Lumea se schimbă cu o viteză incredibilă. Dar există constante, și nu, nu mă refer la ʺschimbarea este singura constantăʺ. Mă refer la educație și biblioteci. Ele merg împreună, sau mor împreună. Ca la noi. Sunt dramatică ? Generalizez ? Sigur. Dar altfel nu te ascultă nimeni. De acord, nici așa nu ne prea ascultă nimeni. Dar … încercăm.
De câteva zile bibliotecarii și lucrătorii din muzeele de pe plaiul mioritic protestează pentru condiții mai bune de lucru și de salarizare. Sigur că există și biblioteci relativ moderne și prietenoase. Dar ele reprezintă excepția și nu regula. În majoritatea cazurilor ascultăm refrenul trist lumea nu mai citește, cărțile tipărite nu au nici un viitor, nu avem timp/bani/motivație/etc să citim.
Asta în timp ce pe alte meleaguri bibliotecile s-au transformat în centre de cultură și cunoaștere. Nepoțelul meu de patru ani și jumătate, mare iubitor de cărți și povești, a primit de la bunica lui englezoaică ilustrata de mai jos. Iar de la mama lui legitimația de acces la Biblioteca Ion Creangă pentru copii și tineret din București. Pe care am frecventat-o și eu acum vreo 60 de ani. Sigur că și copiii mei și uite acum nepoțelul îndrăgostit de cărți.
Dar să revin la ce se întâmplă pe la alții. Bibliotecile se adaptează la noile tehnologii. De citit tot citim indiferent de suportul pe care există cartea. Și așa a apărut Borrow Box.
BorrowBox este o aplicație și un serviciu gratuit, utilizat în principal în Regatul Unit, Irlanda, Australia și Noua Zeelandă, care le permite membrilor bibliotecilor să împrumute, să descarce și să se bucure de conținut digital, precum eBook-uri, audiobook-uri și reviste digitale. Utilizatorii pot accesa serviciul fie prin aplicație, fie pe site-ul BorrowBox, folosind datele cardului lor de bibliotecă. Atenție – trebuie să ai un permis de bibliotecă! Platforma oferă o selecție largă de titluri populare, precum și posibilitatea de a rezerva materiale, de a prelungi împrumuturile și de a asculta sau citi conținutul pe diverse dispozitive.
Cum începi
Descarcă: Instalează aplicația BorrowBox din magazinul de aplicații.
Autentificare: Selectează biblioteca ta și introdu ID-ul/codul de bare al permisului de bibliotecă și PIN-ul/parola.
Răsfoiește și împrumută: Caută titlurile dorite și împrumută-le sau rezervă-le.
Bucură-te: Descarcă și citește sau ascultă conținutul direct în aplicație.
Zilele astea se împlinesc 144 de ani de la nașterea Virginiei Woolf. Mă leagă de această autoare amintiri deosebite. Mi-am făcut lucrarea de licență având-o pe Woolf ca subiect într-o vreme în care se știa prea puțin despre literatura modernă în general și cea anglo-saxonă în special. Ce-ți veni dragă să-ți alegi un astfel de subiect? Era o întrebare care mi s-a pus constant în anul în care am început să lucrez la lucrarea de stat cum era numită licența pe vremea aceea. Dar despre aventurile mele cu Virginia Woolf o să scriu mai pe larg în altă parte. Acum vreau doar să marchez momentul aniversar al uneia dintre cele mai influente și inovatoare voci ale literaturii moderne.
Virginia Woolf s-a născut la 25 ianuarie 1882, la Londra, ca Adeline Virginia Stephen într-o familie bogată și cu multiple legături cu lumea artictică. Am putea spune că a avut o viață aventuroasă, nu în sensul clasic al termenului de aventură cât mai degrabă prin cel al trăirilor și aventurilor interioare care au făcut-o să fie o pionieră a redefinirii romanul secolului XX prin explorarea conștiinței, a timpului interior și a fragilității identității umane.
Dar acum și aici mi-ar plăcea să menționez câteva aspecte poate mai puțin cunoscute cititorului obișnuit care n-are timp sau curiozitate să caute pe internet și să afle mai multe despre Woolf. Dincolo de operele ei celebre, precum Doamna Dalloway, Spre far sau Valurile, după care s-au făcut câteva filme și prelucrări, viața și creația Virginiei Woolf ascund câteva aspecte mai puțin cunoscute de publicul larg. Un prim fapt relativ inedit este că Woolf a fost profund marcată de pierderea timpurie a mamei și a surorii vitrege, iar aceste traume au influențat direct structura fragmentată și melancolică a prozei sale; pentru ea, scrisul a fost nu doar artă, ci și o formă de supraviețuire psihică. Un al doilea aspect mai rar discutat este rolul esențial pe care l-a jucat ca editor: împreună cu soțul ei, Leonard Woolf, a fondat Hogarth Press, unde nu doar că și-a publicat propriile texte, dar a contribuit decisiv la promovarea unor autori importanți ai modernismului, inclusiv T.S. Eliot. Un al treilea element mai puțin cunoscut este interesul ei constant pentru relația dintre muzică și literatură, structurând unele romane (în special Valurile) după principii apropiate de compoziția muzicală, mai degrabă decât de narațiunea tradițională.
Influența Virginiei Woolf asupra literaturii secolului XX este vastă. Ea a inspirat direct sau indirect scriitori precum William Faulkner, James Joyce (în dialog, nu imitare), Marguerite Duras, Doris Lessing și Toni Morrison, mai ales prin tehnica fluxului conștiinței și prin explorarea subiectivității feminine. Eseul ei O cameră doar a ei a devenit un text fondator al gândirii feministe moderne, influențând nu doar literatura, ci și teoria culturală.
În secolul XXI, ecoul operei sale se regăsește la autori precum Ali Smith, Zadie Smith, Rachel Cusk sau Jeanette Winterson, care continuă să exploreze forme narative fluide, identități instabile și relația dintre viața interioară și societate. Virginia Woolf rămâne astfel nu doar o figură istorică, ci o prezență vie, ale cărei întrebări despre sens, timp și libertate continuă să ne provoace – dacă ne propunem să uităm de vârtejul și zgomotul lumii care ne înconjoară și, pentru un timp măcar, ne propunem să ne uităm în interior și să ne gândim la viața noastră așa cum este ea, nu cum am vrea să fie sau cum am vrea să ne-o vadă alții.
O carte interesantă dezvăluindu-se încet cititorului care are răbdare să navigheze prin povestire. Desigur un cititor sau o cititoare pregătite să pornească să exploreze romanul. Prin pregătite mă refer la cei care au asimilat cât de cât o doză de literatură care să-i facă în stare să înțeleagă ce se întâmplă în roman. Și se întâmplă multe dacă ești deschis spre o lume în care lectura este o modalitate de a-ți petrece în mod plăcut timpul liber care este din ce în ce mai mult, în ciuda aparențelor, iar autorul, ca un bun dascăl, își rezervă misiunea de a ne și educa. Și bine face! Este multă nevoie de educație într-o lume în care școala, da, da, chiar și cea doctorală, se uită mai degrabă la propriile interese tot mai înguste de cercetare, decât la nevoile sociale tot mai vagi, mai difuze dar, dacă ar fi să-i ascultăm pe cei care ne spun că suntem în era economiei creative și a amenințătoarei (?) inteligențe artificiale, tot mai necesară pentru liniștea personală și a speciei.
