Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.
De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și este și producător de vin! 🍷🥂
Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?
Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.
De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)
A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.
Am terminat de citit Parfum de gheață. Mi-a plăcut din mai multe motive.
În primul rând pentru că în mod ciudat, îmi place cum scrie Yōko Ogawa și cum traduce Raluca Nicolae. Nu pentru acuratețea strictă a informației, habar n-am de japoneză, cât pentru fluiditatea și corectitudinea limbii române. Da, și a sprijinului dat prin notele de subsol cititorilor care cunosc doar superficial cultura japoneză.
I-am și scris traducătoarei că, dincolo de poveste, m-a frapat că o parte a acțiunii se-ntâmplă în Praga și mi-a făcut plăcere să recunosc o parte din locurile revăzute astă-vară (august 2024) când m-am întâlnit la Praga cu prieteni buni din Melbourne. Răspunsul ei m-a nedumerit ușor: “mie vizita ei la Praga mi-a amintit și de perioada comunistă: hoteluri întunecoase, detergenți mai ieftini, etc.” De abia acum răsfoind din nou volumul pentru a scrie rândurile astea am văzut că a fost scris în 1988. La noi a apărut în toamna aceasta. Pentru mine descrierea Pragăi era a orașului de azi, nouă și actuală. Fascinantă măiestria lui Ogawa de a face descrieri atemporale, dar impecabil localizate. Mi s-a părut că sunt pe Podul Carol alături de ea.
Mi-a mai plăcut și pentru că, într-un fel, este aproape un thriller, o carte de aventuri pe care nu-ți vine s-o lași din mână. Doar că aventurile se petrec între realitate și imaginar, încercând să descifrăm cotloanele întortocheate ale memoriei și căutând să înțelegem pentru a ne vindeca traumele cauzate de absurdul existenței. Un parfum purtând un nume magic „Izvorul memoriei”, păuni într-o peșteră dintr-o altă lume, dar la care ai acces doar prin Praga, cu mențiunea că păunul este mesagerul zeului memoriei, un paznic aproape invizibil, dar care te servește cu ceai, matematică și patinaj, cum se realizează un parfum, nasul perfect pentru un maestru parfumerier, minciună și adevăr sau doar nuanțe ale diverselor realități?
Și, așa cum se mai întâmplă, am citit necrologul lui Baltazar Ushca, ultimul cărăuș de gheață de pe muntele sacru al Ecuadorului, Chimborazo. N-am putut să nu fac legătura cu Parfumul de gheață, deși … legăturile sunt doar în capul meu, evident. Dar iată mai jos un fragment din care poate, poate ne dăm seama ce distanță enormă este între natură și lucrurile procesate pe care le consumăm automat, fără măcar să ne dăm seama cum ne transformăm și devenim mai fragili.
“La 4.500 de metri, aerul era rarefiat. Pentru ca să tai un bloc uriaș din ghețarul de pe Chimborazo, aveai nevoie de o respirație adâncă înainte de fiecare lovitură a toporiștii pentru gheață. Lucra într-o ploaie de gheață, fiecare țandără prinzând și reflectând lumina. Gheața de pe munte era specială. Gheața de fabrică, folosită peste tot acum, era plictisitoare și cenușie; gheața proaspătă de munte scânteia și era plină de bule de aer strălucitoare. Gheața de fabrică avea clor în ea, dar aici era gheață adevărată, dulce și delicioasă, ca apa minerală. Vindeca mahmureala și febra și era plină de vitamine pentru oase. În afară de faptul că și-a rupt piciorul o singură dată, nu și-a rănit niciodată vreun os pe Chimborazo. Ar fi putut să lucreze până când îl lua Dumnezeu.”
