ANAYRAM

O carte interesantă dezvăluindu-se încet cititorului care are răbdare să navigheze prin povestire. Desigur un cititor sau o cititoare pregătite să pornească să exploreze romanul. Prin pregătite mă refer la cei care au asimilat cât de cât o doză de literatură care să-i facă în stare să înțeleagă ce se întâmplă în roman. Și se întâmplă multe dacă ești deschis spre o lume în care lectura este o modalitate de a-ți petrece în mod plăcut timpul liber care este din ce în ce mai mult, în ciuda aparențelor, iar autorul, ca un bun dascăl, își rezervă misiunea de a ne și educa. Și bine face! Este multă nevoie de educație într-o lume în care școala, da, da, chiar și cea doctorală, se uită mai degrabă la propriile interese tot mai înguste de cercetare, decât la nevoile sociale tot mai vagi, mai difuze dar, dacă ar fi să-i ascultăm pe cei care ne spun că suntem în era economiei creative și a amenințătoarei (?) inteligențe artificiale, tot mai necesară pentru liniștea personală și a speciei.  

De ce cred eu că este o carte interesantă? Pentru că ne oferă multiple teme pe care le putem urmări prin țesătura cărții și, mai ales, dincolo de ea. Iată de exemplu motto-ul cărții, un pasaj din romanul Bartleby & Co. al lui Enrique Vila-Matas prin care ni se atrage într-un fel atenția asupra a ceea ce romanul lui Mocuța speră să fie sau, dimpotrivă, să nu fie. Și, în mod oarecum firesc, prima parte se intitulează Ceci n’est pas un séminaire în caz că am fi cumva sub iluzia că Sala 420 adăpostește un seminar al școlii doctorale la care autorul este înscris. Romanul lui Mocuța poate fi citit în diverse chei prima fiind desigur cea în care Salinger este analizat și explicat într-un limbaj inteligibil pentru cititorul educat, dar fără studii de teoria literaturii, ceea ce este un păcat aproape capital în ochii coordonatoarei studiului doctoral așa cum captivant, pentru cei pentru care jocurile de limbaj și idei sunt fascinante, ne prezintă autorul în capitolul “Autres mythomanies” (p. 155 – 166).  

Din multiplele posibilități de abordare ale romanului eu am ales să-l privesc prin lentile pedagogice, dacă nu este prea prețioasă exprimarea. Cu alte cuvinte să urmăresc, pe scurt desigur, ce se întâmplă într-o instituție de învățământ superior românească, nenumită și tocmai de aceea având un aer generic, în epoca în care doctoratul este doar un ciclu de studii, al treilea, și nu încununarea operei cum era înaintea masificării educației. 

Mocuța este un povestitor abil care ne poartă cu măiestrie prin meandrele poveștii: planurile se întretaie, din realitatea cursului despre Salinger pe care-l ține în sala 420 sau din fragmente ale tezei sau ale unor comunicări științifice ne trezim brusc în timpul real al povestirii. Dacă ne simțim ușor derutați autorul ne este alături și ne ajută direct pentru că romanul de astăzi nu se sfiește să-și atragă cititorul în bucătăria creației. “Ce facem noi aici, în toată povestea asta, de fapt? Păi, să vă explic.” Și ni se explică cum obligațiile contractuale pe care trebuie să și le asume orice doctorand l-au obligat să țină un curs săptămânal despre subiectul tezei, respectiv despre Salinger, unui grup de studenți venind din diverse domenii de specializare, altfel spus de a face un subiect literar accesibil și chiar atractiv nespecialiștilor, cum spune chiar autorul “un fel de opțional exotic.” (p.11) 

De ce am ales această abordare? Probabil pentru că eu însămi am predat în universități câteva decenii, la diferitele cicluri de studii, unor grupuri eclectice de studenți, în română, dar mai ales în engleză și empatizez cu Andrei Mocuța când se confesează cu privire la nevoia de a-ți împărtăși cunoștințele. Într-o epocă în care școala la noi este demonizată și profesorii făcuți responsabili de neîmplinirile sociale iată un roman care, fără să-și propună teze de demonstrat prezintă o realitate captivantă în care profesor și cursanți interacționează în diverse moduri și planuri de la prezența fizică în sala de clasă, la comunicarea mediată prin internet, dar și la interacțiuni în spații extrașcolare, la petreceri private sau la restaurant, ba chiar în Cornish, mica localitate din New Hampshire, în care Salinger a ales să-și trăiască viața.

Iată ce spune Mocuța despre plăcerea de a preda: „… m-am gândit la toți profesorii minunați care mi-au însuflețit dorința de a transmite, la rândul meu, mai departe. De la ei am înțeles că frumusețea și plăcerea se află în inima artei de a preda. Cel mai bun profesor este acela care vrea să găsești sensul în lucrurile care i-au oferit și lui plăcere, să fii curentat de aceeași descoperire, astfel încât aprecierea frumuseții din clipa în care ai rostit “Evrica!” să dureze mai mult decât propria viață.’ (p. 54) Este o profesiune de credință pe care cel mai bine o înțeleg cei pentru care profesia de dascăl pe orice nivel al ierarhiei este o chemare și care știu că fără har nu faci decât un act mecanic, adesea pur birocratic, iar cei din fața ta vor simți întotdeauna lipsa de autenticitate a gesturilor și gândurilor tale.