De ce cred eu că este o carte interesantă? Pentru că ne oferă multiple teme pe care le putem urmări prin țesătura cărții și, mai ales, dincolo de ea. Iată de exemplu motto-ul cărții, un pasaj din romanul Bartleby & Co. al lui Enrique Vila-Matas prin care ni se atrage într-un fel atenția asupra a ceea ce romanul lui Mocuța speră să fie sau, dimpotrivă, să nu fie. Și, în mod oarecum firesc, prima parte se intitulează Ceci n’est pas un séminaire în caz că am fi cumva sub iluzia că Sala 420 adăpostește un seminar al școlii doctorale la care autorul este înscris. Romanul lui Mocuța poate fi citit în diverse chei prima fiind desigur cea în care Salinger este analizat și explicat într-un limbaj inteligibil pentru cititorul educat, dar fără studii de teoria literaturii, ceea ce este un păcat aproape capital în ochii coordonatoarei studiului doctoral așa cum captivant, pentru cei pentru care jocurile de limbaj și idei sunt fascinante, ne prezintă autorul în capitolul “Autres mythomanies” (p. 155 – 166).
Din multiplele posibilități de abordare ale romanului eu am ales să-l privesc prin lentile pedagogice, dacă nu este prea prețioasă exprimarea. Cu alte cuvinte să urmăresc, pe scurt desigur, ce se întâmplă într-o instituție de învățământ superior românească, nenumită și tocmai de aceea având un aer generic, în epoca în care doctoratul este doar un ciclu de studii, al treilea, și nu încununarea operei cum era înaintea masificării educației.
Mocuța este un povestitor abil care ne poartă cu măiestrie prin meandrele poveștii: planurile se întretaie, din realitatea cursului despre Salinger pe care-l ține în sala 420 sau din fragmente ale tezei sau ale unor comunicări științifice ne trezim brusc în timpul real al povestirii. Dacă ne simțim ușor derutați autorul ne este alături și ne ajută direct pentru că romanul de astăzi nu se sfiește să-și atragă cititorul în bucătăria creației. “Ce facem noi aici, în toată povestea asta, de fapt? Păi, să vă explic.” Și ni se explică cum obligațiile contractuale pe care trebuie să și le asume orice doctorand l-au obligat să țină un curs săptămânal despre subiectul tezei, respectiv despre Salinger, unui grup de studenți venind din diverse domenii de specializare, altfel spus de a face un subiect literar accesibil și chiar atractiv nespecialiștilor, cum spune chiar autorul “un fel de opțional exotic.” (p.11)
De ce am ales această abordare? Probabil pentru că eu însămi am predat în universități câteva decenii, la diferitele cicluri de studii, unor grupuri eclectice de studenți, în română, dar mai ales în engleză și empatizez cu Andrei Mocuța când se confesează cu privire la nevoia de a-ți împărtăși cunoștințele. Într-o epocă în care școala la noi este demonizată și profesorii făcuți responsabili de neîmplinirile sociale iată un roman care, fără să-și propună teze de demonstrat prezintă o realitate captivantă în care profesor și cursanți interacționează în diverse moduri și planuri de la prezența fizică în sala de clasă, la comunicarea mediată prin internet, dar și la interacțiuni în spații extrașcolare, la petreceri private sau la restaurant, ba chiar în Cornish, mica localitate din New Hampshire, în care Salinger a ales să-și trăiască viața.
Iată ce spune Mocuța despre plăcerea de a preda: „… m-am gândit la toți profesorii minunați care mi-au însuflețit dorința de a transmite, la rândul meu, mai departe. De la ei am înțeles că frumusețea și plăcerea se află în inima artei de a preda. Cel mai bun profesor este acela care vrea să găsești sensul în lucrurile care i-au oferit și lui plăcere, să fii curentat de aceeași descoperire, astfel încât aprecierea frumuseții din clipa în care ai rostit “Evrica!” să dureze mai mult decât propria viață.’ (p. 54) Este o profesiune de credință pe care cel mai bine o înțeleg cei pentru care profesia de dascăl pe orice nivel al ierarhiei este o chemare și care știu că fără har nu faci decât un act mecanic, adesea pur birocratic, iar cei din fața ta vor simți întotdeauna lipsa de autenticitate a gesturilor și gândurilor tale.
Sigur că cei care-și imaginează că actul de predare și transmitere de cunoștințe este unul mecanic, de rutină sunt departe de înțelegerea miracolului predării și învățării. În mod ciudat în sistemul românesc de educație se vorbește constant de predare, dar mult mai puțin de învățare ceea ce este într-un fel firesc: învățarea se măsoară mai greu (notele nu sunt relevante) și pe termen mult mai lung decât predarea. Există un fel de clișeu care ne face să credem că predarea și învățarea ar fi simultane, de parcă nu ambele ar presupune, pe paliere diferite, o muncă enormă și constantă. Mocuța subliniază în mai multe situații efortul pe care i-l cere pregătirea seminarelor și punctează “ciudățeniile” pe care le poate avea predarea. Ne pregătim, ne actualizăm cursurile, căutăm noutăți cu care sperăm să-i atragem pe cei care învață, dar adevărul este că “niciodată nu poți fi sigur de impactul pe care îl vei avea asupra celorlalți. Ceea ce ai să le oferi studenților tăi ai preluat și tu de la un alt profesor, care la rândul lui s-a întrebat dacă vei asimila acele informații. Nu poți știi niciodată care dintre studenții prezenți în jurul catedrei este atins cu adevărat de ceea ce ai de spus, astfel încât lecția ta să dăinuie dincolo de sala de clasă. E un proces imprevizibil cu efecte misterioase.” (p. 67)
Într-un mod elegant și fără emfază Mocuța ne amintește anumite stereotipuri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv: profesorii trebuie să știe tot (p. 33), ei ar trebui să fie un fel de supraoameni care “… au rolul de a menține armonia și echilibrul în sala de curs, de a nu fi părtinitori, fie că sunt de acord sau nu cu convingerile studenților.” (p. 38)
Autoironia este sănătoasă și autorul, în mod clar adept al unui limbaj simplu, nepretențios, își etalează vulnerabilitățile față de sistemul nostru atât de reformat și etern neschimbat: „… Am o vagă bănuială că-i atrăgea puțin la mine ideea că nu dețin un aparat teoretic prea bine pus la punct, erau și ei probabil la fel de sătui ca mine de limbajul sofisticat și de normele academice. Că le predam totul ca pe o poveste. La naiba, cred că îmi era puțin dor de ei. Cu mici excepții….” (p. 61)
Capitolul “Autres mythomanies” este un monolog savuros al coordonatoarei de doctorat al lui “Andreotti” comentând textul tezei pe fundalul așteptărilor pe care școlile doctorale le au de la cei care le trec pragul. Criticile doamnei coordonator de la începutul lecturii se transformă în binecuvântări și laude și, probabil cel mai impresionant gest, este promisiunea de a-l citi pe Salinger cu notițele doctorandului alături. Wow! – aș zice eu că într-o universitate autohtonă numai o femeie poate admite că a învățat ceva de la un doctorand, dar poate exagerez și lucrurile nu sunt atât de triste.
În sfârșit, nu pot să nu cred că Mocuța nu-l prezintă cu plăcere și cu intenția de a atinge și cultura universitară locală pe Buddy Glass contestându-i pe criticii literari și profesorii universitari (p. 172). O face cu atenție și voce joasă pentru a nu deranja și trezi fantomele din incinta facultății. “Învinuiește, în primul rând, snobismul academic de care dau dovadă toate instituțiile de învățământ care refuză să introducă în programa universitară autori neconvenționali. În opinia lui, literatura clasică ar trebui, cel puțin pentru o vreme, să fie dată la o parte în favoarea unor poeți cu o viziune mai deschisă și mai rezonantă cu așteptările unui public în continuă dezvoltare.” (p 173)
“Salinger și fata cu părul roșcat” este o carte pe care o recomand cu plăcere: poate nu este o carte pe care s-o citești pe plajă, dar cu siguranță că ea se cere citită în căldura unei camera plăcute în care putem visa la întâmplările stranii care au loc în ea. Și, aș zice eu, se cere discutată alături de o cană de ceai/cafea sau orice altă licoare care deschide apetitul spre conversații incitante. De ce incitante? Pentru că găsiți în ea povești de dragoste, discuții despre plagiat, accidente aproape fatale, filozofie orientală multă, călugărițe care fac cursuri la distanță, beții academice, burse doctorale, și altele care se lasă descoperite doar dacă deschideți cartea. Nu l-am menționat pe Salinger? Păi, este omniprezent. Ca și fata cu părul roșcat.