Tăcerile ne despart. Poveștile ne unesc. Ceea ce politica desparte și vatămă cu nepăsare, literatura leagă ușor și vindecă. Acum nu este momentul să disperăm. Nu este momentul pentru apatie. Trebuie să scriem în continuare. Trebuie să fim mai uniți. Trebuie neapărat să ascultăm. Trebuie să avem grijă unii de alții, ca cetățeni ai omenirii. Astăzi îmi amintesc de Iris Murdoch, autoare, romancieră care a scris despre cum să ne îndepărtăm de noi înșine (unselfing) – procesul prin care ne îndreptăm atenția spre lume. Literatura ne oferă posibilitatea și capacitatea de a ieși în afara sinelui și de a ne conecta cu umanitatea. Mai mult ca oricând acum avem nevoie de arta de a povesti. Să ne conectăm, să înțelegem, să schimbăm, să simțim, să vindecăm ceea ce este stricat, să creăm un viitor mai bun pentru planeta noastră și să realizăm că nu suntem singuri.
Silences keep us apart. Stories bring us together. What politics callously divides and damages, literature gently connects and heals. This is not the time for despair. This is not the time for apathy. We must continue to write. We must connect better. We must definitely listen. We must care for each other– as citizens of humankind. Today I remember how the author, the novelist Iris Murdoch wrote about “unselfing” –the process by which we turn our attention outward onto the world. Literature gives us the possibility, and the ability, to step outside the self and connect with humanity. We need the art of storytelling now more than ever before. To connect, to understand, to change, to feel, to heal what is broken, to create a better future for our planet and to realize that we are not alone.
Incredibil cum a trecut aproape o lună de la lansarea la București a cărții mele Bazar. Pentru cei care au la dispoziție o oră pe care doresc s-o petreacă într-un mod plăcut, departe de zgomotul știrilor și al platformelor sociale vuind despre alegerile din SUA sau despre războaiele tot mai multe și mai nefirești pentru lumea în care trăim, există filmul evenimentului aici.
Pentru mine ca autoare evenimentul de lansare a fost impresionant. Prieteni buni, necunoscuți care au devenit cunoscuți, prieteni de departe și de aproape, buchete de flori încântătoare, gânduri pozitive și multă recunoștință din partea mea. Toate sub bagheta magică a Sarei Mina, moderatoarea noastră și neobosita creatoare și promotoare a editurii Biscara.
Prefer să las imaginile să vorbească despre bucuria întâlnirii și a discuțiilor avute. Și am să public după imagini textele integrale ale prezentărilor făcute de Mihai Maxim – o savuroasă trecere în revistă a unei vechi și frumoase relații profesional-amicale și de Monica Got – o discuție pertinentă și profesionistă asupra cărții mele. Analiza ei m-a făcut să mă simt extraordinar. Ca și analizele pe care Roxana Marinescu și Daniela Palade Teodorescu le-au făcut în postfața și respectiv prefața lor, De ce? Pentru că textele lor mi-au demonstrat încă o dată că cititorii privesc și înțeleg conținutul unei cărți prin propriile lor experiențe ceea ce, desigur, creează o sinergie benefică a ideilor în dezbatere. Le sunt recunoscătoare, așa cum sunt recunoscătoare tuturor celor care au participat la eveniment și m-au făcut să mă simt apreciată și utilă.
Este viteza cu care scriu (și iată public) despre ceea ce știu cel mai bine: lumea universitară. Mai jos o poveste pe care revista Leviathan a publicat-o în ultimul ei număr. Se află la pagina 125 din numărul 3 / iulie-septembrie 2024, pe care-l găsiți aici.
Sau, pentru cei care nu au răbdare să răsfoiască revista deși merită din plin, iată povestirea mai jos.
Un eseu interesant despre creșterea continuă și toxică, despre mersul pe bicicletă pentru utilitatea lui și nu pentru a etala exclusivitatea costumului sau a vehiculului, despre prea multa competiție din viețile noastre și altele. Mi-a adus aminte, în alt registru desigur, de Ursula K. Le Guin și eseul ei “Clinging to a metaphor” / Obsesiva metaforă pe care-l discut cu studenții de la master la Comportament organizațional.
„O mulțime de sporturi au fost domolite”, mi-a spus Yvon Chouinard, fondatorul Patagoniei. „Oamenii merg cu bicicleta, dar au un motor. Și fac alpinism, dar în interior. Fac schi nautic pe valuri mari, dar purtați de scutere acvatice (Jet Skis). Cu toate acestea, există oameni care se opun acestei tendințe.”
