Din California la Curtea de Argeș și înapoi – From California to Curtea de Argeș and back

În ziarul Argeș Expres din 4 aprilie 2024 a apărut un frumos articol despre importanța prieteniei și a păstrării valorilor tradiționale în mediul academic și nu numai. Mulțumesc frumos, Cristina Mincu, pentru disponibilitate și generozitatea redării dialogului nostru plăcut și cu multe deschideri. Articolul a apărut și aici:

Iată în continuare traducerea în engleză a articolului.

The “Romanian dream”, lived by an American who came to Curtea de Argeș: Victoria Seitz, on the adventure of a lifetime, with her friends Mariana and Olesia

In the picturesque heart of Romania, in the town of Curtea de Argeș, I witnessed the celebration of a story of deep and delightful friendship between three women equally passionate about culture, new experiences and authentic human connections. Victoria Seitz, a former professor of marketing at California State University of San Bernardino, USA, fell hopelessly in love with our country and, especially, with the beauty and mediaeval history of the Bessarabian Citadel. Professor Victoria Seitz her title of Doctor of Science in 1987 from Oklahoma State University in Stillwater, with the doctoral thesis: “The patronage behaviour of non-users, users and users-intensive catalogues for the purchase of clothing”. Alongside her, in this story, are Professor Mariana Nicolae (from Bucharest, but now living in Curtea de Argeș) and Dr. Olesia Mihai (from Iași), two friends whose devotion and affection have crossed years and distances.

Victoria Seitz first came to Romania in 2002 during an academic trip to Iași and Bucharest, on which occasion she met the Romanian women who would become her best friends. Since then, her connection to these lands has become deeper and more passionate. In love with the rural beauty of the country and the authenticity of the city of Curtea de Argeș, Victoria returned to these places several times over the years, observing with amazement and joy the evolution and growth of the local community.

In February this year she decided to spend a short vacation in the Royal City, to celebrate, together with Mariana Nicolae and Olesia Mihai, Olesia’s birthday marking a beautiful life milestone. Seven years apart from their last meeting, the three women revisited memories and created new experiences in a new occasion to explore friendship and places.

I met Victoria at Mariana Nicolae’s house – a timeless setting, with romantic and elegant furniture, emanating a lot of good taste and love for art, where the best occupation is that of telling stories and reviving memories. The way the interior of the house is arranged is eclectic and reflects influences from the many trips Mariana has taken throughout her life. We sat down to chat by a beautiful fire glowing in the fireplace and with a platter with alluring pieces of cake with sour-cherries. Becoming nostalgic, the marketing Professor from across the Ocean started her story confessing that she is still sincerely in love with Romania and, especially, with Curtea de Argeș. She visited our town for the first time in 2004, and although it didn’t have much to win you over then, Victoria’s heart stayed on in this place. Therefore, after 20 years, during which she has returned to our town several times, she can tell us exciting things.

With each visit to Romania, Victoria deepened her connection with the local culture and traditions. Fascinated by the beauty of the rural landscapes and the hospitality of the people, she traveled and explored these lands with her friends, discovering new aspects of our picturesque paradise and living the “Romanian dream”. In this context, the company of the two friends from old Dacia was invaluable to her.

“I love Curtea de Argeș! I came to Romania for the first time in 2002, in Iasi, as a Fulbright Professor. I was invited to the Al. Ioan Cuza University, for a semester, to give different lectures to the students. That’s how I met Olesia. Then, I moved to Bucharest, where I had the opportunity to meet Mariana. I returned to Romania in 2004, 2006, 2008, 2011 and 2017, either as a Fulbright specialist or to participate in numerous conferences in my field of academic activity. The last time I came over was seven years ago, so it’s been a while since I stepped back on these beautiful lands. All these years kept me away from my favorite friends, Olesia and Mariana”, Victoria began to tell us.

She likes the countryside a lot for its authenticity and tranquility. Although she knows that it is a small town, she considers Curtea de Argeș to be an attractive place. And, in order to better understand the essence of the community, she asked questions and did her research on the history of the place, but also of the country, so that she can make comparisons and draw parallels between the Romanian society and the one from which she comes.

“I’m in love with nature and the countryside… It helps me relax. I had the opportunity to visit Timișoara as well, but my heart remained in Curtea de Argeș. As an American, coming from such a different society, everything seems so much easier here. Curtea de Argeș is a very courteous city. Over time, I also learned its history, I know that it was once the capital… In the more than 20 years since I have been coming to the area, I have seen this city evolve and its course has been amazing. It’s a good sign when you’re watching a community grow so much, so spectacularly… It means that its people really care about the future.

Everything here is gorgeous. You can’t help but admire the hills, the mountains, the fresh air. I don’t deny that I also liked Bucharest, but that is a metropolis, with agitation and noise, like in the big cities of America. Here, in the province, you can also listen to the voice of nature, contemplate the surroundings. And Mariana’s house is very welcoming and suitable for meditation. We have quality time together. I revisited, on this occasion of my return to Curtea de Argeș, the Vidraru Dam, where again the landscape impressed me a lot…”, Victoria shared with us.

Over the years, the friendship between her, Olesia and Mariana has been solid and full of fulfillment. These three remarkable women have combined their passions and experiences to create valuable projects together, including books and scholarly articles, offering unique solutions and insights in the field of marketing and personal image. Their story of friendship transcends borders and cultural differences, demonstrating the power of genuine human connections and mutual learning.

“Mariana was also a Fulbright scholar in America and spent 6 months at the university where I teach, California State University, and Olesia later came to the University of Santa Barbara, California, also as a Fulbright scholar. From our intersections resulted two books that I wrote together with Mariana. One of them is called Key to Success. The professional image, and appeared in 2008, at the Humanitas Publishing House, the other appeared at the ASE Publishing House. Mariana is very creative and deep. She helped me develop these two projects, wrote them, edited them, translated them and prepared them for printing… We also wrote numerous academic articles about business education and marketing. Our friendship helped us discover more about ourselves. She’s the one with the pen and the story, I come up with examples from the US, we talk about international trends, how things are done in various other areas and that’s how we complement each other. We have each benefited from our friendship, both professionally and personally. Between the three of us there is a special bond that I cherish. I’m very happy that I have such soulmates!”, Victoria pointed out.

In the book mentioned before, the two authors intertwine their totally different experiences – one Romanian, the other American – to offer simple solutions, available to anyone, to create a personal image to help people get promoted from the beginning of their careers: choosing the correct way to dress at work, improving their skills and art of oral and written communication, preparing a speech, etc.

For Victoria, Romania became more than a tourist destination, it is a place where she discovered new meanings and perspectives on the world.

