Un eseu interesant despre creșterea continuă și toxică, despre mersul pe bicicletă pentru utilitatea lui și nu pentru a etala exclusivitatea costumului sau a vehiculului, despre prea multa competiție din viețile noastre și altele. Mi-a adus aminte, în alt registru desigur, de Ursula K. Le Guin și eseul ei “Clinging to a metaphor” / Obsesiva metaforă pe care-l discut cu studenții de la master la Comportament organizațional.
„O mulțime de sporturi au fost domolite”, mi-a spus Yvon Chouinard, fondatorul Patagoniei. „Oamenii merg cu bicicleta, dar au un motor. Și fac alpinism, dar în interior. Fac schi nautic pe valuri mari, dar purtați de scutere acvatice (Jet Skis). Cu toate acestea, există oameni care se opun acestei tendințe.”
Câteva extrase din text:
Petersen—a “messiah to cycling Luddites”—under the headline “Lead Us Not Into Titanium.” / Petersen – un „mesia al ludiților cicliști” – sub titlul „Și nu ne pe noi duce în titan”. /
“Bikes look very digital these days. (…) Rivendells look very analog.” He joked that the typical Rivendell customer is someone who “maybe still has a flip phone” and listens to vinyl: “They get a feeling when they see something that doesn’t look new.” / „ În zilele noastre bicicletele arată foarte digitale. (…) Bicicletele Rivendell arată foarte analog.” Gluma era că un client tipic de la Rivendell este cineva care „probabil încă folosește un telefon cu clapetă” și ascultă vinil: „Acești oameni simt atracția pentru ceva care nu pare nou”.
The world seemed divided between two types of people: those with a command of the physical world, and everyone else. The former had confidence, skill, and know-how; the rest of us had YouTube tutorials on removing anti-theft skewers. / Lumea părea împărțită în două tipuri de oameni: cei care stăpâneau lumea fizică și toți ceilalți. Primii aveau încredere, pricepere și cunoștințe; ceilalți avem tutorialele de pe YouTube despre îndepărtarea dispozitivelor antifurt.
O idee minunată pe care nu pot să n-o împărtășesc cu cei care ar putea s-o folosească. Sau vor face presiune acolo unde să poată fi folosită și la noi.
Sigur că deja aud voci care-mi vor spune că la noi nu se poate, că este pierdere de vreme sau chiar o prostie și … continuați dumneavoastră cu similare.
Despre ce este vorba?
Despre adoptarea unui obiect dintr-un muzeu. Nu, nu este vorba de Mona Lisa sau de vreo pictură a lui Turner sau mai știu eu ce operă de artă cunoscută din vreun muzeu celebru. Este vorba de adoptarea unor obiecte din muzeele mai degrabă locale, dar foarte semnificative pentru cunoașterea vieții zonei respective sau a unei epoci mai mult sau mai puțin recente.
Da, știu, românii nu prea merg la muzee, mai ales locale. Dar lucrurile se mai schimbă. Și, știți cum se spune “fii parte din schimbarea pe care vrei s-o vezi în jurul tău”.
De ce ar fi adoptarea unui obiect de muzeu importantă? Desigur pentru muzeele mici orice mică donație sau surse de venituri sunt adesea vitale.
Iar pentru cei care adoptă (pentru ei sau pentru prieteni) este o întreagă poveste la care chiar merită să ne gândim. Știți cât de greu este să găsești cadoul potrivit pentru o aniversare, mai ales când este vorba de oameni de o anumită vârstă și condiție socială. Cei care au tot ce le trebuie (sigur, excluzând luna de pe cer sau altele similare) și au deja casa plină de tot felul de obiecte “indispensabile”.
Povestea de mai jos, ne spune cum familia unui domn din Oxford a adoptat o cutie conținând cele necesare jocului foarte popular în Anglia cunoscut sub numele de “Aunt Sally”. Cutia se află la muzeul Cambridge din chiar orășelul universitar respectiv. Aflăm că domnul respectiv era un excelent jucător de “Aunt Sally” și s-a bucurat enorm la primirea Certificatului de adopție. Vă puteți imagina: amintiri, vizita la locul adopției, bucuria de a ști că ai contribuit la binele comunității, etc.
Ni se spune că procesul de adopție a fost ușor și fără durerile atât de obișnuite în adoptarea copiilor! Oricine poate face acest lucru și contribui astfel la susținerea muzeului respectiv. Ca recunoștință muzeul va expune certificatul de adopție timp de un an atașat de obiectul respectiv.
Toată lumea e fericită și câștigă! La ei, în Anglia! Dar la noi?!? Ce va spune legislația românească? Ce va spune babaul șef care în 2024 împlinește 160 de ani – Curtea de Conturi? Ce … V-am spus doar că la noi nu se poate!!! Sper din suflet să mă înșel! N-ar fi prima data! 😉
În primul rând am scris o povestire în limba română. Într-un loc unde s-a vorbit în principal engleza, dar și româna mai ales de către cei doi participanți internaționali. Un loc care acum a devenit o amintire, dar care a avut partea lui de magie și, fascinant pentru mine, s-a suprapus peste Ziua limbii române.
Dincolo de această coincidență, mă gândisem de ceva timp să scriu ceva pentru această zi. Mi s-a părut că reflecțiile lui Toni Morrison referitoare la limbă prezentate în discursul ei din 1993 la primirea premiului Nobel pentru literatură sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a onora orice limbă, și prin urmare și limba română. De ce? Pentru că orice limbă este minunată pentru cei care s-au născut și au crescut în ea. Ce ne place și ce nu ne place cu ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv lingvistic, este o chestiune care apare mai târziu, după ce am ieșit din tărâmul fermecat al copilăriei timpurii. Sigur că generalizez deși sunt perfect conștientă că sunt nefericiți sau nefericite care au venit pe lume în condiții de profundă mizerie.