După cinci ani de la publicare ce bucurie să primesc aceste cuvinte de apreciere de la Mihaela Toader, o cititoare atentă și intuitivă. Mulțumesc din suflet, Mihaela, pentru cuvintele tale empatice. Ele vin ca un balsam peste starea mea nu neapărat depresivă, dar într-un fel în consonanță cu lumea de azi. Mă bucur enorm că ai găsit resursele de timp și răbdare de a scrie despre PoeziiOarele mele. E o încurajare pentru mine.
Deja din titlul volumului, „24 de PoeziiOare”, putem bănui că formularea aleasă conține, în miniatură, însăși poetica autoarei. O îmbinare inspirată între rigoare și ezitare fecundă, între ordinea și ritmul celor „24” (de ore) și vibrația interogativă şi oarecum relativizantă a lui „oare”, care tulbură suficient de tare „fotografia” certitudinilor declarative încât să ducă poezia către posibil, către un adevăr trăit şi recunoscut direct. Este titlul unei cărți care nu oferă concluzii, ci mai degrabă nişte ferestre spre interior, un spaţiu în care întrebarea devine forma preferată și cea mai discretă de luciditate. O cartografiere prietenoasă şi caldă a fragilității umane.
Manifestându-se într-un peisaj literar în care discursul poetic se fragmentează destul de frecvent între experimente estetice ostentative și confesiuni brutale, poezia Marianei Nicolae reușește, prin acest volum, să-i restituie versului un spațiu al simplității esențiale. Cartea este, încă de la primele pagini, un exercițiu de sinceritate necosmetizată, directă, în care vulnerabilitatea nu devine spectacol, ci mărturisire luminoasă. „24 de Poezii’Oare” este, în fond, o meditație asupra fiinţei umane şi asupra curajului de a privi în oglindă. Mariana Nicolae scrie o poezie limpede, directă, care nu ascunde, nu manipulează și nu încearcă să epateze. Cartea sa este o invitație la umanitate – o umanitate vulnerabilă, dar sinceră; rănită, dar vie; uneori obosită, dar dispusă la dialog.
Cele douăzeci și patru de poeme funcționează așadar ca repere ale unei geografii interioare particulare, atent construite. În „Matrice”, autoarea propune un portret al ființei ca tensiune între început și sfârșit – „α și Ω” coexistând într-o conștiință care se caută, se teme, se destramă și se recompune. Departe de a risca diminuarea intensității trăirii, minimalismul expresiei invită cititorul să rezoneze cu un ritm afectiv autentic, eliberat de orice ornament inutil.
Poemul „Casa” emoționează prin naturalețea cu care transformă durerea pierderii într-o imagine austeră, dar memorabilă: plecarea mamei devine un punct de ruptură, iar întrebarea „ce fac cu lâna din jachetă?” capătă greutatea unui simbol al continuității imposibile. Aici, Mariana Nicolae stăpânește arta rarefiată a detaliului revelator, acel detaliu care spune mai mult decât o confesiune explicită.
Întregul volum impresionează prin modul în care alternează fragilitatea intimă cu un registru critic discret, dar acut. În poezia „Bărbații care…”, poeta așază într-un perfect echilibru ironia, dezamăgirea și nevoia de demnitate într-o lume care, prea adesea, desconsideră total, sau apreciază prea puțin, vulnerabilitatea individului. „Dispar toate dacă nu mă străduiesc să am dreptate”, notează ea, surprinzând nu doar prin efortul de a fi auzită, ci și prin nevoia de consistență a propriului adevăr într-o lume instabilă. Iar în „ADHD”, ritmul frânt al versurilor reproduce întocmai haosul cotidian contemporan, în care atenția, identitatea și calmul devin bunuri rare. Poemul nu moralizează, însă pune întrebări esențiale despre latura nevăzută a hiperactivității sociale, amintind brutal că tot timpul există cineva care „vrea continuu ceva de la tine”. În alt registru, „Altceva” sau „Tentații” explorează cu onestitate presiunea şi nevoia de a te reinventa, de a aparține și, mai ales, lupta cu sinele. Ele certifică faptul că Mariana Nicolae scrie inspirată din zona experienței trăite, iar această autenticitate conferă o consistență unică volumului.
„24 de Poezii’Oare” este o carte care aduce câteva gesturi de o aleasă claritate morală și de afirmare a unei etici a scriiturii: refuzurile enumerate de poetă devin afirmații despre libertate, integritate și o formă de responsabilitate interioară rar întâlnită. Versurile propun un fel de reechilibrare a ființei între Eu și lumea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea predispusă la superficialitate. În partea a doua a volumului, tonul se adâncește, iar vocea poetică devine mai gravă, mai atentă la propriile vulnerabilități și la felul în care lumea lasă urme în viaţa noastră. Poemele de după „Tentații” deschid un spațiu în care introspecția se combină cu o luciditate neliniștită, dar niciodată agresivă. Texte precum „Și dacă…”, „Prea mulți” sau „ADHD” surprind tensiunea identității fragmentate de ritmul contemporan. În aceste poeme, Mariana Nicolae își privește cu franchețe propria fragilitate, formulând întrebări care pun în lumină un Eu dispersat între obligații, presiuni subtile și nevoia de a rămâne autentic: „Suntem prea mulți… și totuși fiecare atât de singur” este un vers care fixează cu precizie un adevăr al lumii actuale, în care proximitatea nu garantează comunicarea.
Volumul „24 de Poezii’Oare” se încheie cu poemul dedicat fiicei, un text care reunește delicat toate liniile de forță ale cărții: fragilitate, memorie, identitate, continuitate. Este un poem luminos, aproape ceremonial, în care autoarea părăsește zona interogativă și oferă, în schimb, un gest de încredere. Versurile vorbesc despre moștenirea invizibilă dintre mamă și fiică, despre felul în care sensul trece dintr-o generație în alta nu neapărat prin certitudini, cât mai ales, prin gesturi tăcute, prin priviri și prin acea formă de iubire care nu cere, nu condiționează și nu negociază. Doar însoțește. Poemul final devine astfel o fereastră spre viitor, dar și un punct de închidere armonioasă pentru drumul interior pe care volumul l-a parcurs: de la îndoială la limpezire, de la vulnerabilitate la asumare, de la fragment la continuitate.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă ilustrațiile care însoțesc fiecare poem. Desenele (de la imaginea suspendată a trupului vulnerabil, la aripa stilizată sau la globul terestru populat cu case-miniatură) toate ilustrațiile formează o oglindă care amplifică discret, cu eleganță şi finețe, tensiunile și luminile fiecărui poem. Ele nu explică poezia, ci îi prelungesc vibrațiile într-un alt registru, prin nebănuite fire invizibile.