“My story is about the Romanian experience and how staying here awakened in me a new level of sensitivity that I didn’t know I had before stepping on Romanian soil… The people I met helped me understand more about Eastern Europe and what lies beyond what we call the Iron Curtain. I learned about the struggles and hardships that this people went through, during the times of restrictions from the period of Ceaușescu, but also before the communist regime… And I also had a better understanding of the lives of Mariana and Olesia. That’s also how I realized how much propaganda is circulating in the United States regarding the world over here. In America we often quote the saying Absolute power corrupts absolutely. I know that this was what happened in Romania. But I learned that in Eastern Europe, although the countries were all under communist rule, they were governed differently. For example, the Czech Republic flourished, while in Romania there was a lot of oppression, people suffered shortages. There are still enough leaders, even today, who do not care about their people. I can say that America also had a leadership that didn’t care about the people and we don’t know what will happen even after the new elections. At a high level, everything is arranged, but we, the common people, suffer…”, observed the Professor from California.

Through her voice, Victoria Seitz shares a deep understanding and appreciation for Romania and its people, highlighting the cultural and human richness of this country and encouraging people to discover and appreciate the beauty and authenticity of the world in which they live. While, for many Romanians, the “American dream” is associated with economic opportunities and the Western lifestyle, in a country considered to be successful and prosperous, where personal achievement and the fulfillment of objectives can be achieved, this is how, for an American, the “Romanian dream” comes into being, associated with the deep awareness of the cultural wealth and human values that Romania offers. For Victoria and other foreign travelers, our country represents a place of understanding and inner fulfillment, offering perspectives and experiences that can change the worldview and one’s own life. Here’s what Victoria told us:

“I think that the Romanian experience made me a better person, from small things like the food and drinks over here, to the interaction with special people. When I think of all the places in the world I’ve visited, this is definitely my favorite, and I’m being honest. Before I came to Romania I was very naive, although I had traveled a lot. But, having the opportunity to penetrate deeply into the local culture, I saw that the Romanians have gone through hard experiences over time, which I did not have, so I learned from them that you have to be prepared for anything, that the world is constantly changing and that misfortunes and difficult trials may come upon us at any time. In American newspapers, you don’t read about the turmoil of the world over here, nor about what is happening in Moldova, as this information is insignificant for Americans. The pages of the newspapers are barely enough to write about us… Over here I learned what is not taught in school or anywhere else. Before I first arrived in Romania, after I accepted the Fulbright scholarship, I wondered where this country was like. I had no idea, because I didn’t know anything about it…”.

Now retired and with the mentality of an experienced person, who through her life reached a high level of wisdom, the guest from across the Ocean most appreciates the sincerity of the people and the human values that she finds here, in contrast to some aspects of American culture and society that she considers more superficial and devoid of genuine human connections:

“You come to a country considered backward, underdeveloped, poor, and you find that it has a huge volume of culture and traditions, history and substance. Although a simple people, the Romanians have much more than we Americans have, because they are close to each other. They are well connected with each other, have strong family relationships, have love. In America, the news of divorce dominates and people are cold, shallow, families are broken. You, the Romanians, have more than us, you have depth of soul, you have identity and the feeling of belonging, of heritage. All the people of this country should see that they have so much to offer and should stop letting foreigners do business for them and rule over them. This is what I always tell Romanian students. I try to instill in them the idea that they have a lot to offer, because I have often heard Romanians say that they are not good enough. Yes, they are good enough! They are really better, because they have their own things, they have what they need to get ahead!” concluded Victoria.

From those deep musings, I directed the discussion towards how the “Romanian dream feels” at the level of entertainment. An important part of Victoria’s experience was the discovery of Romanian wines, which she appreciated and promoted with enthusiasm:

“I spent New Year’s Eve in 2004 here, in Curtea de Argeș, with Mariana and Olesia. They had energy all night long. We got home at 3am and I was exhausted. It’s amazing how much vitality the Romanians have, being able to spend a whole night and not get drunk, even if they always taste the liquors in their glasses. They are warm people anyway, even the language sounds friendly. The hosts at the hotels and guesthouses are very kind and welcoming. The hot chocolate here is very tasty, like nowhere else I’ve been. Another good thing is the coffee: it has an intense taste that I can only find in Brazil, where I was born. As for the food, polenta is in power! Here I also ate sarmale, which I associate with important holidays. There are so many dishes, so many appetizers that, when you get to the main course, you’re already full… I remember that, during my visit to Iași in 2002, I was saddened by the fact that I couldn’t find any souvenirs: no T-shirts, no magnets. I didn’t know what to buy as a souvenir… Now, they are everywhere and that makes me so happy! Of course, I don’t mean the ones that are made in China. I also took home traditional drinks. I got in touch with Romanian wines and, when I got back to the USA, to California, where I used to live, I tried to promote the Romanian wines and even created a link through which wine could be imported from Romania, to be sold over there. This association worked for a while…”.

Here we conclude the story of the friendship between Victoria Seitz, Olesia Mihai and Mariana Nicolae, which is a tribute to human connections and journeys that open new perspectives on life. Beyond the limits imposed by the paper sheet of the newspaper or the interface of a website, the beautiful relationship will continue until the One above allows it. It was fascinating to learn how, in a modest Romanian town, two Romanian women and an American one discover and share the joy of friendship and the beauty of travel… Despite cultural and social differences, human connections and personal discoveries transcend borders and give us the opportunity to enrich our souls and improve our understanding of the world around us.

There are more pictures in the Romanian version of the article that you can find here:


Bucuria de a primi ceea ce îți spune ceva

Am postat data trecută poezia mea Triadele. Mi s-a părut strâns legată de ceea ce a creat Traian Duță.

Ieri am avut bucuria să-i primesc minunata lucrare. Iat-o:

O lucrare simbolică, evident.

Mulțumesc din suflet, maestre Traian Duță.


Mersul pe jos, creativitatea și Kierkegaard / Walking, creativity and Kierkegaard

Îmi place să merg pe jos. Pentru mine este una din formele preferate de exercițiu fizic pe care reușesc să le fac constant. Știți cum e cu universul care-ți trimite tot felul de semne despre lucrurile care te interesează, despre care vorbești, la care te gândești. Sau poate e Facebook sau vreun alt algoritm isteț programat de oameni? Chiar nu contează.

Zilele astea am dat peste un citat din Kierkegaard care, în 1847 îi scria nepoatei sale preferate, Henriette Lund, următoarele:

“Mai presus de toate, nu-ți pierde dorința de a te plimba, de a merge pe jos. În fiecare zi, umblu spre o stare de bine și mă îndepărtez de orice boală. Am mers pe jos înspre cele mai bune gânduri ale mele și nu cunosc niciun gând atât de împovărător încât să nu ne putem îndepărta de el. Dar stând nemișcat și cu cât stăm mai mult pe loc, cu atât ne apropiem mai mult de a ne simți rău. Astfel, dacă vom continua să ne plimbăm, totul va fi bine.”