Revenind însă la povestea spusă de Toni Morrison în Stockholm. O poveste despre o femeie bătrână și înțeleaptă, oarbă, dar văzând dincolo de realitatea noastră înconjurătoare, o femeie căreia i se cer sfaturi în diverse domenii și pe care ea le oferă în forme sibilinice.
Într-o zi, femeia este vizitată de niște tineri care par hotărâți să-i infirme clarviziunea și să o facă mincinoasă. Planul lor este simplu. Intră în casa ei și-i pun singura întrebare la care răspunsul se bazează pe ceea ce ei consideră un handicap profund: faptul că femeia este oarbă. Ei stau în fața ei și unul dintre ei spune: „Bătrâno, țin în mână o pasăre. Spune-mi dacă este vie sau moartă.”
Ea nu răspunde și tinerii repetă întrebarea. „Pasărea pe care o țin în mână … este vie sau moartă?”
Ea tot nu răspunde. Este oarbă și nu își poate vedea vizitatorii, cu atât mai puțin ceea ce țin în mână. Cu alte cuvinte, bătrâna nu le cunoaște culoarea pielii, sexul sau de unde vin. Ea știe doar motivul lor.
Tăcerea bătrânei este atât de lungă, încât pe tineri începe să-i pufnească râsul.
În cele din urmă vorbește și vocea ei este blândă, dar aspră. „Nu știu”, spune ea. „Nu știu dacă pasărea pe care o țineți este moartă sau vie, dar ceea ce știu este că e în mâinile voastre. Este în mâinile voastre.”
Iar Toni Morrison ne interpretează răspunsul bătrânei ca însemnând: dacă este moartă, fie ați găsit-o așa, fie ați ucis-o. Dacă este în viață, puteți oricând s-o ucideți. Dacă va rămâne în viață sau nu, este decizia voastră. Oricare ar fi această decizie, este responsabilitatea voastră.
Pentru că au făcut paradă de puterea lor și de neputința ei, tinerii vizitatori sunt mustrați, spunându-li-se că sunt responsabili nu doar pentru batjocură, ci și pentru micul strop de viață sacrificat pentru ca batjocura lor să-și atingă scopul. Și așa femeia oarbă îndepărtează atenția de la întrupările puterii către instrumentul prin care acea putere este exercitată.
Toni Morrison alege să interpreteze pasărea ca limbă și femeia ca scriitoare experimentată. Bătrâna este îngrijorată de modul în care limba în care visează, care i-a fost dată la naștere, este folosită, utilizată în diverse scopuri, sau îi este interzisă în anumite scopuri nefaste. Fiind scriitoare, se gândește la limbaj parțial ca sistem, parțial ca un lucru viu asupra căruia deținem controlul, dar mai ales ca relație de putere – un act cu consecințe. Deci întrebarea pusă de tineri: „Este vie sau moartă?” este reală pentru că ea consideră limbajul ca putând să moară, să dispară; cu siguranţă în pericol şi putând fi salvat numai printr-un efort de voinţă. Ea crede că dacă pasărea din mâinile vizitatorilor este moartă, cei care o poartă sunt responsabili pentru cadavru. Pentru ea, o limbă moartă nu este doar una care nu mai este vorbită sau scrisă, ci este un conținut lingvistic inflexibil care-și admiră propria paralizie. Precum limbajul etatist, cenzurat și care cenzurează. Nemilos în îndatoririle sale polițiste, acest tip de limbaj nu are nicio altă dorință sau scop în afară de menținerea propriului narcisism narcotic, a propriei sale exclusivități și dominații. Oricât de muribund, acest limbaj nu este totuși lipsit de efect, deoarece zădărnicește în mod activ intelectul, blochează conștiința, suprimă potențialul uman. Nereceptiv la întrebări, nu poate forma sau tolera idei noi, nu poate modela alte gânduri, nu poate spune altă poveste, nu poate umple tăceri derutante. Limba oficială făcută pentru a sancționa ignoranța și a păstra privilegiile este o armură lustruită până la o strălucire excesivă, o coajă din care cavalerul a plecat cu mult timp în urmă. Și totuși, iată-l: prost, prădător, sentimental. Declanșând evlavie la școlari, oferind adăpost despoților, trezind amintiri false de stabilitate, armonie în rândul publicului.
Bătrâna este convinsă că atunci când limba moare, din nepăsare, neutilizare, indiferență și lipsă de stimă, sau ucisă de autorități, nu doar ea ca scriitoare, ci toți utilizatorii și creatorii sunt răspunzători pentru dispariția lui. (…)
Toni Morrison descrie apoi în detalii ceea ce se întâmplă, sau continuă să se întâmple, și azi în mai multe limbi. Dar pe mine, aici, mă interesează limba română din 2024. Iar cuvintele atent gândite și alese de Toni Morrison în 1993, cuvinte pe care le citez în continuare, sunt incredibil de potrivite pentru a descrie situația limbii române și a utilizatorilor ei în 2024.
Jefuirea sistematică a limbajului poate fi recunoscută prin tendința utilizatorilor săi de a renunța la proprietățile sale nuanțate, complexe, de moașă în favoarea celor de amenințare și subjugare. Limbajul opresiv este mai mult decât reprezentarea violenței; este violență; face mai mult decât să reprezinte limitele cunoașterii; limitează cunoașterea. Fie că este vorba de limbajul de stat întunecat sau de limbajul fals al mass-mediei lipsite de minte; fie că este limbajul mândru, dar osificat al universitarilor sau limbajul științei transformată într-o marfă; fie că este limbajul malign al legii-fără-etică, sau limbajul conceput pentru înstrăinarea minorităților, ascunzându-și jefuirea rasistă în obrazul său literar – el trebuie respins, modificat și demascat. Este limbajul care bea sânge, se mulează pe vulnerabilități, își bagă cizmele fasciste sub crinoline de respectabilitate și patriotism, în timp ce se îndreaptă fără încetare spre rezultatele finale și spre mințile cele mai simple. Limbajul sexist, limbajul rasist, limbajul teist – toate sunt tipice pentru limbajele de stăpânire polițienească și nu pot, nu permit cunoștințe noi, nici nu încurajează schimbul reciproc de idei.