Câteva extrase din text:
Petersen—a “messiah to cycling Luddites”—under the headline “Lead Us Not Into Titanium.” / Petersen – un „mesia al ludiților cicliști” – sub titlul „Și nu ne pe noi duce în titan”. /
“Bikes look very digital these days. (…) Rivendells look very analog.” He joked that the typical Rivendell customer is someone who “maybe still has a flip phone” and listens to vinyl: “They get a feeling when they see something that doesn’t look new.” / „ În zilele noastre bicicletele arată foarte digitale. (…) Bicicletele Rivendell arată foarte analog.” Gluma era că un client tipic de la Rivendell este cineva care „probabil încă folosește un telefon cu clapetă” și ascultă vinil: „Acești oameni simt atracția pentru ceva care nu pare nou”.
The world seemed divided between two types of people: those with a command of the physical world, and everyone else. The former had confidence, skill, and know-how; the rest of us had YouTube tutorials on removing anti-theft skewers. / Lumea părea împărțită în două tipuri de oameni: cei care stăpâneau lumea fizică și toți ceilalți. Primii aveau încredere, pricepere și cunoștințe; ceilalți avem tutorialele de pe YouTube despre îndepărtarea dispozitivelor antifurt.
O idee minunată pe care nu pot să n-o împărtășesc cu cei care ar putea s-o folosească. Sau vor face presiune acolo unde să poată fi folosită și la noi.
Sigur că deja aud voci care-mi vor spune că la noi nu se poate, că este pierdere de vreme sau chiar o prostie și … continuați dumneavoastră cu similare.
Despre ce este vorba?
Despre adoptarea unui obiect dintr-un muzeu. Nu, nu este vorba de Mona Lisa sau de vreo pictură a lui Turner sau mai știu eu ce operă de artă cunoscută din vreun muzeu celebru. Este vorba de adoptarea unor obiecte din muzeele mai degrabă locale, dar foarte semnificative pentru cunoașterea vieții zonei respective sau a unei epoci mai mult sau mai puțin recente.
Da, știu, românii nu prea merg la muzee, mai ales locale. Dar lucrurile se mai schimbă. Și, știți cum se spune “fii parte din schimbarea pe care vrei s-o vezi în jurul tău”.
De ce ar fi adoptarea unui obiect de muzeu importantă? Desigur pentru muzeele mici orice mică donație sau surse de venituri sunt adesea vitale.
Iar pentru cei care adoptă (pentru ei sau pentru prieteni) este o întreagă poveste la care chiar merită să ne gândim. Știți cât de greu este să găsești cadoul potrivit pentru o aniversare, mai ales când este vorba de oameni de o anumită vârstă și condiție socială. Cei care au tot ce le trebuie (sigur, excluzând luna de pe cer sau altele similare) și au deja casa plină de tot felul de obiecte “indispensabile”.
Povestea de mai jos, ne spune cum familia unui domn din Oxford a adoptat o cutie conținând cele necesare jocului foarte popular în Anglia cunoscut sub numele de “Aunt Sally”. Cutia se află la muzeul Cambridge din chiar orășelul universitar respectiv. Aflăm că domnul respectiv era un excelent jucător de “Aunt Sally” și s-a bucurat enorm la primirea Certificatului de adopție. Vă puteți imagina: amintiri, vizita la locul adopției, bucuria de a ști că ai contribuit la binele comunității, etc.
Ni se spune că procesul de adopție a fost ușor și fără durerile atât de obișnuite în adoptarea copiilor! Oricine poate face acest lucru și contribui astfel la susținerea muzeului respectiv. Ca recunoștință muzeul va expune certificatul de adopție timp de un an atașat de obiectul respectiv.