Și iată că acum citesc un articol, și nu este singurul, despre cum o plimbare în ritm alert (chiar dacă o detești) îți poate dezlănțui creativitatea. Este clar că se apropie cursul meu de dezvoltarea gândirii creative și, până atunci, chiar termenul de a-mi trimite articolul pentru rubrica din Leviathan. Așa că, hai la o plimbare.

Photo by ŞULE MAKAROĞLU on Unsplash.

I love to walk. It’s one of my favorite forms of exercise that I manage to do consistently. You know how it is with the universe sending you all kinds of signs about the things you’re interested in, talking about, thinking about. Or maybe it’s Facebook or some other clever algorithm programmed by humans? It really doesn’t matter.

These days I came across a quote from Kierkegaard who, in 1847, wrote the following to his favorite niece, Henriette Lund:

Above all, do not lose your desire to walk. Everyday, I walk myself into a state of well-being and walk away from every illness. I have walked myself into my best thoughts, and I know of no thought so burdensome that one cannot walk away from it. But by sitting still, and the more one sits still, the closer one comes to feeling ill. Thus if one just keeps on walking, everything will be all right.

Søren Kierkegaard, from a letter to his favourite niece, Henriette Lund, in 1847

And here I am now reading an article, and it’s not the only one, about how a brisk walk (even if you hate it) can unleash your creativity. Clearly, my course on the development of creative thinking is getting closer, and until then, the very deadline to submit my article for my Leviathan column. So, let’s go for a walk.


Metaversul și noi

Povestire apărută în Leviathan, nr. 1 (22), ianuarie-martie 2024, p. 133-134.

– Ce suntem noi în marea ordine a lumii? – întreabă o voce din amfiteatrul universității.

Profa se uită în jur sperând să localizeze sursa vocii. Nu-i foarte simplu. Amfiteatrul e mult prea mare pentru obiceiurile de azi când prezența poate fi hibridă. Sigur că educația, mai ales cea superioară este democratizată și chiar masificată, dar efectele, din nenorocire, sunt adesea demonic de multiple şi de încâlcite.

– Știți că sunteți pe speaker și vă putem auzi gândurile, zice vocea. Și ce faceți? Citați din clasicii necunoscuți ai marii noastre literaturi necitite nici măcar de noi, vorbitorii de română, și neștiute de cei care ar merita s-o cunoască? Nu-i mai simplu să ziceți efecte complexe și perverse?

Vocea vine dinspre ecranul din lateralul sălii, nu are corp pentru că videocamera nu este conectată, dar îi este familiară. O aude adesea punând întotdeauna întrebări incomode.

– Mai simplu pentru cine? răspunde profa.

Vocea continuă ironic:

– De ce suntem aici? Care este locul nostru în univers, sau poate este metavers sau… Scuzați, doamna profesoară, vă ascult răspunsul.

Cei câțiva studenți prezenți fizic în amfiteatru și-au ridicat ochii de pe ecranele proprii și ascultă amuzați dialogul.

– Stimate domnule student, scuze că nu-ți spun pe nume, dar nu ți-ai personalizat contul și nici nu te-ai conectat de la început când am făcut prezența. Știi că este încercarea mea de a vă cunoaște chiar și superficial. Chiar dacă știu și sunt de acord cu “What’s in a name?”

S-a gândit puțin, mai degrabă intuitiv, încercând să nu verbalizeze ca să nu fie auzită de cei care aveau această biotehnologie enervantă prin care ți se puteau citi verbalizările din minte, și apoi spuse:

– Cred că amestecul ăsta de întrebări fundamentale, ca cea pe care mi-ai pus-o, și întrebări concrete pentru activitățile de zi de zi, nu-și au rostul la un curs de management. Poate vrei să reformulezi și să întrebi care este rolul fiecăruia dintre noi în organizația din care face parte? Cum reușim să performăm și să contribuim semnificativ, nu doar prin prezența fizică, la bunul mers al echipei din care facem parte?

– Nu, răspunde vocea de dincolo de opacitatea căsuței de ecran care arată că prezența este conectată doar audio. Și apoi, după o pauză aproape imperceptibilă: Oare ce zi e azi?

– Păi, e … azi, veni răspunsul de la Adam Demetrescu, studentul aflat fizic în amfiteatru.

Danilo Batista on unsplash.

– Corect, zise vocea. Și, da, azi e ziua mea preferată din săptămână. Celelalte nu contează în mare ordine a lumii. Ce ziceți, doamna profesoară?

– Azi este miercuri și contează în ordinea vieții voastre. Contează pentru modul în care vă voi evalua și nota. Iar dacă nu veți putea sau nu veți dori să dați răspunsurile corecte la întrebările de examen atunci va trebui s-o luați de la capăt.

– Vă eschivați. Știți foarte bine că trăim într-o matrice infinită și inutilă. Și atunci de ce să ne omorâm, ooops ce joc secund de cuvinte, cu organizațiile dvs. și eficientizarea unei birocrații pe care n-o pot califica corect pentru a nu vă deranja auzul cu expresii neacademice!

– Și atunci ce cauți aici? De ce ești înscris la universitate și ce speri să descoperi sau poate să redescoperi când iată sunt atâtea modalități de a fi eficient fără a-ți deranja proprii neuroni? În metaversul prin care te plimbi și pe care nu vrei sau nu poți să ni-l descrii asistenta ta virtuală sau diversele variante de ChatGPT pot să-ți regurgiteze toate teoriile și cunoștințele despre cum vei trăi în trecutul tău. Adică cum poți să fii eficient fără să faci nimic. Doar înghițind pastile roz, albastre sau … solare.

– Aș vrea să știu într-adevăr cum va arăta trecutul meu privindu-l din viitorul care încă nu s-a născut și ca atare nu poate fi explorat. Suntem oare deja acolo? Nu. Suntem doar în simularea lui, pe care o imaginăm fiecare după puterea educației și imaginației noastre.

– Imaginație?! Ce tot spui? De când se ocupă managementul de imaginație? Ca să fii creator sau creativ trebuie să fii disciplinat, să stai nemișcat în cutia ta bine regizată, și să vezi lumile care se nasc din plictiseala care n-ar trebui să te cuprindă fiindcă ești eficient, dar care iată că se furișează și-ți sare în spate cu toate armatele ei de videojocuri și platforme din care curg constant râuri de conținuturi generate nu de oameni, ci de idioți artificiali pe care alți idoți i-au creat după chipul și asemănarea lor. Vizibilitatea care ne dă de mâncare la toți!

– Doamna profesoară, zice una din studentele din amfiteatru. Eu cred că avem prea multă imaginație, dar nu o folosim.