Mă opresc aici cu ideile tulburătoare, dar atât de adevărate, pe care Toni Morrison le-a folosit în discursul ei de acceptare a Premiului Nobel. Pentru ea literatura nu a fost niciodată divertisment. Povestea pe care o folosește ne ajută să vizualizăm puterea magică a limbajului atât ca forță de creare a vieții, cât și ca unealtă de distrugere a ei. La început a fost cuvântul … și, probabil, cuvântul va fi și ultimul când vreun ordin dement va comanda apariția ciupercilor nucleare pe cerurile care încă mai sunt relativ albastre deasupra noastră.
Sau poate, poate încă mai există speranță! Cuvintele, literatura creează lumi noi, poate mai bune. Limbajul este responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne ajută să ne cunoaștem, chiar dacă nu ne vedem. Mai ales azi când nu știm dacă vedem o imagine construită de inteligența artificială sau una reală. Tinerii care au vrut să-și bată joc de ea, au și ei așteptările lor, speranțele lor de a folosi limba semnificativ pentru ei, de a învăța ceva util pentru ei, nu pentru alții. De aceea ei îi spun bătrânei:
Nu ne spune ce să credem, de ce să ne temem. Arată-ne rochia largă a credinței și cusătura care rupe prapurul fricii. Bătrâno, tu care ești binecuvântată să fii oarbă, tu poți folosi limba pentru a ne spune ceea ce doar limba știe: cum să vezi fără imagini. Doar limba ne protejează de groaza lucrurilor fără nume. Doar limbajul este meditație.
Iar bătrâna înțeleaptă și oarbă, după ce-i ascultă pe cei tineri, încheie „în sfârșit acum am încredere în voi. Am încredere că pasărea nu este în mâinile voastre pentru că ați prins-o cu adevărat. Uitați-vă: ce frumos este, acest lucru pe care l-am făcut – împreună.”
Pentru că limba este a tuturor și a fiecăruia în parte. Toți suntem răspunzători pentru ea. Când ne grăbim să spunem cât mai multe, cât mai repede, uităm că, indiferent cât de eficienți am fi, nu putem avea nouă femei gravide pentru a da naștere unui copil sau unui poem doar într-o lună. Natura își urmează cursul ei, ritmul ei și, la timpul cuvenit, cu eforturi, chinuri, dar și cu mare bucurie, se naște o minune la care ne închinăm toți. Limba noastră, cea în care ne-am născut.
Ce poate fi mai plăcut decât să te întâlnești cu prieteni de-o viață? Mai ales când viața ne-a dus pe fiecare dintre noi pe căi doar de ea știute. Dar chiar dacă nu mai stăm pe aceeași stradă înțeleaptă din București, chiar dacă nu mai fumăm demult în bucătăriile noastre de pe cele două laturi ale străzii, și, de fapt nu mai fumăm demult, deloc, chiar dacă ne-am retras în colțuri îndepărtate ale țării, chiar dacă nepoții și nepoatele noastre se cunosc prea puțin și vorbesc limbi diferite, nu doar generațional, iată că viața este minunată pentru că ne-a permis să ne revedem scurt, dar intens.
Oricum aș fi scris câteva rânduri aici despre marea bucurie a reîntâlnirii noastre la Curtea de Argeș, dar având și un fotograf precum Lucian Vărzan cu noi, iată că voi folosi cuvinte cât mai puține pentru a face loc imaginilor spectaculoase pe care Lucian le-a surprins în mica noastră călătorie pe valea Argeșului. Și, de fapt, rectific: nu le-a surprins. Le-a pândit, le-a capturat și ni le-a oferit cu generozitate și nouă. Cu acordul de a le face publice. Mulțumesc frumos, Lucian.
Sigur că sunt și câteva imagini făcute de mine, dar nu există nici o primejdie de a le confunda!
Au ajuns spre seara zilei de 12 august și ne-am dus să luăm masa de seară, dar mai ales să respirăm mai în voie în briza serii, La Costică. Și dragele de Ayana și Anais au descoperit un loc plăcut în care să se joace după pofta inimii.
A doua zi am avut o zi plină: de caniculă, 39 de grade, dar și de dorința de a vedea cât mai multe din orașul regal. Așa că ne-am pus pe treabă devreme: la Biserica Domnească, la Mânăstire, cu istorie, legende și versuri spuse mai din memorie, mai cu ajutorul telefonului, apoi cu taxiul de colo-colo.
Am fost să-l vizităm și pe Lulu, care s-a grăbit mult prea tare și ne-a făcut să urcăm dealul ca să-l salutăm. Dar am fost bucuroși că teiul pe care l-a iubit îi ține umbră și, deși nu este foarte comod pentru cei din jur, ne încântă privirile.
Apoi o vizită scurtă la Casa Norocea. Un muzeu care se adaptează societății, o casă superbă, o grădină îngrijită și, sigur, povești fascinante spuse de Lucian Piele, cel care era de serviciu la muzeu.
Seara – grătar în chioșc. Dacă ar fi fost și Lulu … Cu excepția lui Lucian care a fost responsabil cu grătarul, noi ceilalți nici n-am simțit dogoarea focului. Dar ne-am bucurat de deliciile unui grătar făcut nu doar profesionist, ci și cu multă dragoste. A fost o seară minunată care s-a întins până târziu, în noapte.
A doua zi – spre Valea cu Pești, pe Argeș în sus. O altă zi de vis, de la peisajele de film, la bălăceala în piscină, jacuzzi, stat la saună, plimbarea prin prejurul complexului hotelier după ce am asigurați că urșii sunt ținuți la distanță de un gard electric. Să sperăm. Sigur că empatizăm cu dislocarea habitatului urșilor de către umanoizi, dar empatizăm și mai mult cu propria noastră siguranță și, de ce să nu recunoaștem, cu propriul nostru confort.
