Azi, 17 ianuarie 2025, Radu Theodoru împlinește 101 ani. La mulți ani cu sănătate!
Ce poți spune în fața acestui erou? Cel mai cu/minte este să-l lași pe el să vorbească! Redau mai jos cuvintele domniei sale culese de mine dintr-un interviu dat în 2024 și din cele spuse de domnia sa în Sala Basarabilor de la Curtea de Argeș unde a avut generozitatea de a se întâlni cu cititori argeșeni de toate vârstele.
Dacă ai transpirat în folosul vieții, atunci viața îți va oferi longevitate. Pentru asta avem nevoie de un program clar, ordonat și coordonat pentru a ne asigura un echilibru între fizicul și psihicul nostru și între noi și lume.
Vârsta nu este meritul nimănui. Dar atunci când transpiri pe manuscris, când transpiri într-o bibliotecă să îți faci fișe, când transpiri cum am transpirat noi, (…) în carlingă când se îndreaptă spre tine trasoare, când ești vânat în aer sau vânezi în aer, lucrurile se schimbă radical.
Redau mai jos povestea doamnei Elena Colios, inginer chimist, cercetător științific, pe care am aflat-o în diverse etape de la fiica ei, Liana Antonina Ioniță, o destoinică femeie de afaceri.
Drumurile parcurse cu efort duc către mai multe împliniri.
Cum am ajuns cercetător științific? Povestea pare simplă, dar drumul a fost greu și eforturile multiple. Atât cele ale mele cât și ale celor din jurul meu: cei apropiați, familia, dar și ale societății în general pentru că atunci ca și acum totul era în schimbare. M-am născut în 1933 la Galați într-o familie cu șase copii. Am fost mezina familiei și, probabil din cauza asta, cea mai răsfățată.
Tata a fost maistru mecanic iar mama casnică, adică șefa gospodăriei și a noastră, a celor șase copii: patru surori și doi frați. O văd pe mama și acum cu ochii minții cum stătea noaptea târziu, după ce se liniștea toată casa, să citească sub un bec pe care i-l agățase tata deasupra măsuței la care ziua ea cosea, țesea și împletea pentru nevoile celor din casă.
Noi, copiii, am fost îndemnați să învățăm cât mai multă carte și să ne alegem în viață drumul și meseria pe care o dorim, dar care să ne placă și să ne bucure în fiecare zi.
Au fost vremuri grele, cu război, cu multe lipsuri și suferință, cu pierderea unora din cei dragi dar în fiecare clipă am simțit dragostea, grija și protecția pe care mama și tata o aveau pentru noi. Învățătura era și atunci foarte apreciată, iar meseria era brățară de aur.
Surorile mele au urmat cursurile Liceului industrial devenind Croitorese Calificate iar una dintre surori a devenit profesoară de Lucru Manual. Frații mei, de asemenea, au absolvit Liceul industrial, cu specializarea Mecanică.
Iar eu, mezina, eram lumina ochilor tatălui și mândria mamei mele. La fiecare sfârșit de an școlar mamei îi străluceau ochii de bucurie și mândrie pentru că veneam acasă cu coronița de premiantă.
Încă din clasa a X-a a început să mă frământe întrebarea “Ce va urma dupa bacalaureat ?”. Profesoara de Limba Română mă îndemna spre Litere iar cea de Chimie, doamna Sanda Bahruban, voia să aleg Facultatea de Chimie. Universul a lucrat pentru mine și în acea perioadă am văzut un film documentar cu imagini dintr-un laborator de analize chimice. M-a impresionat în mod deosebit și așa mi-am decis viitorul și calea de urmat în viață.
În anul 1950, după pierderile din război, după Naționalizare și toate celelalte evenimente, Statul a decis că are nevoie mai repede de oameni bine pregătiți așa încât a dat un Decret prin care elevii cu medii foarte mari puteau absolvi cursurile clasei a XI-a și a XII-a în același an școlar, pentru a putea participa cât mai mulți la examenul de Bacalaureat.