Râsete. Tânăra, oarecum între Morticia și Wednesday Adams, sau o anorexică cu ochi de cocaină, continuă:

– Și de ce am face-o? În principiu, putem fi inventivi și putem avea curajul de a visa lucruri imposibile, cel puțin așa tot citesc când intru în VR – dar tot acolo aflu că degeaba le avem, nu le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum, mai ales din cele negative și demonice. Precum procedurile care ne asigură o responsabilitate cât mai difuză. Asta știu de la multinaționala la care lucrez. Să inventezi binele, însă, îți ia timp, enorm de mult timp și, este deci, ineficient. Binele este plictisitor și … nici dracu nu se uită la el! Râde și ea.

– Foarte interesant mod de a gândi ai. Nu ți-e teamă, nu aveți coșmaruri, zise Profa uitându-se și la ceilalți, că fără a face bine, lumea este în derivă și alunecăm tot mai repede pe o cale periculoasă?!?

Vocea de dincolo de ecranul negru se auzi din nou:

– Ce tot spuneți acolo? Ce imaginație? Noi trebuie să fim perfecți de la început! Organizațiile n-au timp de rebuturi. De aia avem managementul total al calității. De aia avem nevoie de roboți.

Profa intervine.

– Pentru ca să greșești trebuie să fii foarte puternic, să ai curajul să greșești. Chiar există management nu „just in time”, cât „just in case”.  

– Să știți că sunteți în continuare pe speaker. Vă auzim că ne considerați idioți care ne merităm soarta și …

– Și atunci de ce nu-ți activezi camera? Să vedem și noi vocea “rațiunii” care nu mă lasă să-mi fac lecția în liniște și pace? Și profa întinse mâna către ecranul din sală care începu să se rotească și o sorbi în adâncul negru al unuia din metaversurile care promit fericirea paradisiacă.



De 1 Martie am primit câteva mărțișoare minunate. Unul este făcut de o doamnă pe care o admir pentru că, pe lângă darul minunat de a folosi cuvintele într-un mod magic, are și o dexteritate manuală uluitoare. Am mai scris aici despre creativitatea ei și mă bucur că mi-a trimis mărțișorul creat de ea din frunze, licheni, acrilice și ce a mai avut la îndemână.

Al doilea mărțișor l-am primit de la revista Leviathan care mi-a publicat o povestire scurtă. Face parte din încercările mele de a scrie “neștiințific” despre viața în universitate. Unde mi-am petrecut, și continui s-o fac, peste 30 de ani ca profesoară. Fără să mai țin cont de propria mea studenție, nu de alta dar nostalgia pare să fie luată în derizoriu, dacă nu chiar condamnată azi.

Mulțumesc Leviathan pentru această bucurie.

Dacă povestirea este mai greu de citit, mâine voi publica textul ca atare, nu scanat din revistă.


James Baldwin: The Fire Next Time / Urmează focul

Perhaps the whole root of our trouble, the human trouble, is that we will sacrifice all the beauty of our lives, will imprison ourselves in totems, taboos, crosses, blood sacrifices, steeples, mosques, races, armies, flags, nations, in order to deny the fact of death, which is the only fact we have. It seems to me that one ought to rejoice in the fact of death—ought to decide, indeed, to earn one’s death by confronting with passion the conundrum of life. One is responsible to life: It is the small beacon in that terrifying darkness from which we come and to which we shall return. One must negotiate this passage as nobly as possible, for the sake of those who are coming after us.

James Baldwin, The Fire Next Time

Poate că întreaga rădăcină a suferințelor noastre, suferințele umanității, este că sacrificăm întreaga frumusețe a vieții, ne întemnițăm în totemuri, tabuuri, cruci, jertfe de sânge, turle, moschei, rase, armate, steaguri, națiuni, doar pentru a nega certitudinea morții, singura certitudine pe care o avem. Cred că certitudinea morții ar trebui să ne bucure – ar trebui să ne facă să hotărâm ferm să ne câștigăm moartea confruntând cu pasiune paradoxul vieții. Suntem responsabili față de viață: este micul far din acel întuneric înspăimântător din care venim și la care ne vom întoarce. Trebuie să negociem această trecere pe cât de nobil posibil, de dragul celor care vin după noi.

James Baldwin, Urmează focul  


Creativitate din nou

Cum să mai fii creativ în lumea de azi? Toate ideile bune au fost deja folosite. Sau poate nu…?

De Crăciun am primit una dintre cele mai creative felicitări vreodată.

Pare obișnuită, deși este alb-negru ceea ce este în regulă pentru că este mijlocul iernii chiar dacă schimbările climatice ne tulbură imaginea despre ce-nseamnă iarna. Dar când o deschizi, este o creație colectivă, a patru femei care au scris mini proză sau povestiri foarte scurte sau cum zic anglo-saxonii flash fiction.

Un minunat proiect de grup pentru că, nu-i așa, Crăciunul este despre comunitate. Iată mai jos una din povestirile scrise de Mary Bevan inițiatoarea și sufletul proiectului.

Și traducerea în română.

“Kintsugi – arta de a repara cu aur

Mary Bevan

Stau în fața vitrinei care adăpostește ceașca favorită a shogunului și citesc cum, cu multă vreme în urmă, a căzut în timpul unui ospăț, spărgându-se pe podeaua tare de piatră. Cum stăpânul războinic a dorit să fie reparată dar a refuzat firele urâte de metal folosite de slujitorii lui.

Photo by Motoki Tonn on Unsplash

Până când un meșter străin l-a rugat să-l lase să-și încerce și el arta. A adunat bucățile, le-a lipit lăsând între fiecare spărtură spații largi și adânci, apoi a topit aur și, cu multă grijă, a umplut urmele spărturilor cu straturi peste straturi de aur până când în cele din urmă cana era întreagă, aceeași, dar diferită: un mozaic străbătut de pânza de păianjen a urmelor strălucitoare. Și iat-o acum, rezistentă la trecerea timpului și sclipind, un obiect nou născut din ruină, vibrând triumfător, semănând cu nimic altceva decât cu sine însuși.

Îmi văd fața reflectată în vitrină lângă cană. Zâmbesc și preamăresc astfel toate lucrurile crăpate și imperfecte.”


Cele văzute și cele nevăzute

Am fost invitată la o lansare de carte și m-am bucurat să pot să fiu prezentă în seara zilei de 25 ianuarie la un frumos eveniment de suflet. Autoarea, Miorița Baciu Got, este o pasionată căutătoare a valorilor și sensurilor vieții în lumea adesea fără de sens în care trăim. Și este o scriitoare care are o misiune clar asumată: acea de a depune mărturie pentru scurgerea istoriei pentru a-i ajuta pe cei tineri, care n-au trăit atunci, sau pe cei mai puțin tineri, dar neîncrezători față de multele și, adesea, îngrozitoarele întâmplări, prin care au trecut mulți, prea mulți, dintre contemporanii lor. Iar cei cu care a dialogat sunt ei înșiși personalități remarcabile: PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București, și istoricul Cristian Vasile.