A doua zi prietenii mei au plecat spre Bâlea lac și de acolo mai departe, iar eu am coborât spre casă. De la Dr Oetker laLidl am făcut o oră, poate chiar mai bine. În condițiile în care pe sensul de urcare era o nebunie!
Mersul la București a început să devină tot mai enervant, dincolo de plăcerea revederii unor oameni dragi și a locurilor atât de familiare. Am început să mă detașez oarecum de forfoteala fără rost a orașului în care m-am născut și am trăit până la pandemie. M-am obișnuit atât de mult cu viața liniștită, plăcută și cu ritmurile impuse de mine aici încât mersul la București mă irită: de la căutarea și costurile unui loc de parcare în ultracentral la căldura bolnăvicioasă a caniculei – 40 de grade la București sunt diferite de 40 de grade la Curtea de Argeș.
Dar ce-am făcut atât de memorabil la București? Pe scurt și pe puncte:
– am ajuns vineri pe la prânz și am lăsat la o clinică două cunoștințe din Curtea de Argeș pe care le-am adus la un control
– am parcat relativ în apropierea casei și, mai pe seară, am vizitat-o pe fosta mea vecină din Piața Amzei, draga de Donela, ultima dintre prietenele mamei în viață. Are 92 de ani, locuiește singură, deși copiii o roagă cu diverse opțiuni, și are o minte brici. Își face singură piața și se organizează ca să deranjeze cât mai puțin pe cei din jur. O încântare să stau de vorbă cu Donela și îmi doresc să-mi păstrez și eu mintea la fel de verde ca și ea și sigur să ajung la vârsta ei.
– sâmbătă, 3 august, am participat la comemorarea de 7 ani de la plecarea la Domnul a poetului Petre Got. Comemorarea a avut loc la Cimitirul Bellu Catolic. A fost inaugurat monumentul funerar comisionat de către familie și realizat de către sculptorul Radu Panait în memoria poetului. Acestea sunt datele seci. Dincolo de ele, a fost o dimineață frumoasă și blândă, soarele nu ardea chiar așa de puternic prin frunzișul copacilor, și gândurile celor care l-au iubit, l-au cunoscut sau doar i-au cunoscut familia, ca mine, au creat o atmosferă pe care cuvintele Preasfinţiei Sale Mihai, episcop greco-catolic de Bucureşti, au înnobilat-o cu înțelepciunea ritualurilor vechi bisericești, dar și cu înțelepciunea omului-episcop care trăiește în lume.
La agapa organizată de familie am stat de vorbă cu oameni pe care îi mai întâlnisem, mi-a făcut mare plăcere să aflu noutăți, să descopăr că sculptorul Radu Panait este de pe lângă Curtea de Argeș și visează să-și dezvolte o afacere, culturală desigur, în zonă. Doamne ajută. Avem nevoie de tineri de succes care să iubească posibilitățile, nu totdeauna ușor vizibile și prietenoase, pe care le pune la îndemână zona Argeșului.
Am plecat de la comemorare cu liniștea pe care ne-o dă convingerea că lumea merge înainte, că cei dragi se vor gândi la noi și că, indiferent de pericolele care ne pândesc la tot pasul, trebuie să avem încredere că vom izbândi în cele bune.
– am vizitat galeria de artă FormART de pe Magheru la care m-a atras pictura din vitrină. O combinație de sculptural, multidimensional, dar pe pânză. Reflecțiile artistei sunt pe pliantul expoziției intitulată sugestiv Under Tension.
Înăuntru, însă, am descoperit o altă pictoriță care m-a fascinat. Am întrebat cine este pentru că nu am reușit să aflu din expoziție: Mihaela Ioana Atomei din Craiova, artistă plastică de succes mai ales pe piețele internaționale. A studiat maeștrii vechi și conform profilului ei de pe LinkedIn scris, din păcate, într-o engleză aproximativă, își dorește să-și găsească pacea și seninătatea prin reprezentarea personajelor sale. Dorește, de asemenea, să amintească unei lumi obsedate de lucruri materiale de căldura și bogăția vieții de familie. Mai jos este una din imaginile de pe LinkedIn și, dacă vă place, veți găsi mai multe pe profilul ei.
– seara m-am întâlnit cu fosta mea colegă și bună prietenă, Laura Mureșan. Terasa Verona a fost un decor excelent, răcoros, liniștit, fără stridențe sonore și care ne-a îndemnat la amintiri și povești. Am primit câteva cărți minunate, mulțumesc și aici, Laura, și, la plecare una din fostele masterande EDURES a venit de undeva din adâncul grădinii să ne salute. O seară încântătoare.
– duminică, 4 august, botezul drăgălașei Olivia Maria, nepoată prin alianță. La o biserică din Poienarii Rali, neașteptat de frumoasă și primitoare în interior. Preotul paroh – un exemplu de gospodar care se gândește la toate detaliile și le și execută cu zâmbetul pe buze, și, destul de rar în ultima vreme cel puțin pentru urechile mele, cu un discurs scurt la obiect, smerit și inclusiv. Nu vreau să povestesc aici întreaga slujbă. Dar mi s-a părut cu adevărat creștinească atitudinea înțelegătoare a domnului preot față de lipsa de cunoaștere a ritualurilor importante ale botezului de către nașii tineri și locuind într-o țară din Vestul neortodox, sprijinul dat celor care aveau nevoie să-l primească și, mai ales, concizia slujbei și a cuvintelor de încheiere prin care ne-a binecuvântat la final. Am rezonat cu domnia sa când ne spunea cu o smerenie naturală că nu crede că România este buricul pământului și nici că singurul adevăr spiritual este cel al ortodoxiei. Crede însă cu tărie în puterea credinței, în necesitatea ei și a unei spiritualități care să ne ajute ca omenire să construim o lume mai bună și mai sigură pentru copiii noștri. Mi-am amintit și de slujba de la parastasul lui Petre Got care avea, cu alte cuvinte desigur, același mesaj. Speranța rămâne veșnic vie.