Toată lumea e fericită și câștigă! La ei, în Anglia! Dar la noi?!? Ce va spune legislația românească? Ce va spune babaul șef care în 2024 împlinește 160 de ani – Curtea de Conturi? Ce … V-am spus doar că la noi nu se poate!!! Sper din suflet să mă înșel! N-ar fi prima data! 😉
În primul rând am scris o povestire în limba română. Într-un loc unde s-a vorbit în principal engleza, dar și româna mai ales de către cei doi participanți internaționali. Un loc care acum a devenit o amintire, dar care a avut partea lui de magie și, fascinant pentru mine, s-a suprapus peste Ziua limbii române.
Dincolo de această coincidență, mă gândisem de ceva timp să scriu ceva pentru această zi. Mi s-a părut că reflecțiile lui Toni Morrison referitoare la limbă prezentate în discursul ei din 1993 la primirea premiului Nobel pentru literatură sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a onora orice limbă, și prin urmare și limba română. De ce? Pentru că orice limbă este minunată pentru cei care s-au născut și au crescut în ea. Ce ne place și ce nu ne place cu ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv lingvistic, este o chestiune care apare mai târziu, după ce am ieșit din tărâmul fermecat al copilăriei timpurii. Sigur că generalizez deși sunt perfect conștientă că sunt nefericiți sau nefericite care au venit pe lume în condiții de profundă mizerie.
Revenind însă la povestea spusă de Toni Morrison în Stockholm. O poveste despre o femeie bătrână și înțeleaptă, oarbă, dar văzând dincolo de realitatea noastră înconjurătoare, o femeie căreia i se cer sfaturi în diverse domenii și pe care ea le oferă în forme sibilinice.
Într-o zi, femeia este vizitată de niște tineri care par hotărâți să-i infirme clarviziunea și să o facă mincinoasă. Planul lor este simplu. Intră în casa ei și-i pun singura întrebare la care răspunsul se bazează pe ceea ce ei consideră un handicap profund: faptul că femeia este oarbă. Ei stau în fața ei și unul dintre ei spune: „Bătrâno, țin în mână o pasăre. Spune-mi dacă este vie sau moartă.”
Ea nu răspunde și tinerii repetă întrebarea. „Pasărea pe care o țin în mână … este vie sau moartă?”
Ea tot nu răspunde. Este oarbă și nu își poate vedea vizitatorii, cu atât mai puțin ceea ce țin în mână. Cu alte cuvinte, bătrâna nu le cunoaște culoarea pielii, sexul sau de unde vin. Ea știe doar motivul lor.
Tăcerea bătrânei este atât de lungă, încât pe tineri începe să-i pufnească râsul.
În cele din urmă vorbește și vocea ei este blândă, dar aspră. „Nu știu”, spune ea. „Nu știu dacă pasărea pe care o țineți este moartă sau vie, dar ceea ce știu este că e în mâinile voastre. Este în mâinile voastre.”
Iar Toni Morrison ne interpretează răspunsul bătrânei ca însemnând: dacă este moartă, fie ați găsit-o așa, fie ați ucis-o. Dacă este în viață, puteți oricând s-o ucideți. Dacă va rămâne în viață sau nu, este decizia voastră. Oricare ar fi această decizie, este responsabilitatea voastră.
Pentru că au făcut paradă de puterea lor și de neputința ei, tinerii vizitatori sunt mustrați, spunându-li-se că sunt responsabili nu doar pentru batjocură, ci și pentru micul strop de viață sacrificat pentru ca batjocura lor să-și atingă scopul. Și așa femeia oarbă îndepărtează atenția de la întrupările puterii către instrumentul prin care acea putere este exercitată.