Aseară la Humanitas Cișmigiu a fost o atmosferă plină de emoție, dar și de dinamismul unui public foarte numeros și participativ când discuția s-a deschis către toată lumea. Ca să nu mai vorbesc despre trecătorii pe care-i vedeam prin geamul librăriei aruncând priviri curioase spre interior și gândindu-se, probabil, la ce fel de eveniment atrage așa un public numeros înăuntru.

Da, a meritat să vin din Orașul regal la București să fiu și eu parte la interesul tot mai viu al oamenilor, indiferent de vârstă, față de memoria trecutului. Sigur că memoria este subiectivă. Dar cu cât cunoaștem tot mai multe fațete, văzute sau nevăzute, ale lumilor care au trecut prin noi sau pe lângă noi, cu atât devenim mai întregi și mai apropiați de esența sinelui nostru cel mai bun.

Închei citând cuvintele înțelepte ale PS Mihai Frățilă de pe coperta IV a cărții:

„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“



Probabil că majoritatea celor care frunzăriți această carte v-ați și dus cu gândul la Ana lui Manole. Ce altă femeie s-ar mai fi lăsat zidită ca să plătească cu viața pentru gloria bărbatului ei?

Într-o lume a lor, a bărbaților, pentru că este o lume a bărbaților, așa cum zice și cântecul lui James Brown “it is a man’s world/ este o lume a bărbaților”, femeile au fost întotdeauna îngrădite, obligate să facă lucrurile pentru care au fost destinate de divinitate, obiceiuri și tradiții despre care nu se mai știe, probabil, cum au început, dar sunt folosite și azi pentru a ni se spune că așa e făcută lumea, femeia trebuie să se supună, să fie ascultătoare, răbdătoare  și înțelegătoare.  

Dar nu despre Ana lui Manole vreau să vorbesc aici în mod deosebit, deși povestea ei este atât de tulburătoare și fascinantă în același timp încât chiar și Carmen Sylva, Regina Elisabeta, a fost impresionată de valențele ei spirituale și de problematica condiției femeii în societate, indiferent de clasă socială, dar și de rolul creatorului sau creatoarei de artă. În epoca în care trăia Carmen Sylva, adică între 1843 – 1916, mișcarea feministă era de abia la început, iar despre studii de gen nu putem vorbim decât de prin 2000 și ceva încoace, deși „women studies” (studii despre femei – sună ușor nefiresc în română) apăruseră ceva mai devreme. Carmen Sylva era o femeie deosebită, cu multiple interese culturale și artistice, dar zidită și ea în rolul ei de „regină”, adică de ceea ce am numi azi de persoană publică. Carmen Sylva a scris drama “Meister Manole” care a fost publicată în 1892 și care, desigur, a creat tot felul de legende fantastice și vânzătoare de tiraje mari despre modul în care chiar Manole i-a dictat-o prin intermediul unui medium. Se pare că marketingul și beneficiile lui nu-i erau străine lui Carmen Sylva.

Dincolo însă de invocări ieftine ale supranaturalului de felul celui la care am făcut referire mai sus, drama scrisă de o regină a stârnit și un interes academic care a făcut mai multe cercetătoare să studieze opera, contextul în care a apărut și, desigur, autoarea prin prisma feminismului. Beth Ann Muellner scrie într-un articol din 2018 subliniind că ‘Situarea piesei în biografia reginei și a contextului ei istoric ne arată că motivul soției zidite capătă un sens figurat. Sylva s-a identificat în mod clar cu o astfel de existență, scriind: „Viața pe tron este o existență stranie de prizonier; ești mereu prizonieră, dar ești și acasă. . .”‘ (p. 246). Pe de altă parte în pofida muncii asidue și exemplare a Reginei Elisabeta / Carmen Sylva care a “supravegheat transcrierea, traducerea și publicarea de legende și basme populare românești”, dar și a propriei ei creații literare, a fost constant privită cu indulgență și considerată ca diletantă.  

Unele dintre teoriile feministe actuale luminează mesajul captivității femeilor, al zidirii lor fie în căsătorie, fie în rolul lor social de reproducere sau în orice alt tip de spațiu „construit” care în societatea noastră de azi are nu neapărat ziduri masive, ci plafoane de sticlă care-ți dau sentimentul că ești liberă. Revenind însă la drama scrisă de Carmen Sylva, autoarea Beth Ann Muellner consideră în mod justificat că legenda este și “o metaforă potrivită pentru femeia scriitoare din secolul al XIX-lea care, deși avea ‘o cameră a ei’, era adesea considerată „nebună.” Scriitoarele din secolul al XIX-lea au adoptat frecvent metafore spațiale reflectând preocupările lor față de ‘împuternicirea’ de care aveau nevoie și față de lipsa lor de putere, fie asupra propriului corp, fie asupra spațiului pe care l-au locuit, sau asupra bunurilor pe care le-au dobândit, dar nu puteau să dispună de ele.

Este foarte interesant că activitatea scriitoricească a Reginei Elisabeta era considerată atât de puțin potrivită cu preocupările unei regine, de fapt ale unei femei, încât chiar Carol, soțul ei, i-a sugerat adoptarea unui pseudonim care să despartă cele două laturi ale personalității ei. Bărbații în aceeași situație recurgeau mai rar la astfel de stratageme pentru că un bărbat avea libertatea să “creeze”. Nu este cazul aici din lipsă de spațiu, chiar dacă avem o carte virtuală, să discut despre faptul că femeile n-au avut dreptul să picteze, să sculpteze, să urce pe scenă, să se ocupe de știință – decât, desigur, în secret. Știți foarte bine că rolurile de femei din piesele lui Shakespeare erau jucate de tineri adolescenți. Și era o tradiție care mergea până în antichitatea greacă. De ce? Același simplu motiv că rolurile de gen, chiar dacă nu erau denumite așa, cereau femeii să stea acasă, nu pe scenă, să facă și să crească urmași. Sigur că în majoritatea cazurilor urmașii trebuiau să fie băieți, nu fete.

Carmen Sylva a creat, involuntar desigur, un documentar al vieții bogate și variate de zi cu zi al femeilor regale, ne spune studiul lui Beth Ann Muellner (pp. 249, 250) care subliniază că, adesea limitate la spațiile interioare, femeile regale erau observatoare fine ale societății din jur și foarte conștiente de rolul spectacolului în viața lor. Așa cum Carmen Sylva  își amintește din copilărie: „toată această viață constant la vedere, parcă, această lipsă de intimitate care ni se părea atunci perfect naturală”. Această conștientizare era împărtășită și de alte femei nobile, cum ar fi prietena Sylvei, Elisabeta a Austriei (Sissi), care comenta și ea: „Adesea în costum de împărăteasă mă simt ca și cum aș fi sub un văl greu, fără a fi cu adevărat așa, ca într-un fel de mascaradă”.  Vorbind despre „teatrul în teatru” al lui Shakespeare, Sissi spune „întreaga noastră viață este într-adevăr doar un spectacol. Întotdeauna ne interpretăm pe noi înșine”. Sylva a împărtășit aceste sentimente, comentând: „a zâmbi în permanență este o parte din rolul nostru.”