Am citit cu multă plăcere și versiunea în limba engleză și, atât cât sunt în măsură să apreciez calitatea traducerii, pot spune fără rezerve că printre punctele forte ale acesteia, unele se cuvin neapărat subliniate şi aici. Aș remarca fidelitatea semantică, coerența stilistică în limba engleză, claritatea și accesibilitatea incontestabilă, și aș adăuga că traducerea respectă arhitectura poemelor, tonul confesiv, eleganța și discreția adaptărilor culturale. Traducerea nu trădează textul. Îl simplifică doar pe alocuri, în funcție de intenționalitatea autoarei, care este, în același timp, poeta și traducătoarea propriului volum.
Cartea Marianei Nicolae aduce cu sine o prospețime rară și o eleganță a adevărului rostit fără patetism. Este un volum care merită toată atenția, nu doar pentru frumusețea poetică, ci și pentru liniștea interioară pe care o lasă în urmă.
Și iată că ne-am întâlnit și în carne și oase sau F2F în funcție de preferințele voastre lingvistice. În primul rând n-am fost decât șase persoane (incluzându-mă și pe mine). Multe? Puține? Aș zice suficiente pentru a avea o discuție bună despre cartea pe care nu toată lumea a terminat-o, dar și despre tot felul de lucruri către care ne-au îndreptat idei din carte sau doar dimprejurul nostru. Adică traficul din București care este așa cum este, oricum enervant și niciodată la nivelul, scăzut, al așteptărilor noastre. Sau parcările … oricum mai bune, chiar dacă nu totdeauna suficiente.
Dar … de ce nu mai citește lumea așa cum citea? Păi, citim destul de mult. Sigur diferit de cum citeam cândva, dar clar nu mai puțin. Și trebuie să recunoaștem că citim pe diferite suporturi, în condiții diferite, nu continuu, pentru că nici viața noastră nu mai este liniștită și previzibilă, cu perioade de timp special rezervate pentru a ne bucura de vreo carte pe care ne-am propus s-o citim. Acum citim pe bucăți, poate în trafic, poate la semafor când nu prindem imediat lumina verde, poate în vreun mijloc de transport, poate mestecând în mâncare, sau dimpotrivă așteptând mâncarea comandată la restaurant. Ei, da, și noi ne-am întâlnit la El Pato, un loc drăguț și prietenos față de tot felul de vizitatori cu obiceiuri.
Am vorbit despre dificultatea de a citi în română literatură atrăgătoare, aha, adică ușurică și de consum rapid, nu care să ridice probleme care să te facă să te gândești la ele și după ce-ai închis cartea. Și întrebare directă: cum vă alegeți subiectele? Da’, nu toată lumea este confortabilă să mi se adreseze pe nume, deși eu o fac și încurajez pe toată lumea să mă copieze. Mă rog, cum îmi aleg subiectele? Habar n-am – nu e chiar un proces în întregime conștient. Probabil scriu despre ce mă enervează sau mă interesează, sau … ceea ce-mi place. Dar adesea sunt doar reactivă la ceea ce se-ntâmplă cultural vorbind în jurul meu. Este adevărat că lumea din jurul meu este lumea întreagă având în vedere că totul este așa cum se spune doar la un click distanță. Dar … nu mă las distrasă de toate știrile. Ele trebuie să aibă o oarecare legătură cu lumea mai mică din jurul meu. Și într-un fel ele au. Și când am vorbit despre bibliotecile din Anglia, de exemplu, sau despre magazinele de cărți din alte părți ale lumii care sunt atât de pline de posibili cititori sau despre faptul că piața de carte bubuie în restul lumii, nu toată e adevărat, ne-am întrebat de ce la noi nu se-ntâmplă la fel? Eu, recunosc, am dat vine pe aroganța intelighenției locale, pe snobismul local. Alte păreri au fost mai amestecate. Ne-am și contrazis – așa e o discuție adevărată. Dacă suntem toate de acord de ce n-am mai întâlni? Dar, probabil, că una din cauzele reale era faptul că viața noastră este prea imprevizibilă, prea plină de neprevăzut care ar putea fi eliminat cu ușurință, dar nu de noi, ci de cei care își închipuie că ne organizează viața. M-am uitat la doamnele din jurul meu: pline de dorința de a citi, dar cu o oboseală reală și în mod evident adunată pe termen lung. Semnele bune sunt acolo.
Am uitat să vă spun că am avut și o tânără de un sfert de secol care a participat la Clubul nostru. Se pare că i-a plăcut.
Am decis ca data viitoare, cel mai probabil online, vom termina de discutat despre „Algoritmi și stele”, dar vom citi și „Gândește-te la un număr” de John Verdon. Dacă o vom găsi. Dacă nu … anticariatele sunt o alternativă excelentă.
Și, da, am mai discutat și despre literatura considerată de multă lume “de mâna a doua”, regina vânzărilor la public: literatura polițistă, dar și de spionaj. Da, da Agatha Christie, Rodica Ojog Brașoveanu, ca să le amintim pe cele mai cunoscute. Dar, despre acest subiect urmează să mai vorbim.
Ah, da. Și am primit și un cadou. Dincolo, desigur, de bucuria întâlnirii noastre. Iată mai jos cele două cărți care mi-au completat colecția de literatură japoneză.
Întotdeauna mi-au plăcut datele interpretabile. CLERUL din luna octombrie l-am ținut pe 13. Ghinion? Dimpotrivă. Pentru că viața are grijă constant să ne tulbure planurile pe care le facem cu atâta grijă am fost prezenți la Muzeul Norocea un număr relativ restrâns. Dar acesta este un avantaj când dorința este să discuți, să dezbați lucruri pe care le-ai găsit interesante sau care, poate te-au intrigat sau chiar enervat. Una dintre doamnele care n-au putut ajunge ne-a transmis un mesaj: Am citit cartea “O altfel de iubire” și m-a impresionat foarte mult. Felicitări, doamna profesor Aurelia Corbeanu 💞💞💞. Și sigur regretele că nu poate fi prezentă. Și așa am pornit să discutăm cărțile Aureliei Corbeanu.
Fac distincție între doamna profesoară Aurelia Corbeanu și scriitoarea care poartă același nume. De ce? Pentru că încerc să mă distanțez de romanul “Pentru o altfel de iubire” și să fac abstracție de faptul că se referă la o poveste adevărată din viața scriitoarei. Lucru pe care autoarea nu l-a ascuns niciodată. Povestea este adevărată, dar contextul în care se petrece, personajele, detaliile vieții personajelor sunt rezultatul imaginației scriitoarei. De fapt sunt rezultatul talentului ei de a surprinde esențialul, de a reuși să creioneze cu mână sigură portrete memorabile, dar și scene vii, autentice, fără dorința activistă de a demonstra prin ele “teza” cărții.
Discuția noastră a început de la faptul că poți găsi informații multiple pe internet despre Aurelia Corbeanu. Chiar și ChatGPT știe lucruri despre ea. L-am întrebat. Aurelia a fost intrigată de ChatGPT, dar nu intimidată. Doar are o vârstă minunată la care nu te mai sperii nici de inteligența artificială și nu te încurcă nici indiferența oamenilor. Probabil că el mai frumos lucru pe care-l pot spune despre Aurelia ca om este că mi-aș dori să ajung la vârsta domniei sale, cu aceeași dorință de a face lucrurile mai bine, de a lăsa în urmă semnele trecerii noastre prin viață, de a-mi păstra echilibrul și smerenia în fața năvalei vieții înconjurătoare pe care Aurelia continuă să le aibă.
Lucrurile pe care le găsești pe internet sunt factual reale, cele referitoare la biobibliografia ei, dar lipsite de căldura umană pe care o degajă Aurelia. Prin urmare nu le repet, dar nu pot să nu subliniez prezența regală, nu, nu exagerez, a Aureliei Corbeanu ori de câte ori am întâlnit-o, la evenimentele culturale la care își dorește sincer să fie prezentă. Și pentru că peste 10 zile împlinește o vârstă frumoasă o să-i urez La mulți ani! O s-o fac și la întâlnirea de miercuri, la CLER Jr, unde și-a dorit să participe.