În acei ani, dacă aveai Diploma de Bacalaureat erai cineva. Diploma îți asigura accesul la un post în administrație sau, cum se spune azi în “Middle Management“.
Moartea mamei, când eu aveam 17 ani, m-a făcut să aleg această oportunitate cu scopul de a ajunge mai repede la Facultate unde puteam să primesc Bursă de studii și, astfel, să scad presiunea financiară asupra familiei.
Așa că în august 1951 am susținut examenul și am obținut Diploma de Bacalaureat (doar 6 fete și 3 băieți din cei 60 de elevi înscriși) iar în toamna aceluiași an m-am înscris la examenul de admitere la Facultatea de Chimie din Institutul Politehnic din București.
Din păcate mama, care și-a dorit foarte mult să merg pe acest drum nu a mai fost lângă mine cu ochii ei străluncind de bucurie.
Imaginati-vă o copilă de 18 ani (pentru că pe atunci, la 18 ani eram copii) venită cu trenul din Galați la București, în Capitală, singură, dar cu dorința de neclintit de a deveni studentă la Chimie și de a-și urma visul.
Am fost o generatie norocoasă pentru că modelarea noastră ca viitori ingineri chimiști a fost făcută de o pleiadă de profesori eminenti, somități în domeniu care au sădit în noi nu doar cunoaștere ci, mai ales, respectul pentru meserie, respectul pentru munca bine făcută, respectul pentru cei din jurul nostru : Costin D. Nenițescu, Petru G. Spacu, Emilian Bratu, Nicolae Raclis, Serban C. Solacolu, Tudor Ionescu, Victor Părăușeanu, Eugen Pincovschi, Natzie Mendelson (conducatorul meu de Proiect de Diplomă pentru absolvirea facultății).
Am fost căministă (căminul studențesc era în celebra clădire “303“ – fostele Grajduri Regale), am fost bursieră toți anii de facultate iar cursurile și laboratoarele au fost universul meu în toti cei cinci ani de studii.
Nu contau greutățtile cotidiene, nici lipsa banilor, nici mâncarea puțină și proastă de la cantină, nici faptul că spectacolele de teatru și de operă le vedeam doar de la actul 2 (pentru că la pauză puteam intra fără bilete). Nu a contat nici faptul că în sesiune, când învățam până noaptea târziu, ni se făcea foame și mâncam pâine cu sare. Nici că în toată perioada facultății am avut o fustă și 2 pulovere și o pereche de pantofi balerini.
Eram tineri, eram nemuritori, aveam planuri, visam cu ochii deschiși la viitorul nostru.
Chiar dacă Revelioanele le făceam “cu o bere și o prajitură la 303 în bătătură”, dansam până dimineața. La reuniunile de dans (cum se numeau pe-atunci) l-am cunoscut pe cel care, după absolvirea facultății a devenit soțul meu, Nicolae Colios student la Facultatea de Mecanică pentru Industria Chimică tot la Institutului Politehnic București.
Cum erau organizate studiile atunci? Primii 2 ani de facultate erau dedicați culturii generale inginerești (fizică, chimie, matematici superioare, etc.) și din anul III ne alegeam Specializarea. Eu am ales Chimia Anorganică. Încă din primii ani de facultate eram recunoscută pentru acuratețea cu care efectuam analizele de laborator, de unde și porecla de “chimista cu mâinile de aur”.
Activitatea propriu-zisă am început-o în 1956 la Intreprinderea de Prospecțiuni și Laboratoare, secția de Pedologie, în laboratorul de analize chimice ale solurilor. Viața personală a mers și ea înainte așa că în 1957 am fost binecuvântată de Dumnezeu cu o fiică.