Este relevant pentru condiția femeii ce spune Carmen Sylva despre soțul ei, când încă nu era rege: „Prințului îi place ca în fiecare clipă liberă pe care o are să mă găsească – așa că sunt mereu acasă. Nu trebuie să observe niciodată că muncesc. Când sună sau îi aud pașii, arunc tocul și pensula până când nu-mi mai solicită prezența.”

În mod cert a fi închisă într-un palat nu se aseamănă cu a fi zidită de vie într-un zid, dar comparația cu o existență pasivă și supusă, departe de societatea cotidiană este ușor de imaginat. Într-adevăr, literatura i-a permis lui Carmen Sylva să supraviețuiască oboselii vieții regale și a ceremonialului de la curte, așa cum ea însăși recunoaște: „mulțumesc lui Dumnezeu, că duhul poeziei mă însoțește în secret la audiențe, în păduri, în școli, la dineuri.”

Pentru că nu trebuie să fii realmente zidită într-un perete pentru a fi lipsită de libertate. Și poate ar trebui să menționez în treacăt că obiceiul zidirii era foarte vechi și destul de extins la creștinii timpurii și apoi în evul mediu. Se zideau, prin opțiune personală nu prin constrângere însă, și femei și bărbați pentru a se izola de lume și a se dedica meditației și unei vieți ascetice. Eremiții sau anahoretele erau considerați oameni sfinți și erau  parte integrantă a comunității lor. Făceau parte din viața obișnuită în Europa medievală, sacrificiul lor amintind constant comunității locale despre importanța acțiunii lor pentru lumea muritorilor. Un articol interesant despre acest obicei de neînțeles pentru cultura noastră hedonistă de azi și alergatul după satisfacerea plăcerilor proprii îl găsiți aici.

Revenind însă la simbolismul zidirii sau îngrădirii libertății femeilor probabil că cea mai elocventă și, pentru mine, impresionantă expresie este dată de Ileana Mălăncioiu: “Stau într-un zid ca Ana lui Manole, / Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit / N-a visat nimic niciodată. // El m-a închis într-un zid gata făcut, / În propriul său zid de apărare, / Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui, / Nici în afară.” (Legenda)

Ce se întâmplă azi cu îngrădirea libertății de alegere a femeilor? Și, da, în acest paragraf mă refer la România anilor de la 2000 până azi. Și am să vă spun spre demonstrație o scurtă povestire.

Acum câțiva ani am participat la un proiect având ca temă implicarea mai mare în politicile publice pentru afaceri. Era un proiect derulat de ADAF, o organizație dedicată dezvoltării antreprenoriatului feminin. În proiect eram, conform limbajului birocratic actual, expert în elaborarea unui studiu privitor la capacitatea ONG-urilor și partenerilor sociali pentru creșterea capacității de a formula și dezvolta propuneri alternative la politicile publice inițiate de administrația centrală și locală, pentru crearea și menținerea unui mediu de afaceri cu o birocrație redusă la strictul necesar, cu un climat de afaceri prietenos, transparent și deschis. V-am cam pierdut, nu-i așa?! Revenind însă. La conferința de lansare a proiectului am vorbit în fața unui auditoriu format din oameni educați, obișnuiți cu limbajul și problematica situației descrisă în fraza lungă de mai sus, despre “Egalitatea de șanse și combaterea discriminării” cu referire directă la situația femeilor, generală, dar și specifică din afaceri și administrația publică. Și am pornit de la faptul că egalitatea de gen este un indicator care vorbește despre starea de bine a unei comunități. Indicele analizează situația femeilor și bărbaților – pe piața muncii, resursele financiare, nivelul de educație, sănătate, cum este folosit timpul, puterea de decizie. Am dat câteva date, din surse publice, respectiv că România se află pe locul 25 din 28, în cadrul Uniunii Europene, în ceea ce privește egalitatea de gen – conform Raportului despre Egalitatea de Gen din 2015. Situație care s-a schimbat foarte puțin în 2022 an pentru care avem date care oricum se referă în mare parte la 2020. Cât de puțin? Păi, jonglăm între locul 25 și 26 pe care ni-l disputăm cu vecinii din zonă. Dacă vă interesează detalii le găsiți aici.

Revin însă la povestirea mea. Mi-am terminat prezentarea invitând întrebări sau comentarii. Unul dintre domnii din sală a început să vorbească spunând că prezentarea mea a fost tendențioasă, că realitatea românească este cu totul alta, că la noi în țară femeile au drepturi egale cu bărbații, că legislativ suntem la nivelul UE, că …. Pe măsură ce vorbea observam reacțiile din sală, sigur diversificate în funcție de … gen. I-am răspuns domnului respectiv că nu vorbeam despre starea legislativă, ci despre modalitățile de aplicare ale legilor și, mai ales, despre mentalitățile care sunt încă atât de puternic patriarhale în România. Și, ca exemplu, i-am dat domeniul meu de activitate – învățământul superior. Unde majoritatea cadrelor didactice ca și majoritatea studenților, sigur cu diferențe specifice de la domeniu la domeniu, sunt …. femei. Conducerea însă? Cifrele vorbesc de la sine.

În 2019  existau în România 54 de universități de stat toate conduse de bărbați, cu excepția a trei, dintre care două țin de domeniul artelor. În 2022 numărul universităților de stat este de 53, conform paginii de internet a Ministerului educației, iar numărul rectorilor femei a crescut la 4 prin alegerea primei femei rector la o universitate medicală, cea din Cluj. Oricum cifra femeilor rector la noi este sub media UE. 

După ce am dat acest răspuns s-a produs rumoare în sală și mai multe doamne au luat cuvântul povestind din experiențele proprii că situația este dificilă la noi din punctul de vedere al egalității de șanse. Legislativ stăm relativ bine, spuneau ele, dar mentalitățile puternic tradiționale și, adaug eu, o educație precară, mai ales în zonele slab dezvoltate ale țării, contribuie la existența problemelor legate de violența domestică, de o reprezentare mai bună a femeilor în funcțiile publice, de gândirea pe bază de stereotipuri de gen (asta este o activitate doar pentru femei sau, dimpotrivă, doar pentru bărbați). Subiecte importante de discutat în societatea noastră continuă să fie eliminarea diferențelor salariale dintre femei și bărbați pentru aceeași activitate, timpul petrecut în familie față de cel petrecut la serviciu de femei și de bărbați, încurajarea concediului paternal în echilibru cu cel maternal, facilitarea întoarcerii la muncă a tinerelor mame în condiții flexibile astfel încât să se poată ocupa și de copii și familie.