Dintre multele aprecieri din presă despre Aurelia, adesea găunoase și ipocrite, evident laudative, cea mai plină de substanță mi s-a părut cea făcută de Constanţa Buzea, în revista “România literară”, în mai 1998: “Ca un bun cameraman şi ca un inteligent reporter, prozatoarea surprinde dialogul crud al oamenilor simpli, ca şi comunicarea mai ales între ele a imaginilor sugestive, esenţiale, decupate dintr-o masă de lume de strânsură: la o nuntă, într-o scenă de familie sau la o şedinţă-mamut, cu ţărani şi intelectualitate rurală, în agonia agresivă a socialismului victorios nu prea de mult înlăturat”.
De aici am pornit discuția noastră despre cărțile Aureliei. Deși nu mi-am dorit, am ajuns să vorbim despre școală, despre cum era educația atunci și cum este acum, despre schimbările profunde sociale care, firesc, se reflectă și în școală, nu doar la noi, ci peste tot în lume. Sigur diferit, în funcție de condițiile locale. Ne-am amintit de Maiorescu și formele lui fără fond, am vorbit despre programele școlare care cuprind din ce în ce mai puțină literatură clasică românească și mai deloc scriitori moderni, din ce în ce mai multe activități communicative, uitând că vocabularul nu se îmbogățește de la sine, capacitatea de comunicare ține în primul rând de capacitatea de memorare care nu mai este prețuită azi pentru că putem citi totul pe telefon. Totul? Dar dacă nu știm ce vrem, ce căutăm, de ce informație avem nevoie pentru a demonstra un anumit lucru? Am vorbit despre cum am predat eu limba română unor străini folosind engleza și cum Aurelia a predat limba română fără să știe limba engleză, dar folosindu-se de experiența și metodele demutizării pe care le-a folosit și le-a descris în povestea Mihaelei din Pentru o altfel de iubire. Și am mai fi vorbit despre multe altele, dar timpul este necruțător.
Așa că am revenit la tratarea literară a temei cărții. Și care ar fi această temă? Sigur că scriitoarea ne propune în argumentul cărții câteva posibile abordări: păstrarea memoriei unor timpuri apropiate istoric, dar care par șterse din memorie prin supralicitare ideologică și educație tot mai deficitară, sau cum frumos spune autoarea descoperirea “incredibilului din viața părinților și a bunicilor” celor tineri. O altă perspectivă este cea a profesorilor pentru ca “să se întoarcă spre problemele copiilor cu dragoste și devotament” în ciuda, adaug eu după discuțiile aprinse avute ieri, marasmului birocratic care atacă nu doar învățământul, ci societatea în întregul ei. Și o temă actuală a copiilor “altfel”, cu dizabilități diverse care trebuie să aibă încredere și să-și spună continuu “Eu pot!”.
Pentru mine, însă, teza cărții este intoleranța. Cu atât mai mare cu cât avem de a face cu oameni cu o educație precară. Chiar scena de deschidere a romanului este de o cruzime fantastică, deși relatată sobru, fără excese. Suntem făcuți martorii modului în care copii obișnuiți atacă, la propriu, o fetiță surdo-mută pe care o cunosc foarte bine, fiind din același sat cu ei. Copiii devin o gloată amenințătoare și violentă. Întregul roman se construiește pe eforturile profesoarei de română de a o învăța pe Mihaela, copila surdo-mută, să scrie, să citească și să vorbească. Un efort extraordinar care devine tot mai dificil pentru că în paralel cu educarea Mihaelei, profesoara Plăieșu trebuie să educe și lumea din jur, o lume nepăsătoare, primitivă, plină de prejudecăți și răutăți extreme. Pentru așa ceva este nevoie de un curaj remarcabil. Și mai ales totul se întâmplă pe fundalul “agoniei agresive a socialismului” care a scos la iveală cele mai abjecte trăsături ale unor persoane care trăiau alături și printre majoritatea oamenilor.
De ce cred că aceasta este teza cărții? Pentru că în ciuda percepției pe care ne place s-o avem despre noi că suntem buni, primitori, ospitalieri, toleranți, adevărul este altul. Sigur, fără să generalizăm, iată ce ne spun studiile sociologice.
Deși ne place să credem despre noi că suntem un neam ospitalier, suntem pe primele locuri la intoleranță în Europa. Ușile deschise din sufletele românilor se trântesc în fața persoanelor diferite fizic, intelectual, etnic, religios, sexual. Exact așa cum foarte plastic ne arată Aurelia Corbeanu în cartea ei.
Ne-am fi dorit să mai discutăm. Mai ales că Aurelia ne ruga să-i spunem ce am fi dorit să îmbunătățească pentru o eventuală nouă ediție. Impresionantă disciplina ei în a-și lua notițe despre părerile noastre, dar și smerenia ei ca autor care-și dorește sincer să afle părerea cititorilor. Ca să nu mai vorbesc de curajul de a se întâlni cu cititorii.
Ca încheiere a acestei sumare treceri în revistă a serii de 13 octombrie o mărturisire a Aureliei cu privire la eroina cărții. Mihaela este o persoană împlinită, căsătorită în Italia, cu doi copii, cu o viață pe care n-ar fi putut nici măcar s-o viseze fără dragostea și sacrificiul Aureliei față de menirea profesorului în această lume nedreaptă, dar perfectibilă prin puterea educației.
Vorbind despre presiunea constantă asupra noastră de a avea mai mult, tot mai mult și, desigur, tot mai nou și mai original sau unic, Shafak atrage atenția că nici industria publicațiilor nu este imună. Deși, spune ea “viața unui romancier, să fim sinceri, este de cele mai multe ori pur și simplu trudă — stăm la birou și scriem, zi de zi, înaintând ca un melc, construind povești cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Punem o virgulă, două ore mai târziu o ștergem. Nimic senzațional, nimic măcar vag interesant în viața unui autor. Ceea ce este fascinant este cum, din noroiul scos la suprafață din adâncul acestei mări de plictiseală și monotonie, creăm universuri imaginare pline de posibilități infinite.”
…
“Trăim în Epoca celor trei A: Anxietate, Furie și Apatie. Rareori avem timp să evaluăm, ca să nu mai vorbim de a aprecia, ceea ce deja avem. Cum am putea face asta, când suntem — individual și colectiv — aruncați neîncetat către următorul lucru? Dar există o valoare imensă în a încetini ritmul, în a fi atenți la ceea ce este prezent în jurul nostru. Și uneori cea mai profundă înțelepciune nu se găsește într-o noutate futuristă, ci în filozofiile și ritualurile străvechi pe care le-am uitat de mult.”
…
Îmi place în mod deosebit cel de mai jos, probabil și pentru că am vizitat un șaman în Peru.
“Aceste învățături străvechi sunt de un interes special pentru noi, scriitorii, căci există o afinitate între timpul povestitorilor și timpul șamanilor.”
…
“Învățăturile antice pot fi un ghid pentru vremurile noastre ultramoderne. În 2017, Noua Zeelandă a deschis un drum nou când a acordat personalitate juridică unui râu. Te Awe Tupua, considerat un strămoș al poporului maori, are astăzi același statut legal ca oricare alt cetățean al țării. Tot mai multe state-națiune ar trebui să urmeze acest exemplu.