Au fost vremuri grele. Lumea postbelică se schimba dramatic și, desigur, acest lucru se reflecta în viețile noastre. Europa postbelică s-a divizat în blocuri politice și România a ajuns în sfera de influență a U.R.S.S. ca membră a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) ce era un răspuns la Planul Marshal american pentru Europa de Vest și membră a Pactului de la Warșovia opusul militar al NATO. Controlul U.R.S.S. asupra României s-a manifestat – printre multe altele – prin desemnarea acesteia ca zonă agricolă din cadrul CAER. Prin urmare, toată activitatea de cercetare și dezvoltare din acea perioadă – deci și a mea – s-a axat pe creșterea suprafețelor agricole și îmbunătățirea solurilor, inclusiv în Delta Dunării.
Și așa, în acea perioadă a fost publicată prima mea lucrare științifică la care am fost coautor: “Solurile Deltei Fluvio Maritime ale Dunării”
În anul 1961 a fost reînființat Institutul Geologic al României iar în anul următor, în 1962, trecând examenului de Cercetător Științific am fost angajată la secția de Chimie a acestuia.
Pentru determinarea compozitiei chimice a rocilor, mineralelor, minereurilor si apelor, în laboratoarele de chimie ale institutului aplicam metode mixte de analize: chimie clasică și metode fizico chimice (colorimetrie, polarografie, spectrometrie, spectrografie în infraroșu sau raze X). Când Institutul Geologic a primit unul dintre primele 3 aparate din România de Spectrometrie în absobție atomică am fost specializati doar 4 chimiști pentru a lucra cu el.
Astfel a inceput călătoria mea în lumea fascinantă a cercetării geochimice.
Studiile de cercetare impuneau participarea a cel putin 3 specialități: chimisti, geologi, geofizicieni. Institutul organiza, în funcție de fonduri, aplicații științifice pe teren în diferite zone ale țării unde geologii prezentau specificul fiecărei zone: sedimentare, tectonice și/sau vulcanice. În aceste aplicații am înțeles legătura dintre fenomenele geologice și analizele chimice dar mai ales am înțeles ce doreau geologii, geofizicienii, fizicienii să afle din rezultatele analizelor efectuate de noi, chimiștii: stabilirea genezei pământului, a tipului de roci, a fenomenelor geologice, a vârstei formațiunilor geologice, a acumulărilor de elemente chimice în diverse roci și minereuri, etc. Cu alte cuvinte echipele de cercetare erau interdisciplinare și era nevoie de multă răbdare și tact pentru a ne asculta unii pe alții și a înțelege nevoile generale ale echipei.
Rezultatul acelor ani de colaborare interdisciplinară l-am concretizat în fundamentarea a 4 metode noi de analize chimice pentru:
1. Microdozarea Polarografică a Seleniului. Seleniul, puțin răspândit în scoarța terestră este parte a elementelor strategice rare la fel ca titanul, vanadiul, cromul, nichelul. Se găsește în unele roci și minerale într-un conținut scăzut, determinarea lui fiind dificilă. Metoda mea Polarografică a lărgit posibilitățile de determinare a acestui element strategic, fiind totodată și mult mai rapidă și mai precisă decât metodele anterioare.
2. Determinarea Aurului din Minereuri prin Spectrofotometrie de absorbție atomică. Metoda permite determinarea cantităților foarte mici de aur astfel încât acesta să poată fi recuperat din minereurile sărace sau deja sărăcite prin uzinarea clasică. Metoda a condus la creșterea productivității recuperărilor de metal prețios și la reducerea timpului de lucru.
3. Dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din Produsele Miniere prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
4. Determinarea Cobaltului și Nichelului din Sulfuri Minerale prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
Spectrofotometria de absorbție atomică permite determinarea cantităților foarte mici de elemente strategice astfel încât acestea să se poată recupera din minereuri. Metoda fundamentată de mine era mult mai rapidă comparativ cu metodele analitice folosite până la acel moment, mult mai simplă și foarte exactă. Aceste metode pentru dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din produse miniere și a Cobaltului și Nichelului din sulfuri minerale au fost aplicate imediat la Întreprinderea Minieră Baia Mare iar odată cu prezentarea lor în publicații de specialitate au devenit de expunere internațională. Am fost foarte mândră că munca mea a condus la astfel de rezultate importante pe plan național și internațional, chiar dacă din motive ce țineau de cutumele vremii, eu nu eram neapărat vizibilă public.