A urmat o frumoasă masă de prânz, pe malul Snagovului, binecuvântată și de o ploaie încântătoare. O ocazie plăcută să ne punem la curent cu ceea ce se mai întâmplă în familia extrem de lărgită și inclusivă, răspândită pe mai multe continente.
– acasă la cealaltă parte a familiei mele care s-a întors de la bunica paternă de peste țări și o mare chiar în după amiaza aceea. Bucuria de a-l strânge în brațe pe nepoțelul alintat „sultănică fără frică” (cunoscătorii știu de ce) și de a-i citi ultimile cărți achiziționate de părinți! Un cititor avid, sigur prin proxy, ooops, prin împuterniciți. Și fiți convinși că este foarte atent și, adesea te corectează: nu, nu, buni! Și nu poți trece mai departe până nu citești corect sau în întregime pagina!
Luni m-am întors acasă în orașul regal cu sufletul liniștit și încărcat de aventurile minunate de la capitală. Și cu regretul că nu putem trăi în mai multe locuri simultan. Încă.
De multă vreme mi-am propus să mă opresc la Târgoviște să-l cunosc pe Mihai Stan, redactorul șef al revistei Litere, cel care a avut amabilitatea să-mi propună o rubrică în revista pe care o conduce. N-a fost să fie decât recent, în a doua zi de Rusalii, pe o căldură de foc când a avut amabilitatea să mă primească la sediul Editurii Bibliotheca și să împărtășească rapid cu mine activitatea care de aproape 30 de ani se desfășoară într-un cadru construit cu atenție și grijă de domnia sa pentru a proteja și promova scriitori.
Am făcut schimb de cărți: ale mele puține și subțiri, ale domniei sale multe și voluminoase. Și sigur ne-m oferit autografe pentru că o carte care nu spune de unde o ai, când ai primit-o și eventual de ce, este o carte fără suflet, fără istorie, fără legătură cu viața. Mihai Stan mi-a oferit un autograf pe care-mi face plăcere să-l redau mai jos. Scrisul este elegant, evoluat desigur pentru că este scrisul unui profesor de limba română, un scris cum rar mai întâlnești azi chiar la profesori, ce să mai zic de majoritatea elevilor sau studenților care se scuză că nu mai știu să scrie de mână pentru că au devenit anexă a unor tastaturi.
Autograful este scris cu verde pentru a sublinia, zice domnul profesor Mihai Stan, vârsta mea primăvăratică, 72 de ani ai mei față de cei 81 ai domniei sale, dar eu citesc semnele prin formația mea de specialist între altele de gândire creativă, leadership și, desigur, comunicare în afaceri. Verdele este culoarea creativității și am considerat folosirea ei pur întâmplătoare ca un simbol benefic pentru continuarea unei colaborări care mă onorează, mă ajută și mă disciplinează.
Am început să citesc cu sufletul oarecum strâns Viața mea este o carte deschisă pentru simplul motiv că are 424 de pagini. Dar, surpriză, cartea se citește ușor, este scrisă alert cu inserții interesante despre evenimente și persoane din epoca la care face referire autorul. Sincer, am sărit destul de repede și la Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, aproape 500 de pagini. Le-am citit, le citesc încă, în paralel. Sunt o lectură fascinantă, mai ales pentru mine care am fost destul de departe de viața literară, nu și de cea culturală în general. Sigur că în prezent totul este fluid și domeniile se întrepătrund pentru a capta cumva atenția din ce în ce mai fragilă și nestatornică a consumatorului de artă, literatură, cultură în general. Dar este un privilegiu să privești peisajul cultural românesc prin ochii lui Mihai Stan care are acest dar, destul de rar la noi, de a privi cu oarecare detașare, cu mărturisită ironie și, oh, Doamne, autopersiflându-se, la lumea din jurul lui. Asta nu înseamnă că ar fi îngăduitor cu cei care-i intră în sfera de interes. Dimpotrivă. Este acid și tăios și, la nevoie, știe să și înjure neaoș și recunoaște că are talent în domeniu. Și totuși, cartea are un aer de ținută academică modernă, dacă vreți anglo-saxonă, dar nu neapărat, pentru că mai peste tot în universitățile de prestigiu discursul profesoral a devenit mai natural în relația cu studenții. Ariditatea teoretică a argumentației, vocabularul foarte specializat, se păstrează în partea scrisă, dar oralitatea universitarilor de aiurea este în general mult mai inteligibilă unui public laic decât a celor din țară. Ca să nu mai vorbim despre scriitori.
De asta mă și impresionează capacitatea lui Mihai Stan de a te ține legat de povestea pe care o spune cu atâta naturalețe, umor și, spun din nou, atât de rar pe plaiurile mioritice, cu o privire ușor zeflemitoare la adresa propriei persoane. Și sigur că ne face atenți de la început că este atins și domnia sa, ca mai toți autorii români, de morbul narcisismului, conform probabil principiului că dacă nu ne iubim noi pe noi, atunci cine s-o facă?
Scrie domnia sa referindu-se la narcisismul unuia dintre membrii SST (Societatea Scriitorilor Târgovișteni) un “păcat generalizat la toți literatorii români și străini, cu toți narcisiști. O istorie anecdotică a literaturii române (vol. 1) și universale (vol. 2) pe această temă ar fi un succes pentru orice editură” (Stan, 2018, p. 10). Și câteva pagini mai târziu, citând obiceiul roman de a li se șopti la ureche celor aflați în culmea triumfului „Adu-ți aminte că nu ești nemuritor” precizează din nou: “Câți dintre scriitorii pe care-i cunosc, suferind de narcisism patologic, n-ar trebui să aibă pe cineva care să-i tragă de mânecă?” (idem, p. 28)
Cărțile lui Mihai Stan sunt presărate cu mici anecdote de istorie literară sau culturală pe care le descoperi cu mare plăcere pentru că oferă un suport celor care au nevoie să li se repete că istoria românească, ca de altfel toată istoria omenirii, nu este doar derizorie și utilă numai pentru a fi demontată, demitizată sau deconstruită în funcție de pregătirea, preferințele sau capacitățile personale ale celor care se ocupă de acest gen de activități, ci este un spațiu fertil care poate oferi modele celor care au nevoie de ele. Și avem, din diverse motive, toți nevoie de modele. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a dezbate argumentat și decent de ce suntem ceea ce suntem și cum am ajuns aici. Din păcate la noi dezbaterile sunt și ele polarizate în funcție de … multe elemente, dar, mai cu seamă, din punctul meu de vedere, de lipsa educației în general (nu neapărat a diplomelor) și a respectului pentru tradiție, cultură și, da, da, pentru vârstnici sau dacă doriți, seniori. M-a surprins în mod plăcut referința la Zaharia Stancu pe care o redau mai jos și apoi cea la eternul nostru “of”, Nobelul literar, de data asta referitor la Marin Sorescu, deși sunt mai multe astfel de mențiuni în jurnalul lui Mihai Stan. Vă invit să le căutați.