Toni Morrison alege să interpreteze pasărea ca limbă și femeia ca scriitoare experimentată. Bătrâna este îngrijorată de modul în care limba în care visează, care i-a fost dată la naștere, este folosită, utilizată în diverse scopuri, sau îi este interzisă în anumite scopuri nefaste. Fiind scriitoare, se gândește la limbaj parțial ca sistem, parțial ca un lucru viu asupra căruia deținem controlul, dar mai ales ca relație de putere – un act cu consecințe. Deci întrebarea pusă de tineri: „Este vie sau moartă?” este reală pentru că ea consideră limbajul ca putând să moară, să dispară; cu siguranţă în pericol şi putând fi salvat numai printr-un efort de voinţă. Ea crede că dacă pasărea din mâinile vizitatorilor este moartă, cei care o poartă sunt responsabili pentru cadavru. Pentru ea, o limbă moartă nu este doar una care nu mai este vorbită sau scrisă, ci este un conținut lingvistic inflexibil care-și admiră propria paralizie. Precum limbajul etatist, cenzurat și care cenzurează. Nemilos în îndatoririle sale polițiste, acest tip de limbaj nu are nicio altă dorință sau scop în afară de menținerea propriului narcisism narcotic, a propriei sale exclusivități și dominații. Oricât de muribund, acest limbaj nu este totuși lipsit de efect, deoarece zădărnicește în mod activ intelectul, blochează conștiința, suprimă potențialul uman. Nereceptiv la întrebări, nu poate forma sau tolera idei noi, nu poate modela alte gânduri, nu poate spune altă poveste, nu poate umple tăceri derutante. Limba oficială făcută pentru a sancționa ignoranța și a păstra privilegiile este o armură lustruită până la o strălucire excesivă, o coajă din care cavalerul a plecat cu mult timp în urmă. Și totuși, iată-l: prost, prădător, sentimental. Declanșând evlavie la școlari, oferind adăpost despoților, trezind amintiri false de stabilitate, armonie în rândul publicului.
Bătrâna este convinsă că atunci când limba moare, din nepăsare, neutilizare, indiferență și lipsă de stimă, sau ucisă de autorități, nu doar ea ca scriitoare, ci toți utilizatorii și creatorii sunt răspunzători pentru dispariția lui. (…)
Toni Morrison descrie apoi în detalii ceea ce se întâmplă, sau continuă să se întâmple, și azi în mai multe limbi. Dar pe mine, aici, mă interesează limba română din 2024. Iar cuvintele atent gândite și alese de Toni Morrison în 1993, cuvinte pe care le citez în continuare, sunt incredibil de potrivite pentru a descrie situația limbii române și a utilizatorilor ei în 2024.
Jefuirea sistematică a limbajului poate fi recunoscută prin tendința utilizatorilor săi de a renunța la proprietățile sale nuanțate, complexe, de moașă în favoarea celor de amenințare și subjugare. Limbajul opresiv este mai mult decât reprezentarea violenței; este violență; face mai mult decât să reprezinte limitele cunoașterii; limitează cunoașterea. Fie că este vorba de limbajul de stat întunecat sau de limbajul fals al mass-mediei lipsite de minte; fie că este limbajul mândru, dar osificat al universitarilor sau limbajul științei transformată într-o marfă; fie că este limbajul malign al legii-fără-etică, sau limbajul conceput pentru înstrăinarea minorităților, ascunzându-și jefuirea rasistă în obrazul său literar – el trebuie respins, modificat și demascat. Este limbajul care bea sânge, se mulează pe vulnerabilități, își bagă cizmele fasciste sub crinoline de respectabilitate și patriotism, în timp ce se îndreaptă fără încetare spre rezultatele finale și spre mințile cele mai simple. Limbajul sexist, limbajul rasist, limbajul teist – toate sunt tipice pentru limbajele de stăpânire polițienească și nu pot, nu permit cunoștințe noi, nici nu încurajează schimbul reciproc de idei.
Mă opresc aici cu ideile tulburătoare, dar atât de adevărate, pe care Toni Morrison le-a folosit în discursul ei de acceptare a Premiului Nobel. Pentru ea literatura nu a fost niciodată divertisment. Povestea pe care o folosește ne ajută să vizualizăm puterea magică a limbajului atât ca forță de creare a vieții, cât și ca unealtă de distrugere a ei. La început a fost cuvântul … și, probabil, cuvântul va fi și ultimul când vreun ordin dement va comanda apariția ciupercilor nucleare pe cerurile care încă mai sunt relativ albastre deasupra noastră.