De-a lungul vremii, Academia Română a organizat o serie de schimburi științifice (Knowledge Exchange) cu Institute Geologice din Budapesta, Praga si Bratislava, la care am fost invitată și am participat cu interes.
Pot spune cu recunoștință și fără a greși că drumul meu științific a fost mentorat de Elena Stoica – Doctor în Chimia Solului și de către Chimistul Vasile Iosof, profesioniști de exceptie, cărora în timp le-am devenit colaborator. Este cred important să subliniez că în anii aceia erau puțini doctori în științe în diversele specializări, doctoratul nefiind un ciclu de studii așa cum este în prezent. Cu toate acestea în anul 1972 am sustinut examenul de Doctorat la Facultatea de Geologie din Bucuresti. Titlul Tezei mele era ”STUDIUL GEOCHIMIC SI MINERALOGIC AL FORMATIUNILOR FERUGINOASE DIN MASIVUL PALAZUL MARE, DOBROGEA” iar profesor coordonator mi-a fost academicianul Dan Giușcă. La intervale de timp, am susținut 2 referate științifice în fața comisiilor mixte formate din profesori din specialitățile geochimie și mineralogie. Primul referat l-am susținut după completarea cunoștințelor mele cu studii de geochimie și mineralogie. Al doilea referat consta în prezentarea principiilor de funcționare, metodelor de lucru și interpretarea datelor pentru toate aparatele ce urmau a fi folosite pe tot parcursul studiului. Am pregătit un număr semnificativ de roci din Masivul Palazul Mare, sortate din arhiva geologică a institutului. Am început analizele de laborator, dar, din păcate, cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea Institutului. Laboratoarele noastre au fost distruse și, o dată cu ele, probele și rezultatele analizelor mele. Poate că găsirea unor noi roci din arhiva institutului și reluarea de la zero a tuturor analizelor nu ar fi fost o problemă, doar că ar fi trebuit să obțin aprobări pentru prelungirea termenului de susținere a tezei. În plus, la scurt timp de la cutremur, a trebuit să ne mutăm laboratoarele în spațiul înghesuit și dificil de folosit în munca de cercetare din cadrul Intreprinderii de Prospecțiuni. Din păcate, în acest timp coordonatorul meu de teză de doctorat, academicianul Dan Giușcă, a murit. Astfel s-a închis cel mai frumos, dar și cel mai dureros capitol din viața mea știintifică.
Întreaga mea activitate de cercetare s-a cristalizat în 19 lucrări științifice publicate în Analele Institutului Geologic, Buletinele de Științe Geologice, Revista Academiei Române, Revista de Chimie, Conferințe și Congrese Naționale și Internationale de Geologie și Chimie.
Iar recunoașterea activității mele a venit și prin acordarea de către Statul Român în anul 1974 a medaliei pentru “Merite Deosebite în Activitatea Profesională”.
Am activat peste 33 ani în profesie. Nu am regretat nici un moment, pentru că meseria am făcut-o cu pasiune și am fost răsplătită cu multe bucurii și satisfacții profesionale.
Vedeți dumneavoastră, este foarte important să subliniez într-o carte ca aceasta că activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie era făcută preponderent de femei. Coordonarea cercetării, a institutelor, a activității din teren era făcută însă de bărbați. Cu toate acestea fără munca noastră, fără meticulozitatea și dedicarea cu care efectuam fiecare analiză știind cât sunt de importante rezultatele, nici unul dintre cei care conduceau activitatea noastră nu ar fi putut să prezinte și să publice lucrări reprezentative de specialitate. Rezultatele obținute de noi în laborator și metodele noi pe care le-am descoperit au făcut ca activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie ale Institutului de Geologie și Geofizică să fie cunoscută nu numai în România ci și peste tot în lume, iar studenții și cercetătorii Universităților de profil să aibă șansa să învețe și să lucreze cu metode noi, moderne pentru acele timpuri.