“… se mai gândește cineva că pe 5 octombrie 1902, în casa unor țărani din satul Salcia-Teleorman, se năștea Zaharia Stancu, cel care ar fi putut fi laureat al Premiului Nobel (americanul Frank Kirk îl comparase cu Faulkner, Steinbeck și Whitman). Prefața autoarei îmi reamintește și faptul că Zaharia Stancu a fost de patru ori președinte al Uniunii Scriitorilor și că, adevărat mare boier, i-a ajutat pe toți confrații, mai mult sau mai puțin talentați. Se zice, e deja legendă, că șoferul Uniunii Scriitorilor ar fi exclamat în convoiul funerar “A murit ultimul mare boier…” (Stan, 2018, p. 14).
Despre metaromanul, cum îl numesc pe bună dreptate unii dintre analiști, Drumul cărții ne povestește și Vasile Bardan în Stan (2024, p. 235): „În 1992, își amintește cu regret Eugen Simion, Sorescu fusese reținut în faza finală a selecției pentru pemiul Nobel pe lista scurtă. N-a fost vorba de nenorocul românesc″ (Emil Cioran) ci de trei detractori care, se zice,, au trimis un memoriu cu acuzații invidioase că tânărul lor coleg ar lua Nobelul. Eugen Simion „a păstrat discreția″, dar Dan Zamfirescu a declarat: „Eu am scris despre doi dintre cei trei. Ei sunt implicați direct în refuzul premiului pentru Marin Sorescu. Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana și al treilea, Dumnezeu să-l ierte, Augustin Doinaș″.
O viață plină de aventuri, capcane și, de ce nu, primejdii adevărate care pândesc pe cei care se încumetă să intre pe terenul literar autohton, teren devenit și el, mai ales aspirațional, unul funcționând sub legitățile (oare?!) economiei de piață și ale unui management performant modern care la noi nu există decât, cel mult, în vise, adică în lumea virtuală.
De multe ori m-am întrebat și continui s-o fac de ce ne apucăm unii dintre noi de scris? La orice vârstă, dar cu precădere la bătrânețe. Ne interesează gloria, recunoașterea celor din jur, succesul financiar, dorința de nemurire, toate la un loc? Sigur, sunt doar câteva din gândurile care frământă, probabil, pe toți cei care au cutezanța sau nesăbuința de a explora această lume.
Iată că Mihai Stan ne dă răspunsuri elocvente, multiple și însoțite de exemple din activitatea proprie, dar și a altora, oferite cu aceeași dorință a celui care a fost și a rămas toată viața profesor de a (re)forma oameni care sunt așa cum sunt și suntem și, mai ales, cu dorința de a lăsa mărturie celor care vin după noi și care sunt formați, în mod deosebit, prin ceea ce află de pe diverse ecrane, foarte adesea neștiind nici ce , nici cum să caute așa cum te-ai aștepta de la ei care s-au născut cu telefonul deștept în mână. Și, în mod incredibil, se opresc la ce le aruncă Google la o primă strigare, fără a reformula cuvintele cheie, a găsi altele noi, ce să mai vorbim despre a căuta în alte limbi pentru că vei primi și alte informații, adesea importante. De ce? Pentru că aproape nimeni nu-i învață nici să caute, dar nici despre importanța muncii, a disciplinei și respectului pentru lucrul bine făcut. De asta mă bucur când întâlnesc în Drumul cărții trimiteri la munca pe care o fac cei care își urmăresc cu pasiune visele și nu așteaptă ca ele să fie împlinite prin diverse intervenții divine sau de altă natură (mai ales de altă natură că și rugăciunea este, pentru a ajunge să fie ascultată, dificil de spus). „Fac meditație la greu – zice Mihai Stan – și parte din banii câștigați cu nemeritată trudă – e sinucidere curată să meditezi niște copii care, vizibil, urăsc cartea. Banii, în cea mai mare parte se duc pe mobilierul de la Librăria Gaudeamus, pe diverse alte cheltuieli …″ (Stan, 2018, p. 14).
Dar barierele organizaționale? Am multe naivități, dar relativ puține în privința vieții asociative. Despre admiterea în Uniunea Scriitorilor din România după 8 ani de “evaluare”, o adevărată “halima”, Mihai Stan povestește savuros, dar și acid, luminând pentru cei interesați lungul și întortocheatul drum al recunoașterii organizaționale, mai ales când este vorba despre elemente atât de dificil de cuantificat și exprimat precum calitatea și reputația unei opere și a unor instituții. Căci ce altceva sunt construcțiile pe care le-a fondat, crescut și îngrijit cel care a bătut atât de îndelungat la porțile unei bresle profesionale care are criterii, ceea este firesc și necesar de altfel, dar nu întotdeauna foarte transparente și adesea interpretabile, ceea ce este, desigur, mai puțin firesc. Și, iată pe viu în acțiune inteligența socială care l-a ghidat pe eroul nostru, folosesc termenul la propriu și lipsit de ironie, către filiala din Pitești a Uniunii Scriitorilor. Unde a și fost primit, dar numai în urma unei contestații.