Dacă Pământul este însărcinat, dacă un râu are drepturi egale, dacă un munte are o poveste de spus — pe scurt, dacă am putea renunța la noțiunea noastră de superioritate și la obsesia pentru noutate constantă — am fi mai grijulii față de mediul înconjurător și mai conștienți de cât de ireparabilă ar fi pierderea chiar și a unei mici insecte, a unei albine, a unei picături de ploaie, a unui fir de nisip… Jane Goodall a murit săptămâna aceasta. Nu a fost doar un om de știință care a revoluționat domeniile primatologiei și antropologiei, ci și un suflet frumos, cu un curaj și o viziune extraordinare, mereu incredibil de modestă. Ne-a arătat că o conștientizare, o unitate sunt posibile. Numind apatia cel mai mare pericol pentru viitorul nostru, a insistat ca noi să construim o punte între creierul nostru isteț și inima noastră plină de compasiune.” …
… În lumea noastră obsedată de noutăți, viteză și de consum deșănțat, am uitat să spunem “Pentru mine este de ajuns.“
Pentru cei care doriți un context mai larg puteți accesa articolul original.
Primesc de la o bună prietenă un articol în spaniolă despre un fenomen tot mai răspândit în Europa: artiștii părăsesc orașele scumpe și se stabilesc în sate, unde arta devine atât mijloc de supraviețuire, cât și forță de revitalizare a comunităților rurale.
Și mi se atrage atenția că articolul se referă și la România. Cel mai mult m-a atras informația despre satul mamei și al vacanțelor fericite ale copilăriei mele – Cecălaca. Pentru cunoscătorii de spaniolă articolul se află aici și a apărut într-un ziar digital din Spania înființat în 2001 și având un public țintă format din profesioniști de vârstă mijlocie. Wikipedia ne spune că are o orientare liberală.
Pentru ceilalți redau câteva idei mai jos, dar partea despre România o prezint integral.
Tot mai mulți artiști aleg să părăsească marile orașe și să se stabilească în sate, atrași de costurile mai reduse și de spațiul pe care îl oferă mediul rural. Criza locuințelor și scumpirea vieții au forțat această migrație, dar ea a devenit și o tendință artistică în sine. Exemple precum Cyro și Verónica, care s-au mutat din necesitate în Villanueva del Rosario (Málaga) și au fondat acolo o rezidență artistică, arată cum arta contemporană se integrează treptat în viața satului. Pentru localnici, duminicile au ajuns să combine liturghia cu expozițiile, iar artiștii consumă și dinamizează economia locală.
Fenomenul se leagă de încercările instituțiilor de a combate depopularea rurală în Spania, prin programe de dezvoltare și digitalizare. Arta devine astfel o resursă de revitalizare, oferind comunităților abandonate o nouă șansă. Inițiativele private, precum rezidența Raras sau proiectul Pueblos en ARTE, completează sprijinul instituțional și demonstrează că satul poate fi un spațiu fertil pentru creație și viață artistică, chiar dacă persistă provocări precum precaritatea sau lipsa vizibilității.
Iată și fragmentele integrale referitoare la România. Mulțumesc ChatGPT pentru traducere. Acuratețea informațiilor aparține, evident, autorilor. În Cecălaca, de exemplu, se găsește și o biserică românească, dar astea sunt deja amănunte.
‘Picturi suprarealiste într-un sat din Transilvania
Spania nu e un caz izolat. Într-un sătuc din Transilvania, Cecălaca, cu mai puțin de 400 de locuitori, unde există doar o biserică reformată, un magazin și un teren de fotbal, artista provocatoare Oana Fărcaș, 44 de ani, a creat câteva dintre picturile sale experimentale expuse ulterior în galerii din Europa și SUA. Și ea s-a mutat la sat „mai mult din obligație” decât din convingere.
Născută la Cluj-Napoca, Fărcaș a trăit acolo până în 2019, când s-a văzut nevoită să se mute la Cecălaca. Cumpărase în 2015 o casă veche, intenționând să o renoveze pentru vacanțe. Până la urmă, au încercat să locuiască acolo.
Ea spune că, în zonele rurale din România, casele de închiriat sunt rare, dar există clădiri abandonate (școli, magazine, centre culturale) care pot fi reabilitate. A obținut acces la o școală dezafectată, unde și-a instalat atelierul. Fără apă curentă, fără încălzire și cu toaletă în curte, putea picta doar vara; iarna se dedica proiectelor culturale comunitare, sprijinite de AFCN.
În 2020, împreună cu un fotograf și doi colegi locali, a fondat Studio Cultural Cecălaca, lucrând cu artiști din Cluj și copiii satului pentru a picta și înfrumuseța școala. Copiii erau entuziasmați, dar adulții priveau cu scepticism, considerând proiectul inutil. În cele din urmă, experiența s-a încheiat după patru ani. Din septembrie, Fărcaș s-a mutat într-un apartament la Ocna-Mureș, un orășel de 15.000 de locuitori, unde fiica sa are o școală mai bună. „Realitatea rurală din România este foarte grea, fără transport bun am pierdut mulți vizitatori care altfel ar fi venit la atelierul meu”, spune ea.
Aventura din sat a durat patru ani. Apoi a ales un plan intermediar. Din septembrie, și-a mutat atelierul într-un apartament din Ocna-Mureș, un oraș mai mare – cu 15.000 de locuitori – și unde școala pentru fiica sa este mai bună. „Realitatea României rurale este foarte dificilă, fără un transport bun am pierdut mulți vizitatori potențiali care, în alte circumstanțe, ar fi venit la atelierul meu”. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în 2022 aproximativ 33.622 de kilometri (38,9%) din totalul drumurilor publice din România erau drumuri comunale. Dintre acestea, mai mult de jumătate nu erau adecvate pentru trafic: 35% erau drumuri de piatră și 19,5% drumuri de pământ.
Cu un picior la oraș și altul la sat
Artista română Delia Popa își amintește „mirosul roșiilor” ca mirosul copilăriei. Bunicii ei cultivau legume, iar drumul din sat spre București era mereu însoțit de acel parfum. Azi, ea explorează legătura dintre artă și grădinărit într-un „jardin-studio” instalat în Crețești, la 25 km de București, în șura casei bunicilor. Acolo organizează întâlniri cu artiști și grădinari, în cadrul programului Cultivadores de Vida.
Popa a crescut în București, dar experiențele rurale din copilărie i-au dat „sensul comunității”. „Când se întâmplă ceva trist, se pune o masă mare și vin toți”, povestește ea. Tatăl ei a murit când ea avea 10 ani, iar satul a devenit și locul care o apropia de memoria lui.
Astăzi Delia Popa spune că există „un nou interes pentru viața rurală”. De la pandemie, au apărut mai multe rezidențe artistice la sate. Ea a participat în 2023 la două: una la Săcel, în Maramureș, și alta la Slon, în județul Prahova. Totuși, mutarea permanentă la sat pentru artiști e dificilă fără un venit constant. Popa a încercat între 2020 și 2022, dar nu a reușit să trăiască doar din artă, așa că acum îmbină munca la muzeu în București cu rezidențe temporare.
„Este posibil să creezi artă la sat, iar unii artiști și manageri culturali și-au făcut din asta un semn distinctiv”, spune Anabella Costache, manager cultural din România. După ce a locuit la Málaga, Paris și București, ea s-a stabilit la Timișoara. Dar recunoaște că viața de artist la sat vine cu provocări: public redus, resurse limitate și nevoia de a călători constant la oraș pentru a menține contactul cu curatorii și comunitatea artistică. „Se poate, dar viața la țară poate fi izolantă și afecta negativ vizibilitatea și stabilitatea financiară”, concluzionează ea.’