Sau poate, poate încă mai există speranță! Cuvintele, literatura creează lumi noi, poate mai bune. Limbajul este responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne ajută să ne cunoaștem, chiar dacă nu ne vedem. Mai ales azi când nu știm dacă vedem o imagine construită de inteligența artificială sau una reală. Tinerii care au vrut să-și bată joc de ea, au și ei așteptările lor, speranțele lor de a folosi limba semnificativ pentru ei, de a învăța ceva util pentru ei, nu pentru alții. De aceea ei îi spun bătrânei:
Nu ne spune ce să credem, de ce să ne temem. Arată-ne rochia largă a credinței și cusătura care rupe prapurul fricii. Bătrâno, tu care ești binecuvântată să fii oarbă, tu poți folosi limba pentru a ne spune ceea ce doar limba știe: cum să vezi fără imagini. Doar limba ne protejează de groaza lucrurilor fără nume. Doar limbajul este meditație.
Iar bătrâna înțeleaptă și oarbă, după ce-i ascultă pe cei tineri, încheie „în sfârșit acum am încredere în voi. Am încredere că pasărea nu este în mâinile voastre pentru că ați prins-o cu adevărat. Uitați-vă: ce frumos este, acest lucru pe care l-am făcut – împreună.”
Pentru că limba este a tuturor și a fiecăruia în parte. Toți suntem răspunzători pentru ea. Când ne grăbim să spunem cât mai multe, cât mai repede, uităm că, indiferent cât de eficienți am fi, nu putem avea nouă femei gravide pentru a da naștere unui copil sau unui poem doar într-o lună. Natura își urmează cursul ei, ritmul ei și, la timpul cuvenit, cu eforturi, chinuri, dar și cu mare bucurie, se naște o minune la care ne închinăm toți. Limba noastră, cea în care ne-am născut.
Ce poate fi mai plăcut decât să te întâlnești cu prieteni de-o viață? Mai ales când viața ne-a dus pe fiecare dintre noi pe căi doar de ea știute. Dar chiar dacă nu mai stăm pe aceeași stradă înțeleaptă din București, chiar dacă nu mai fumăm demult în bucătăriile noastre de pe cele două laturi ale străzii, și, de fapt nu mai fumăm demult, deloc, chiar dacă ne-am retras în colțuri îndepărtate ale țării, chiar dacă nepoții și nepoatele noastre se cunosc prea puțin și vorbesc limbi diferite, nu doar generațional, iată că viața este minunată pentru că ne-a permis să ne revedem scurt, dar intens.
Oricum aș fi scris câteva rânduri aici despre marea bucurie a reîntâlnirii noastre la Curtea de Argeș, dar având și un fotograf precum Lucian Vărzan cu noi, iată că voi folosi cuvinte cât mai puține pentru a face loc imaginilor spectaculoase pe care Lucian le-a surprins în mica noastră călătorie pe valea Argeșului. Și, de fapt, rectific: nu le-a surprins. Le-a pândit, le-a capturat și ni le-a oferit cu generozitate și nouă. Cu acordul de a le face publice. Mulțumesc frumos, Lucian.
Sigur că sunt și câteva imagini făcute de mine, dar nu există nici o primejdie de a le confunda!
Au ajuns spre seara zilei de 12 august și ne-am dus să luăm masa de seară, dar mai ales să respirăm mai în voie în briza serii, La Costică. Și dragele de Ayana și Anais au descoperit un loc plăcut în care să se joace după pofta inimii.
A doua zi am avut o zi plină: de caniculă, 39 de grade, dar și de dorința de a vedea cât mai multe din orașul regal. Așa că ne-am pus pe treabă devreme: la Biserica Domnească, la Mânăstire, cu istorie, legende și versuri spuse mai din memorie, mai cu ajutorul telefonului, apoi cu taxiul de colo-colo.
Am fost să-l vizităm și pe Lulu, care s-a grăbit mult prea tare și ne-a făcut să urcăm dealul ca să-l salutăm. Dar am fost bucuroși că teiul pe care l-a iubit îi ține umbră și, deși nu este foarte comod pentru cei din jur, ne încântă privirile.