Sigur că cei care-și imaginează că actul de predare și transmitere de cunoștințe este unul mecanic, de rutină sunt departe de înțelegerea miracolului predării și învățării. În mod ciudat în sistemul românesc de educație se vorbește constant de predare, dar mult mai puțin de învățare ceea ce este într-un fel firesc: învățarea se măsoară mai greu (notele nu sunt relevante) și pe termen mult mai lung decât predarea. Există un fel de clișeu care ne face să credem că predarea și învățarea ar fi simultane, de parcă nu ambele ar presupune, pe paliere diferite, o muncă enormă și constantă. Mocuța subliniază în mai multe situații efortul pe care i-l cere pregătirea seminarelor și punctează “ciudățeniile” pe care le poate avea predarea. Ne pregătim, ne actualizăm cursurile, căutăm noutăți cu care sperăm să-i atragem pe cei care învață, dar adevărul este că “niciodată nu poți fi sigur de impactul pe care îl vei avea asupra celorlalți. Ceea ce ai să le oferi studenților tăi ai preluat și tu de la un alt profesor, care la rândul lui s-a întrebat dacă vei asimila acele informații. Nu poți știi niciodată care dintre studenții prezenți în jurul catedrei este atins cu adevărat de ceea ce ai de spus, astfel încât lecția ta să dăinuie dincolo de sala de clasă. E un proces imprevizibil cu efecte misterioase.” (p. 67)

Într-un mod elegant și fără emfază Mocuța ne amintește anumite stereotipuri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv: profesorii trebuie să știe tot (p. 33), ei ar trebui să fie un fel de supraoameni care “… au rolul de a menține armonia și echilibrul în sala de curs, de a nu fi părtinitori, fie că sunt de acord sau nu cu convingerile studenților.” (p. 38)

Autoironia este sănătoasă și autorul, în mod clar adept al unui limbaj simplu, nepretențios, își etalează vulnerabilitățile față de sistemul nostru atât de reformat și etern neschimbat: „… Am o vagă bănuială că-i atrăgea puțin la mine ideea că nu dețin un aparat teoretic prea bine pus la punct, erau și ei probabil la fel de sătui ca mine de limbajul sofisticat și de normele academice. Că le predam totul ca pe o poveste. La naiba, cred că îmi era puțin dor de ei. Cu mici excepții….” (p. 61)  

Capitolul “Autres mythomanies” este un monolog savuros al coordonatoarei de doctorat al lui “Andreotti” comentând textul tezei pe fundalul așteptărilor pe care școlile doctorale le au de la cei care le trec pragul. Criticile doamnei coordonator de la începutul lecturii se transformă în binecuvântări și laude și, probabil cel mai impresionant gest, este promisiunea de a-l citi pe Salinger cu notițele doctorandului alături. Wow! – aș zice eu că într-o universitate autohtonă numai o femeie poate admite că a învățat ceva de la un doctorand, dar poate exagerez și lucrurile nu sunt atât de triste.

În sfârșit, nu pot să nu cred că Mocuța nu-l prezintă cu plăcere și cu intenția de a atinge și cultura universitară locală pe Buddy Glass contestându-i pe criticii literari și profesorii universitari (p. 172). O face cu atenție și voce joasă pentru a nu deranja și trezi fantomele din incinta facultății. “Învinuiește, în primul rând, snobismul academic de care dau dovadă toate instituțiile de învățământ care refuză să introducă în programa universitară autori neconvenționali. În opinia lui, literatura clasică ar trebui, cel puțin pentru o vreme, să fie dată la o parte în favoarea unor poeți cu o viziune mai deschisă și mai rezonantă cu așteptările unui public în continuă dezvoltare.” (p 173)

“Salinger și fata cu părul roșcat” este o carte pe care o recomand cu plăcere: poate nu este o carte pe care s-o citești pe plajă, dar cu siguranță că ea se cere citită în căldura unei camera plăcute în care putem visa la întâmplările stranii care au loc în ea. Și, aș zice eu, se cere discutată alături de o cană de ceai/cafea sau orice altă licoare care deschide apetitul spre conversații incitante. De ce incitante? Pentru că găsiți în ea povești de dragoste, discuții despre plagiat, accidente aproape fatale, filozofie orientală multă, călugărițe care fac cursuri la distanță, beții academice, burse doctorale, și altele care se lasă descoperite doar dacă deschideți cartea. Nu l-am menționat pe Salinger? Păi, este omniprezent. Ca și fata cu părul roșcat.