Dar, ca de obicei, discuțiile extrem de interesante au avut loc în pauza de cafea și chiar după terminarea conferinței. Multe dintre femeile prezente au dorit să-și spună fiecare experiența pe care au avut-o adesea într-o lume condusă de bărbați, iar unii dintre domnii prezenți au simțit nevoia să-mi spună, mai în glumă, mai în serios, dar oricum ușor “de sus”, că exagerez.

Convingerea mea este că nu exagerez. De ce? Pentru că România nu este Bucureștiul și nici în București nu putem compara Piața Universității, Piața Romană, Calea Dorobanți cu Rahova, Ferentari sau Berceni. Știu că omul sfințește locul, știu clar că există peste tot și oameni minunați, dar și dintre cei pe care nu dorești să-i cunoști și nici măcar să te intersectezi cu ei. Repet, ca peste tot în lume, ca peste tot în România. Ceea ce ne diferențiază sunt condițiile de viață, de minime condiții de infrastructură și locuințe, de asigurarea sănătății și educației comunității. Și când gândim în acești termeni ne dăm seama, cel puțin așa sper, că nu putem compara egalitatea de șanse din orașele dezvoltate ale României cu cele din satele sau chiar cartierele fără canalizare și apă curentă, uneori chiar și fără curent electric. Internet? Să fim serioși. Poate pe telefon, dar asta este o altă discuție.

Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră! Nu v-ați gestionat bine eforturile, resursele, viața, n-ați știut să jucați jocul care a fost inventat de bărbați, pentru bărbați! Ați avut naivitatea să credeți că dacă munciți mai mult și foarte adesea mai bine, mai conștiincios decât ei, veți avea parte de tratament corect și șanse egale.

Ei bine, ce spun cifrele?

În primul rând că femeile au suferit cel mai mult în timpul pandemiei și psihic, dar și economic. Ne mai spun cifrele și că în prezent există o încetinire vizibilă a susținerii drepturilor femeilor și, în general, a egalității de gen și șanse. Și nu numai în țările nedemocratice gen Iran sau multe din țările arabe pentru a vorbi despre cele mai cunoscute la noi ca problematică, ci chiar în bastioanele lumii democratice. Oare nu SUA este cea care a repornit o incredibilă campanie împotriva drepturilor femeilor de a fi stăpâne pe propriul lor corp și de a decide cum să-și exercite drepturile de reproducere? Și mai aproape de noi nu este avortul interzis în Polonia, cu o legislație mai aspră decât cea de pe vremea lui Ceaușescu la noi? Dar în România, unde nu se prea vorbește despre acest subiect din diverse motive? Sigur că mă refer la sistemul public de sănătate, nu la cel privat. 

Se pare că pe măsură ce există o alunecare tot mai accentuată spre autoritarism pe plan mondial, în paralel există și o îngrădire tot mai mare a drepturilor femeilor. Într-un articol care te invită la reflecție din multe puncte de vedere, autoarele Erica Chenoweth și Zoe Marks, ambele cercetătoare la Harvard Kennedy School, subliniază că pandemia de COVID-19 a accentuat aceste tendințe, obligând milioane de femei să-și părăsească serviciile și să-și îngrijească familia, evident fără să fie plătite, doar e datoria lor, cu acces limitat la îngrijire medicală și educație și foarte adesea lipsite de apărare în fața abuzurilor și violenței domestice. Adică să facă o muncă invizibilă și, prin urmare, neplătită. Ca, de exemplu, treburile casnice pe care oamenii adesea nu le recunosc pentru că sunt atât de obișnuite, de comune, dar fără de care nu există familie, cămin, comunitate. Ce-ai făcut azi – este o întrebare obișnuită și adesea răspundem automat – nimic, desigur nimic deosebit. Nu ne-am părăsit locuința, dar am făcut multe dintre activitățile următoare: spălatul vaselor și al rufelor chiar dacă ambele se fac cel mai adesea cu mașina, îngrijirea copiilor, supravegherea lecțiilor, îngrijirea părinților în vârstă, organizarea de întâlniri și programe, cumpărăturile necesare și gătitul meselor zilei. Nu mai vorbim de curățenie, ordine, și câte alte activități de acest gen care apar într-o familie. Și, da, ne ferim să ne punem copiii să ne ajute, de frică să nu muncească, ferească Dumnezeu, uitând că astfel îi deformăm și le micșorăm șansele de a deveni independenți și competitivi.

Erica Chenoweth și Zoe Marks ne aduc aminte că situația femeilor în secolul XX s-a îmbunătățit în multe locuri din lume.  Mișcările feministe au câștigat dreptul de vot (sfârșitul secolului XIX și, de la țară la țară, până târziu în secolul XX) care pe vremea aceea se chema sufragiu de unde și mișcarea sufragetelor; au extins accesul femeilor la îngrijirea sănătății reproductive, la educație și la participare pe piața muncii; și au început să facă presiuni pentru a legitima egalitatea de gen pe plan intern și internațional.  Dar, spun cele două autoare misoginia și autoritarismul nu dispar cu ușurință, mai ales că există o lungă istorie a discriminării împotriva femeilor peste tot în lume, în pofida unor excepții cunoscute. Și ele dau ca exemple lideri autocrați care erau și sexiști: Napoléon Bonaparte, care a dezincriminat uciderea soțiilor infidele, Benito Mussolini, care susținea că femeile „nu au creat niciodată nimic” și continuă cu cei contemporani cu noi. Cum spuneam articolul este foarte interesant, dar să ne întoarcem la cifre.  

Există foarte multe statistici care ne demonstrează ceea ce femeile știu pentru că trăiesc astfel de situații constant deși li se spune la fel de constant că li se pare, că este doar o exagerare, o „fandacsie“ și că, iată, legislația consfințește egalitatea de șanse. Cu toate astea, Forumul Economic Mondial estima în 2017 că pentru a se realiza paritatea de gen va fi nevoie de un interval de timp de 217 ani, iar  în 2022 divizia pentru dezvoltare economică a ONU estima că acest interval necesar este de 257 de ani. Cu alte cuvinte efectele pandemiei în primul rând, dar și ale crizelor geopolitice la care asistăm constant, asupra situației femeilor în lume au crescut timpul necesar pentru a reduce diferența globală de remunerare între femei și bărbați cu 40 de ani. Progresele făcute, multe sau puține, dar su siguranță importante, au fost astfel reduse sau chiar eliminate.

În prezent, pentru fiecare dolar pe care îl câștigă bărbații, femeile câștigă 77 de cenți, iar în privința muncilor neremunerate femeile desfășoară de cel puțin 2,5 ori mai multe astfel de activități decât bărbații.

Ce se-ntâmplă însă dincolo de cifre? Sunt femeile într-adevăr respectate și tratate ca egale sau continuă să existe prejudecăți și stereotipuri de care adesea nici nu suntem conștienți sau conștiente, dar care ne influențează în diverse moduri luarea deciziilor și modul cum acționăm?