Apoi o vizită scurtă la Casa Norocea. Un muzeu care se adaptează societății, o casă superbă, o grădină îngrijită și, sigur, povești fascinante spuse de Lucian Piele, cel care era de serviciu la muzeu.
Seara – grătar în chioșc. Dacă ar fi fost și Lulu … Cu excepția lui Lucian care a fost responsabil cu grătarul, noi ceilalți nici n-am simțit dogoarea focului. Dar ne-am bucurat de deliciile unui grătar făcut nu doar profesionist, ci și cu multă dragoste. A fost o seară minunată care s-a întins până târziu, în noapte.
A doua zi – spre Valea cu Pești, pe Argeș în sus. O altă zi de vis, de la peisajele de film, la bălăceala în piscină, jacuzzi, stat la saună, plimbarea prin prejurul complexului hotelier după ce am asigurați că urșii sunt ținuți la distanță de un gard electric. Să sperăm. Sigur că empatizăm cu dislocarea habitatului urșilor de către umanoizi, dar empatizăm și mai mult cu propria noastră siguranță și, de ce să nu recunoaștem, cu propriul nostru confort.
A doua zi prietenii mei au plecat spre Bâlea lac și de acolo mai departe, iar eu am coborât spre casă. De la Dr Oetker laLidl am făcut o oră, poate chiar mai bine. În condițiile în care pe sensul de urcare era o nebunie!
Mersul la București a început să devină tot mai enervant, dincolo de plăcerea revederii unor oameni dragi și a locurilor atât de familiare. Am început să mă detașez oarecum de forfoteala fără rost a orașului în care m-am născut și am trăit până la pandemie. M-am obișnuit atât de mult cu viața liniștită, plăcută și cu ritmurile impuse de mine aici încât mersul la București mă irită: de la căutarea și costurile unui loc de parcare în ultracentral la căldura bolnăvicioasă a caniculei – 40 de grade la București sunt diferite de 40 de grade la Curtea de Argeș.
Dar ce-am făcut atât de memorabil la București? Pe scurt și pe puncte:
– am ajuns vineri pe la prânz și am lăsat la o clinică două cunoștințe din Curtea de Argeș pe care le-am adus la un control
– am parcat relativ în apropierea casei și, mai pe seară, am vizitat-o pe fosta mea vecină din Piața Amzei, draga de Donela, ultima dintre prietenele mamei în viață. Are 92 de ani, locuiește singură, deși copiii o roagă cu diverse opțiuni, și are o minte brici. Își face singură piața și se organizează ca să deranjeze cât mai puțin pe cei din jur. O încântare să stau de vorbă cu Donela și îmi doresc să-mi păstrez și eu mintea la fel de verde ca și ea și sigur să ajung la vârsta ei.
– sâmbătă, 3 august, am participat la comemorarea de 7 ani de la plecarea la Domnul a poetului Petre Got. Comemorarea a avut loc la Cimitirul Bellu Catolic. A fost inaugurat monumentul funerar comisionat de către familie și realizat de către sculptorul Radu Panait în memoria poetului. Acestea sunt datele seci. Dincolo de ele, a fost o dimineață frumoasă și blândă, soarele nu ardea chiar așa de puternic prin frunzișul copacilor, și gândurile celor care l-au iubit, l-au cunoscut sau doar i-au cunoscut familia, ca mine, au creat o atmosferă pe care cuvintele Preasfinţiei Sale Mihai, episcop greco-catolic de Bucureşti, au înnobilat-o cu înțelepciunea ritualurilor vechi bisericești, dar și cu înțelepciunea omului-episcop care trăiește în lume.
La agapa organizată de familie am stat de vorbă cu oameni pe care îi mai întâlnisem, mi-a făcut mare plăcere să aflu noutăți, să descopăr că sculptorul Radu Panait este de pe lângă Curtea de Argeș și visează să-și dezvolte o afacere, culturală desigur, în zonă. Doamne ajută. Avem nevoie de tineri de succes care să iubească posibilitățile, nu totdeauna ușor vizibile și prietenoase, pe care le pune la îndemână zona Argeșului.