În cartea pe care o scriu, de fapt am cam scris-o și acum o pregătesc de publicare, vorbesc despre creativitate și despre excelență. Ambele sunt foarte des invocate azi deși ne este greu să le definim și de ce am face-o, zic unii. Le distrugem misterul. Alții, ca mine, profesoară deh, sunt convinsă că definirea unor concept este importantă. Să știm despre ce vorbim și să vorbim toți despre același lucru.
Prin urmare — ce este excelența? Putem spune, sper, că nu este un moment anume, un rezultat final, ci o stare de spirit. Oamenii sau organizațiile care urmăresc excelența nu susțin că sunt deja acolo, ci lucrează intens, cu pasiune, pentru a da tot ce au mai bun. Fac asta cu dorința sinceră de a le oferi clienților servicii sau produse care să-i bucure, iar lor înșiși, sentimentul de mulțumire.
Dar există și o față mai puțin plăcută a acestui ideal. Căutarea excelenței este grea. Mulți oameni se simt descurajați de efortul pe care îl presupune un astfel de drum. Alții nici măcar nu știu că se poate lucra altfel — adică mai bine. Excelența poate speria. Poate părea intimidantă. Și, de multe ori, oamenii aleg să rămână în zona lor de confort, făcând aceleași lucruri, chiar dacă nu le aduc nicio satisfacție reală.
De pe Facebook.
De aceea, inițiativele care încearcă să schimbe ceva în bine ajung adesea să se lovească de rezistență, de lipsa de entuziasm a celor care ar trebui să le susțină. Iar această rezistență e rareori recunoscută deschis. Nu se spune „nu vreau să schimb nimic”, ci se invocă tot felul de explicații care maschează, de fapt, frica de eșec sau comoditatea.
Dacă sunteți curioși și priviți cu atenție în jur, veți auzi des replici de genul:
„La noi nu se poate face așa ceva.”
„Nu va merge, pentru că noi suntem români, nu nemți, chinezi sau americani.”
„Eu doar muncesc aici, nu e treaba mea să vin cu soluții.”
„De ce să schimbăm ceva ce deja funcționează? Mai binele e dușmanul binelui.”
„Ideea e interesantă! Hai să facem o comisie care să studieze cum am putea s-o aplicăm.”
Și totuși, există și oameni care nu-și găsesc liniștea când un client le cere ceva și nu știu, încă, cum să rezolve solicitarea. Oameni care se frământă până găsesc soluția.
Aceștia sunt cei care aleg drumul excelenței. Sunt curajoși, știu că vor avea de făcut eforturi mari și vor sacrifica timp, energie și uneori chiar confortul personal. Dar știu și că, dacă nu își propun excelența ca țintă, vor trăi cu sentimentul că mereu le lipsește ceva.
Pentru a-l cita pe Michelangelo — un simbol al excelenței în artă —: „Pericolul cel mai mare pentru majoritatea dintre noi nu este că țintim prea sus și eșuăm, ci că țintim prea jos și reușim.”
Tom Peters folosește acest citat pentru a sublinia cât de important este să avem o viziune clară, ambițioasă, despre locul pe care vrem să-l ocupăm în mintea și inima clienților noștri. Dacă ne mulțumim doar să oferim servicii corecte, similare cu ale celorlalți, clienții nu vor avea niciun motiv real să ne aleagă.
Ei vor merge acolo unde primesc ceva în plus — acel „ceva” care îi face să se simtă importanți, înțeleși și doriți.
Acum vreo două luni am primit o invitație la o conferință care mă interesa foarte mult, dar s-a dovedit imposibil de onorat. Mi-a părut extrem de rău, dar la câteva zile după eveniment am primit textul conferinței. Și, după o privire pe diagonală, sumară evident, dar suficientă pentru a mă face să regret din nou că n-am reușit să ajung în sală pentru că niciun text nu poate înlocui vibrațiile evenimentului “pe viu”, am fost de acord că ne este greu spre aproape imposibil să înțelegem, în sens clasic, ce se întâmplă din mijlocul iureșului informatic în care ne aflăm. Ulterior am primit cartea publicată de EIKON și purtând exact același titlu, respectiv „IA în context istoric. Puncte de Vedere”. Autorul, academicianul Gheorghe Păun a ținut conferința în cadrul seriei „Conferinţele Dalles ale Academiei Române”.
Nu-mi propun să fac o analiză a cărții pentru simplul motiv că sunt lucruri care mă depășesc conceptual, dar pentru că IA este un subiect care mă interesează și am citit relativ mult și am și scris despre ea, voi face câteva comentarii din, evident, poziția mea de profesoară universitară emerită care am predat timp de trei decenii comunicare în afaceri în limba engleză, leadership și comportament organizațional și, nu în ultimul rând, dezvoltarea gândirii creative.
Aș porni de la faptul că este o carte care se citește ușor, dar se înțelege adesea greu. Probabil se și refuză adesea înțelegerea pentru simplul motiv că este împotriva speranțelor noastre și a visurilor care ne-au fost induse prin toate căile de la educație, atât câtă se mai face, până la platformele sociale și media de toate culorile și ideologiile. Ceea ce creează un zgomot de fond foarte puternic care ne împiedică să ne concentrăm, să ne auzim, să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Suntem, așa cum spune și autorul “în mijlocul lucrurilor” (in media res) și, pentru a avea vreo șansă de supraviețuire metaforică dar, uneori, și fizică, ni se recomandă, pe bună dreptate, luciditate. În spiritul acestei lucidități, Gh. Păun pornește cu eroism aș spune de la recunoașterea imposibilității de a cunoaște complet și corect domeniul IA, dar cu dorința mărturisită de a găsi sensul evoluției acestui domeniu nu neapărat obscur, cât extrem de haotic și impredictibil. Și firesc într-o lume postmodernă, Păun nu ne oferă răspunsuri, ne propune mai multe întrebări și teme de reflecţie, uneori cu sugestii de abordare, alteori cu argumente dure, matematice, dar îmbrăcate simplu, informal. Aici văd eu aura de eroism a academicianului Gh. Păun care, spre deosebire de alți intelectuali publici de limbă română, explică simplu, pe înțelesul cititorului educat, dar nu specializat, lucruri complexe, evident controversate și adesea neabordate.
Sunt, cred, mai optimistă decât autorul care-și dorește să-l atragă pe cititor la o discuție informală, interactivă ar fi ideal zice domnia sa, dar este sceptic în privința realizării. Eu aș zice că interactivitatea nu are loc doar în simultaneitate, ci și asincron prin revenirea și reluarea întrebărilor și temelor propuse de autor. În acest sens textul pe care ni l-a oferit Gh. Păun este unul foarte interactiv, provocându-ne, scuturându-ne din comoditatea clișeelor oferite de media dar și de diversele IA-uri care ne-au devenit parteneri de discuții, de terapie, de schimbat rețete, etc. etc. Sau poate doar ne folosesc pentru a se antrena cât mai bine? Sau … sunt multe posibilități și Gh. Păun ne poartă natural prin ele încercând și, după mine, reușind să nu ne isterizeze cu scenarii apocaliptice. Dar ne atrage constant atenția că am devenit comozi, că nu mai facem exerciții de gândire pe termen lung pentru că, nu-i așa, “un eveniment care nu se produce mâine (cum tot încearcă televiziunile profilate pe breaking news, scris cu galben pe ecrane, să ne convingă), ci cândva, eventual peste 1000 de ani, este ca şi când nu s-ar întâmpla niciodată” (p. 25). Aș completa eu, făcându-mă ecoul lui David Kahneman, că gândirea profundă, cea pe care adesea o numim pe termen lung, este efectiv mare consumatoare de energie, ca și IA de altfel, și, ca atare consecvent evitată în luarea deciziilor. Sigur cu efecte adesea vizibile, dar din păcate și de multe ori invizibile, cu efecte de tip bumerang sau “fluture” din teoria haosului, sau ceea ce ne-am obișnuit să numim efecte perverse fără a face prea multe eforturi pentru a încerca să le studiem sau măcar să încercăm să prevedem cât mai multe posibil. Mă refer în primul rând la comunitatea noastră, la spațiul public românesc, nu neapărat la omenire.