Poate cel mai important, pentru mine, element al acestei insistențe de a deveni membru într-o asociație profesională, mai ales azi când există atâta inflație de amatori de titluri și de glorie, oricât de efemeră, este recunoașterea autorului, cam insolentă și, aș zice, adolescentin provocatoare, dar pe care am auzit-o de la mai multă lume, că “la USR mă atrage doar pensia, aș zice că SST e infinit mai activă în lumea literară târgovișteană, națională chiar” (Stan, 2018, p. 70). De altfel această idee revine de mai multe ori de-a lungul Drumului cărții, semn că a fost, în mod firesc aș zice, un punct nevralgic în viața literară profesională a lui Mihai Stan. Și, sigur, nu doar a lui.
Mă opresc deocamdată aici, pentru că acest articol devine mult prea lung pentru capacitatea de concentrare, mai ales pe caniculă, a cititorului de azi. Dar există multe lucruri pe care cele două cărți dăruite de Mihai Stan mi le-au dezvăluit. Sper să revin asupra lor în curând pentru că sunt deosebit de interesante, actuale și, vorba scriitorului, trebuie să mă eliberez sau să mă liniștesc că le-am descoperit și, iată, le împărtășesc cu posibili cititori. Ca de exemplu, plăcerea folosirii unor cuvinte frumoase pe care crezi că le știi, dar e mai bine să le cauți, caligrafia (și nu doar în dialog cu Mircea Horia Simionescu), scrierea de la dreapta la stânga, obsesia morții privită din multiple perspective, conciziunea scrisului, dar și a vorbirii la români, aspectele financiare ale unui domeniu care este perceput ca rupt de realități de economice, de atragere de fonduri, de evaluare, monitorizare și, în general, de existența unei echipe de management care să se ocupe de partea administrativă a vieții organizaționale atât de complexe pe care Mihai Stan a construit-o în jurul Literelor și a Editurii Bibliotheca.
Referințe
Mihai Stan, 2018, Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, Editura Bibliotheca, Târgoviște.
Mihai Stan, 2024, Viața mea este o carte deschisă. Opera Omnia, Editura Bibliotheca, Târgoviște.
Ce are sculptura modernă în comun cu arhitectura medievală religioasă? Depinde de deschiderea pe care mintea și sufletul celor care organizează o expoziție ca cea de la Catedrala Ely din apropiere de bine cunoscutul orășel universitar Cambridge o au. Depinde de sculptor, în cazul de față Sean Henry pentru care sculptura este un limbaj nonverbal care se lasă dezvăluit în funcție de capacitatea privitorilor de a interacționa cu personajele propuse.
Nu, n-am avut norocul să vizitez această expoziție pe viu, dar o cred pe buna mea prietenă din Cambridge care mi-a spus cât de impresionată a fost atât de efectul de ansamblu, cât și de calitatea detaliilor.
Curatoarea expoziției Jacquiline Creswell spune că cele 28 de lucrări adunate sub titlul ‘Am I my brother’s keeper?’/”Sunt protectoarea fratelui meu?” invită la meditație asupra nevoii de a ne sprijini unii pe alții, asupra responsabilității morale pe care o avem față de cei din jurul nostru.
Sean Henry subliniază ambiguitatea sculpturilor sale care nu sunt portrete reale și nici nu spun decât frânturi de povești. Privitorii sunt cei care sunt invitați să-și găsească sensurile și semnificațiile proprii pornind de la provocările pe care sculpturile le ridică. Acestea sunt amplificate de fundalul încărcat de istorie și de simbolurile religioase care abundă în catedrală.
Sunt impresionată și de operele lui Sean Henry, dar și de ideea morală pe care arta lui o propune privitorilor și, mai ales, de deschiderea uluitoare pentru mine de care dă dovadă catedrala Ely oferind un spațiu neconvențional unei expoziții de sculptură modernă. În video clipul din pagina expoziției, reverendul Mark Bonney, decanul catedralei, subliniază profunda conexiune dintre toți oamenii (minutul 2:20). El ne amintește că la nivel profund toți, de pretutindeni, formăm umanitatea și ar trebui ca în aceste momente sociale dificile să ne amintim de acest lucru.
Intenția mărturisită a sculptorului este de a nu oferi povești prestabilite, ci de a-și provoca privitorii să interacționeze cu operele respective atunci când sunt gata, când simt că o pot face pentru că rezonează cu propriile lor sensuri.
“Astăzi citim, mâine devenim lideri.” – Margaret Fuller, prima femeie corespondent de război din SUA și recenzentă de cărți cu normă întreagă în jurnalism. Wikipedia ne spune că lucrarea ei „Femeia în secolul XIX” este considerată prima operă feministă majoră din Statele Unite. A murit într-un naufragiu împreună cu familia. Fuller avea 40 de ani.
Contextul pentru citatul referitor la ea: „Dacă ești lider sau dacă vrei să devii lider, trebuie să citești. Nu poți crește ca lider fără a învăța de la alții și asta necesită citit”. Cu alte cuvinte, pentru a putea obține noi perspective, trebuie să citești cât de mult poți.
“Today a reader, tomorrow a leader.” – Margaret Fuller, the first American female war correspondent and full-time book reviewer in journalism. Wikipedia tells us that her book “Woman in the Nineteenth Century” is considered the first major feminist work in the United States. She died in a shipwreck with her family. She was 40.
The context to her quote: “If you are a leader, if you want to be one, you have to read.You cannot grow in your leadership without learning from others and that requires reading”. In other words, to be able to get new insights, you have to read as much as you can.
Vineri, 28 iunie, caniculă mare, un consistent popas literar datorat neobositei Sara Mina, Editura Biscara și, desigur, academicianului Gheorghe Păun. Cu sprijinul instituțiilor gazdă (vezi afișul). Mulțumiri și aici.
Impresionantă, pentru mine, participarea publicului cititor. Mai ales a celor foarte tineri.