Am plecat de la comemorare cu liniștea pe care ne-o dă convingerea că lumea merge înainte, că cei dragi se vor gândi la noi și că, indiferent de pericolele care ne pândesc la tot pasul, trebuie să avem încredere că vom izbândi în cele bune.
– am vizitat galeria de artă FormART de pe Magheru la care m-a atras pictura din vitrină. O combinație de sculptural, multidimensional, dar pe pânză. Reflecțiile artistei sunt pe pliantul expoziției intitulată sugestiv Under Tension.
Înăuntru, însă, am descoperit o altă pictoriță care m-a fascinat. Am întrebat cine este pentru că nu am reușit să aflu din expoziție: Mihaela Ioana Atomei din Craiova, artistă plastică de succes mai ales pe piețele internaționale. A studiat maeștrii vechi și conform profilului ei de pe LinkedIn scris, din păcate, într-o engleză aproximativă, își dorește să-și găsească pacea și seninătatea prin reprezentarea personajelor sale. Dorește, de asemenea, să amintească unei lumi obsedate de lucruri materiale de căldura și bogăția vieții de familie. Mai jos este una din imaginile de pe LinkedIn și, dacă vă place, veți găsi mai multe pe profilul ei.
– seara m-am întâlnit cu fosta mea colegă și bună prietenă, Laura Mureșan. Terasa Verona a fost un decor excelent, răcoros, liniștit, fără stridențe sonore și care ne-a îndemnat la amintiri și povești. Am primit câteva cărți minunate, mulțumesc și aici, Laura, și, la plecare una din fostele masterande EDURES a venit de undeva din adâncul grădinii să ne salute. O seară încântătoare.
– duminică, 4 august, botezul drăgălașei Olivia Maria, nepoată prin alianță. La o biserică din Poienarii Rali, neașteptat de frumoasă și primitoare în interior. Preotul paroh – un exemplu de gospodar care se gândește la toate detaliile și le și execută cu zâmbetul pe buze, și, destul de rar în ultima vreme cel puțin pentru urechile mele, cu un discurs scurt la obiect, smerit și inclusiv. Nu vreau să povestesc aici întreaga slujbă. Dar mi s-a părut cu adevărat creștinească atitudinea înțelegătoare a domnului preot față de lipsa de cunoaștere a ritualurilor importante ale botezului de către nașii tineri și locuind într-o țară din Vestul neortodox, sprijinul dat celor care aveau nevoie să-l primească și, mai ales, concizia slujbei și a cuvintelor de încheiere prin care ne-a binecuvântat la final. Am rezonat cu domnia sa când ne spunea cu o smerenie naturală că nu crede că România este buricul pământului și nici că singurul adevăr spiritual este cel al ortodoxiei. Crede însă cu tărie în puterea credinței, în necesitatea ei și a unei spiritualități care să ne ajute ca omenire să construim o lume mai bună și mai sigură pentru copiii noștri. Mi-am amintit și de slujba de la parastasul lui Petre Got care avea, cu alte cuvinte desigur, același mesaj. Speranța rămâne veșnic vie.
A urmat o frumoasă masă de prânz, pe malul Snagovului, binecuvântată și de o ploaie încântătoare. O ocazie plăcută să ne punem la curent cu ceea ce se mai întâmplă în familia extrem de lărgită și inclusivă, răspândită pe mai multe continente.
– acasă la cealaltă parte a familiei mele care s-a întors de la bunica paternă de peste țări și o mare chiar în după amiaza aceea. Bucuria de a-l strânge în brațe pe nepoțelul alintat „sultănică fără frică” (cunoscătorii știu de ce) și de a-i citi ultimile cărți achiziționate de părinți! Un cititor avid, sigur prin proxy, ooops, prin împuterniciți. Și fiți convinși că este foarte atent și, adesea te corectează: nu, nu, buni! Și nu poți trece mai departe până nu citești corect sau în întregime pagina!
Luni m-am întors acasă în orașul regal cu sufletul liniștit și încărcat de aventurile minunate de la capitală. Și cu regretul că nu putem trăi în mai multe locuri simultan. Încă.