M-am bucurat desigur, probabil la modul infantil, că am cunoscut sau recunoscut pe unii dintre cei pe care-i evocă autorul sau unele dintre lucrările la care face referire. Am avut și eu fericirea de a schimba câteva cuvinte cu profesorii academicieni Solomon Marcus, Mircea Maliţa și Basarab Nicolescu. Ultimul a avut chiar amabilitatea să vină la o prezentare pe care am făcut-o la o conferință internațională despre “Spiritual Leadership. Implications for Managerial Action” și care a apărut ulterior în “Ethics of business and leadership in a transdisciplinary context” (2016, https://link.springer.com/book/10.1007/978-3-319-45186-2). Mărturisesc că deși sunt, cu toată modestia, o prezentatoare matură, stăpână pe situație, prezența academicianului Basarab Nicolescu mi-a testat abilitățile și m-a readus la starea de emoție a unui umil învățăcel în prezența unui maestru înțelept, sever dar și încurajator. Am reușit chiar să răspund la întrebările domniei sale și să port ceea ce sper că a fost o mini discuție mai relevantă pentru mine decât pentru domnia sa. De ce evoc această întâmplare aici? Pentru a sublinia că interesul meu pentru această sferă de activități umane care a adăugat încă un înveliș planetei, pe care Gh. Păun a ales s-o numească cybersferă, este nu conjunctural, ci de durată, probabil și datorită presiunii constante asupra mea exercitată de studenții mei curioși, pe care mărturisesc că i-am încurajat constant să-mi facă viața tot mai dificilă prin întrebări cu privire la fenomene care nu se lasă ușor îngrădite în căsuțele programelor de studii.
Dar să revin la cartea despre IA. Spicuiesc doar câteva idei pe care le găsesc importante și relevante pentru epoca pe care ne-a fost dat s-o trăim și pe care, uneori, tindem să le neglijăm. Mai ales aceia dintre noi cu mai puțină experiență de viață și de lecturi semnficative:
– informația nu este cunoaștere (p.33) și nici putere, adaug eu. Dimpotrivă. În literatura managerială contemporană se numește „supraîncărcare informațională” (information overload) și este în general considerată o agresiune asupra persoanei care încearcă să ia decizii sub tirul unui „bombardament informațional” constant. Acest „bombardament” descrie metaforic starea de confuzie sau stres provocată de prea multe informații primite sau doar disponibile într-un timp scurt. Sigur că la elevi și studenți poate nu este foarte periculos, deși este foarte enervant să ți se dea detalii nesemnficative pentru simplul motiv că ne este greu să analizăm și, mai ales, să sintetizăm, să stabilim priorități. Dar la liderii care ne conduc sau ar trebui s-o facă?
– definirea IA. Trec peste discuția referitoare la Howard Gardner și inteligenţele multiple deși este foarte importantă și relevantă în diverse domenii, mai ales în educație. Nu mă pot însă abține să nu evoc aici un citat adesea atribuit lui Einstein, deși nu există dovezi clare că ar fi spus sau ar fi scris vreodată aceste cuvinte: „nu poți judeca un pește după capacitatea sa de a se cățăra în copaci”. Și totuși acest lucru se întâmplă frecvent. De altfel capitolul în care Gh. Păun încearcă definirea IA este foarte semnificativ, dar rețin aici doar faptul că IA este o „simulare” a IU (inteligența umană). O simulare însă extrem de costisitoare din multe puncte de vedere, inclusiv cel energetic. „… se spune că foarte curând IA mondială va consuma la fel de multă energie electrică precum Japonia. … AI poluează din plin, prin consumul de energie, prin mineritul tot mai extins în căutare de pământuri rare, dar nu am prea văzut avertismente în acest sens, entuziasmul încă prevalează.” (p. 41).
– bio-informatica, „în sensul căutării de idei, modele, sugestii în biologie şi încorporarea lor în modele de calcul” (p.53). Capitolul 9 Calculul natural (inspiat din biologie) este foarte tehnic, ar trebui să fac un efort serios să-l înțeleg, deși discuțiile despre testul lui Turing nu-mi sunt străine, dar aici mă interesează nevoia discursului științific de a recurge la biologie. Ceea ce mă duce cu gândul la propriul meu domeniu de interes conducerea sau în jargonul zilei leadershipul și ceea ce se cheamă swarm leadership (conducerea roiului/turmei/cirezii).
– deciziile le iau oamenii, nu IA. Pentru mai multă credibilitate citez din nou din carte: „Învăţătura este să nu delegăm calculatoarelor, cu sau fără IA, sarcini de decizie, fără a le supraveghea funcţionarea şi, mai ales, fără a le examina deciziile pe care ele le propun” (p. 60). Este un capitol fascinant, greu de sintetizat și, aș zice, inutil pentru că nu exclude, ba dimpotrivă, invită la citirea (și recitirea) cărții. Capitolul se încheie cu o concluzie pe cât de evidentă pe atât de înspăimântătoare: „Am obţinut un „pistol” perfect pentru o… ruletă rusească planetară! Este omenirea suficient de inspirată, de deşteaptă, de norocoasă să nu-şi ducă acest pistol la tâmplă?…” (p.67). Deși sunt o optimistă incorijibilă, de aia am lucrat și lucrez în educație, mi-este teamă de ce se poate întâmpla din „greșeală”, „eroare” sau alte comportamente provenite din lipsa profundă de educație la firul ierbii, dar și pe culmile cele mai înalte.
– IA nu este un instrument (pasiv), este un agent (are capacitate de acțiune, prin urmare de evoluţie). Și reluând ideea că prea multă informaţie poate duce la rezultate dezastruoase (în engleză wicked) Gh. Păun ne avertizează că mai multă informaţie nu înseamnă mai mult adevăr şi mai multă ordine. Adevărul şi ordinea pot fi contradictorii, spune domnia sa, și ne aduce argumente serioase – dacă vrem să-l ascultăm. Și ceea ce mi se pare tragic azi este faptul că IA și tehnologia extrem de modernă nu ne ajută să facem distincția între comportamente politice care ne pot duce relativ simplu fie la democrație, fie la totalitarism. Și continuând să-l citeze pe Harari subliniază că nu tehnologia este responsabilă, ci voința politică. O avem sau nu.
Ultimele capitole ale cărții sunt amuzante, dar și neliniștitoare. Depinde cum vreți să vă poziționați. Pentru asta însă trebuie mai întâi să citiți cartea, cu creionul în mână. Vă fac o invitație caldă spre a descoperi un univers în care cel mai probabil va trebui să trăim și nu vom putea s-o facem dacă nu ne pregătim.
Personal sunt obligată de studenții mei să citesc mult și să colaborez cu diversele IA-uri. În timp, am ajuns la concluzia că nici ChatGPT, nici DeepSeek și nici Grok, cele pe care le-am încercat, nu sunt de încredere când vine vorba despre literatură. Mai ales cea română, deși primii doi vorbesc o limbă română corectă și, mai ales, politicoasă, cu foarte puține scăpări. Dar, ca și unii oameni, decât să spună de la început că nu știu, preferă să halucineze. Eu sper ca oameni să nu fim înlocuiți de IA, ci completați. Sigur că pentru asta trebuie să învățăm să colaborăm. Nu este deloc simplu, dar este cea mai sigură cale.