Am revăzut prieteni dragi, am (re)cunoscut oameni noi, am ascultat povești incredibile (da, da viața bate orice tip de ficțiune) și am ascultat muzica oferită cu generozitate de Maria Calleya.
Am vrut doar să marchez ultimul eveniment, evident pentru mine, dintr-un iunie foarte bogat în întâlniri culturale. Las mai jos câteva foto precum și coperțile cărților discutate. Nu pot să împărtășesc aici atmosfera plăcută, prietenoasă și plăcerea extraordinară a șuetei – dacă mai țineți minte cuvântul pe care-l întâlnesc destul de rar în ultima vreme.
Și iarăși nu pot să nu o menționez pe draga de Luiza pe care o puteți vedea în foto. Croșetează. Face tot felul de minuni artizanale și accesorii pe care și le creează singură. Poate nu (mai) știți – dar lucrul manual (de orice fel) îți permite să fii extrem de atent/ă la discuțiile din jur. Luiza este una din cititoarele cele mai pasionate ale Clubului de lectură Elisabeta R. Și participă la foarte multe activități. Croșetatul este pentru ea o ancoră la discuțiile din jur. Incomparabil mai eficient decât telefonul pentru a fi “în prezent”! Dar asta este o altă discuție.
Și iată-ne în luna lui cuptor! Doar cititul și popasurile literare ne mai pot salva.
Sâmbătă 15 iunie l-am comemorat pe Eminescu sau, altfel spus, am recuperat uitările și indiferențele de peste an când din viteza vieții adesea am uitat să-i șoptim sau să-i fredonăm înțelepciunea. Am scris puțin despre asta data trecută.
Apoi, la Biblioteca municipală din Curtea de Argeș, am participat la un impresionant moment de grație menit să recupereze memoria unei scriitoare multivalente, dar și al unui om de cultură remarcabil – Mira Lupeanu. O mare bucurie să fiu prezentă la acest eveniment și întâmplarea să facă să stau alături de fiica și nepoata Mirei Lupeanu. Un amplu și emoționant reportaj despre “renașterea unei voci” a semnat Cristina Mincu în Argeș Expres.
Aici am să fac câteva precizări personale despre ce mi-a plăcut și ce mi-a plăcut mai puțin la întâlnirea de sâmbătă 15 iunie. M-a impresionat sincer dragostea familiei scriitoarei. Eforturile lor de a-i ridica Mirei Lupeanu un monument impresionant făcut din însăși opera scriitoarei. O operă complexă, întinsă pe mai multe decenii, traversând mai multe genuri literare și, desigur, mai multe culturi. Eram relativ familiarizată cu prezența sinologului Constantin Lupeanu în viața culturală argeșană. Și, așa cum se-ntâmplă adesea, am descoperit în biblioteca mea destul de dezordonată cartea de mai jos. Am frunzărit-o doar. Dar … este pe lista de citit. Pe coperta IV ultima frază îmi dă fiori: oare vom învăța vreodată? “În aceasta constă tragedia omenirii, când forța armată este socotită valoare, ignorându-se faptul că tocmai inteligența este deținătoarea adevăratei valori…”
M-au impresionat mărturisirile făcute de fiica, Elena Claudia Napoli, și fiul, Adrian Daniel Lupeanu. Probabil că sunt cele mai importante elemente pe care le voi reține despre Mira Lupeanu. Sigur, dincolo de ceea ce voi reuși să citesc din cărțile ei. Deocamdată mi-am luat de pe internet două volume extraordinare – sunt mai jos. Volumul de poezii din 1985 n-am reușit să-l iau – chestiuni tehnice. Dar ceea ce m-a întristat la evenimentul despre care scriu aici a fost inexistența cărților despre care se vorbea. Sigur că era câte un volum. Dar pentru cei care doreau să le cumpere? Era de față și editoarea. Dacă nu poți cumpăra cărțile pe loc, eventual cu semnătura unuia din co-autori sau a Mihaelei Rădulescu pentru monografia dedicată scriitoarei, atunci când? În lumea nebună de azi marketingul este extrem de important. Nu spun neapărat că este bine, dar trebuie să ținem cont de lumea în care trăim.
Am plecat înaintea finalului evenimentului. Aveam de terminat și predat o lucrare. Pentru evenimentul de sâmbătă mi-am alocat două ore. Am stat aproapre trei. A fost plăcut, dar timpul curge implacabil și … lucrările trebuie predate. M-am rupt cu greu de atmosfera plină de emoții și mă bucur că am citit reportajul Cristinei Mincu despre ce s-a mai întâmplat după plecarea mea.
Am aflat că spectacolul din 17 iunie prezentat de artiști ai Operei din Shanghai a fost adus în Curtea de Argeș tot prin contactele domnului Constantin Lupeanu. O bucurie și o experiență interculturală inedită. O ocazie extraordinară și, presupun, un efort de echipă pentru a aduce o astfel de trupă în orașul regal.
M-am dus împreună cu partenerul meu local, David, 10 ani, din timp să nu avem probleme cu locurile. N-am avut. Păcat. Mă așteptam la mai mult entuziasm local. Și… La mai multă disciplină. Când te duci la un astfel de spectacol ar trebui să mergi pregătit, cu un minim de informație culturală, sau cu deschiderea minții de a accepta ceva nou și diferit. Am fost mândră de David. A stat până la sfârșit cuminte și am discutat despre elemente ale costumelor, ale gesturilor. Despre manșeta de apă (water sleeve). N-a prea înțeles el chineza, 😉, nici eu, dar a înțeles că față de lucrurile diferite pe care le întâlnim trebuie să avem răbdare să le descifrăm.
O seară agreabilă. Și aici fac doar observația că întregul spectacol s-a încadrat perfect în timp.
I-am revăzut la spectacol pe membrii familiei Lupeanu. M-am bucurat că există oameni ca ei. Despre înțeleptul și optimistul domn Lupeanu, co-fondatorul alături de sufletul lui pereche, Mira, a imperiului … găsiți informații aici.