O cercetare făcută cu ajutorul inteligenței artificiale a analizat 3,5 milioane de cărți de ficțiune și non-ficțiune, scrise în limba engleză între 1900 și 2008, pentru a pune în evidență dacă există vreo diferență între tipurile de cuvinte care descriu bărbații și femeile în literatură. Și au descoperit că femeile sunt în general descrise sub aspect fizic, în timp ce bărbații sunt descriși mai degrabă din punctul de vedere al comportamentului.

Astfel, „frumoasă” și „sexy” sunt două dintre adjectivele cele mai frecvent folosite pentru a descrie femeile. Bărbații, pe de altă parte, sunt descriși adesea ca „integri“, „raționali“ și „curajoși“.

Analiza demonstrează și că verbele negative asociate cu corpul și aspectul apar de cinci ori mai des pentru figurile feminine decât pentru cele masculine. Și dacă vă gândiți că studii din mediul corporatist au pus în evidență în timpul evaluărilor periodice că 66% dintre femei au primit feedback negativ referitor la stilul lor comportamental, comparativ cu doar 1% dintre bărbați și că înlocuirea numelui unei femei cu numele unui bărbat pe un CV a îmbunătățit șansele de angajare cu peste 60% poate vă dați seama ce importanță extraordinară are analizarea prejudecăților, adesea involuntare sau moștenite, ale limbajului pe care-l folosim. În primul rând pentru că există pericolul real ca prejudecățile noastre să fie preluate de diversele programe de inteligență artificială folosite la selecții de personal și care nu sunt sub nici o formă mai obiective ca oamenii. Pentru simplul motiv că sunt programate de … oameni, majoritatea bărbați. Și nu neapărat din cauză că femeile nu știu să scrie programe.

Și pentru că tot vorbim despre inteligența artificială oare ce se-ntâmplă cu femeile în lumea virtuală sau în metavers? Dar ce înseamnă aceste concepte? Și de ce ne-ar interesa? Pentru că ele reprezintă o nouă modalitate de interacțiune în care oamenii acționează prin intermediul avatarurilor. Strict lingvistic „meta“ înseamnă “dincolo de” și „vers“ este prescurtarea de la univers, adică metaversul. Metaversul înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Încă nu există acord asupra înțelesului. Unii cred că este un teren de joacă digital pentru prieteni. Alții cred că are potențialul de a fi un spațiu comercial pentru companii și clienți. 

În ambele situații spun oamenii de afaceri, consultanții și analiștii, este o oportunitate care nu poate fi ratată. Firma de consultanță McKinsey arată că metaversul are potențialul de a genera până în 2030 până la 5 trilioane de dolari, o sumă greu de imaginat. Cred că puteți înțelege că este o zonă mai mult decât interesantă și de ce n-am fi curioase să știm ce vor face femeile în metavers.

Se pare că femeile petrec mai mult timp în metavers decât bărbații și au șanse mai mari să conducă și să implementeze inițiative în metavers. Cu toate acestea, la fel ca în sectorul tehnologic în ansamblu, femeile reprezintă o minoritate în economia metaversului. Rolurile de conducere și capitalul antreprenorial în spațiul metaversului le revin cu precădere bărbaților.  

Femeile consumatoare și cu roluri executive sunt mai proactive în ceea ce privește utilizarea și inițiativele metaversului decât bărbații cu aceleași roluri. Și totuși femeile sunt încă blocate și nu pot să ajungă în rolurile de conducere din economia metaversului. McKinsey arată că, în ultimii cinci ani, companiile metaverse conduse de bărbați au primit o cotă mai mare din finanțarea totală a antreprenoriatului decât companiile metaverse conduse de femei.

Cu alte cuvinte, în metavers ca și în realitatea în care trăim direct și nemediat, femeile continua să fie discriminate. Poate nu zidite, dar cu siguranță îngrădite în roluri secundare.

Și o să închei această încercare de a vă aminti câteva situații illustrative pentru viața trăită de femei de-a lungul istoriei revenind la cele care au avut șansa de a se naște la vârful societății. Într-un interviu cu Lady Glenconner, în vârstă de 90 de ani, o prietenă apreciată a reginei Elisabeta a Regatului Unit, aceasta discută limitele și constrângerile pe care le aveau femeile față de bărbații din aceleași cercuri sociale. În acest caz elita aristocrată a Marii Britanii cu toate avantajele conferite de avere și titluri nobiliare. Glenconner oferă o perspectivă care ne amintește de Carmen Sylva și Sissi și ne arată limitele libertății pe care femeile aristocrate din generația ei le aveau. Înconjurate de luxul și fastul vieții de curte ele nu aveau decât o educație formală superficială și așteptările societății asupra lor se concentrau pe o căsătorie „bună“, pe abilitatea lor de a gestiona gospodăria sau mai degrabă gospodăriile familiei și, mai ales, pe nașterea unui moștenitor de sex masculin care să asigure continuitatea titlului și ale privilegiilor. Rebeca Mead, autoarea interviului cu Lady Glenconner, ne spune că așteptarea pentru un moștenitor persistă, deși sistemul de „primogenitură absolută“ a fost modificat în 2013 pentru Familia Regală britanică, astfel încât fiicele mai mari să poată avea acces la tron înaintea fraților lor mai mici.

Nu se trăiește ușor ca femeie într-o lume a bărbaților indiferent că te-ai născut într-un bordei sau într-un palat. Sigur că într-un palat este mai ușor, dar efectele lipsei libertății și demnității umane se manifestă la fel. Și sigur că de-a lungul istoriei au existat bărbați iubitori, devotați partenerelor de viață pentru care mulți au renunțat la privilegii și chiar la viață. Îi apreciem și îi iubim. Dar societatea în ansamblul ei a fost gândită și organizată pentru a îngrădi femeile și a le izola în rolurile pe care ei, bărbații, nu întotdeauna iubitori și binevoitori, le-au gândit ca potrivite pentru ele. Deși și James Brown recunoaște în șlagărul lui de succes că “Aceasta este o lume a bărbaților, / Dar nu ar avea nici o valoare fără o femeie sau o fată.“


  1. Beth Ann Muellner, (2018) The Walled-up Wife Speaks Out: The Balkan “Legend of the Walled-up Wife” and Carmen Sylva’s Meister Manole, în Marvels & Tales, Vol. 32, No. 2,
  2. Carmen Sylva, (1892) Meister Manole, E. Strauss
  3. Erica Chenoweth, Zoe Marks, (2022) Revenge of the Patriarchs. Why Autocrats Fear Women, în Foreign Affairs, vol. 101, nr 2,
  4. James Brown, (1966) It’s A Man’s Man’s Man’s World,
  5. Rebecca Mead, (2023) Oldest Living Aristocratic Widow Tells All,
  6. World Economic Forum. (2017). The global gender gap report: 2017. Geneva: World Economic Forum.