Mi-am pus viața în slujba profesiei care mi-a fost și pasiune: cercetarea științifică în domeniul chimiei anorganice așa cum se făcea în acei ani. Aceasta am fost și sunt eu: Elena Colios.
Elena Colios împreună cu academicianul Nicolae Florea (la 92 și respectiv 100 ani ).
Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.
De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și autorul este și producător de vin! 🍷🥂
Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?
Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.
De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)
A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.
Am terminat de citit Parfum de gheață. Mi-a plăcut din mai multe motive.
În primul rând pentru că în mod ciudat, îmi place cum scrie Yōko Ogawa și cum traduce Raluca Nicolae. Nu pentru acuratețea strictă a informației, habar n-am de japoneză, cât pentru fluiditatea și corectitudinea limbii române. Da, și a sprijinului dat prin notele de subsol cititorilor care cunosc doar superficial cultura japoneză.
I-am și scris traducătoarei că, dincolo de poveste, m-a frapat că o parte a acțiunii se-ntâmplă în Praga și mi-a făcut plăcere să recunosc o parte din locurile revăzute astă-vară (august 2024) când m-am întâlnit la Praga cu prieteni buni din Melbourne. Răspunsul ei m-a nedumerit ușor: “mie vizita ei la Praga mi-a amintit și de perioada comunistă: hoteluri întunecoase, detergenți mai ieftini, etc.” De abia acum răsfoind din nou volumul pentru a scrie rândurile astea am văzut că a fost scris în 1988. La noi a apărut în toamna aceasta. Pentru mine descrierea Pragăi era a orașului de azi, nouă și actuală. Fascinantă măiestria lui Ogawa de a face descrieri atemporale, dar impecabil localizate. Mi s-a părut că sunt pe Podul Carol alături de ea.
Mi-a mai plăcut și pentru că, într-un fel, este aproape un thriller, o carte de aventuri pe care nu-ți vine s-o lași din mână. Doar că aventurile se petrec între realitate și imaginar, încercând să descifrăm cotloanele întortocheate ale memoriei și căutând să înțelegem pentru a ne vindeca traumele cauzate de absurdul existenței. Un parfum purtând un nume magic „Izvorul memoriei”, păuni într-o peșteră dintr-o altă lume, dar la care ai acces doar prin Praga, cu mențiunea că păunul este mesagerul zeului memoriei, un paznic aproape invizibil, dar care te servește cu ceai, matematică și patinaj, cum se realizează un parfum, nasul perfect pentru un maestru parfumerier, minciună și adevăr sau doar nuanțe ale diverselor realități?
Și, așa cum se mai întâmplă, am citit necrologul lui Baltazar Ushca, ultimul cărăuș de gheață de pe muntele sacru al Ecuadorului, Chimborazo. N-am putut să nu fac legătura cu Parfumul de gheață, deși … legăturile sunt doar în capul meu, evident. Dar iată mai jos un fragment din care poate, poate ne dăm seama ce distanță enormă este între natură și lucrurile procesate pe care le consumăm automat, fără măcar să ne dăm seama cum ne transformăm și devenim mai fragili.
“La 4.500 de metri, aerul era rarefiat. Pentru ca să tai un bloc uriaș din ghețarul de pe Chimborazo, aveai nevoie de o respirație adâncă înainte de fiecare lovitură a toporiștii pentru gheață. Lucra într-o ploaie de gheață, fiecare țandără prinzând și reflectând lumina. Gheața de pe munte era specială. Gheața de fabrică, folosită peste tot acum, era plictisitoare și cenușie; gheața proaspătă de munte scânteia și era plină de bule de aer strălucitoare. Gheața de fabrică avea clor în ea, dar aici era gheață adevărată, dulce și delicioasă, ca apa minerală. Vindeca mahmureala și febra și era plină de vitamine pentru oase. În afară de faptul că și-a rupt piciorul o singură dată, nu și-a rănit niciodată vreun os pe Chimborazo. Ar fi putut să lucreze până când îl lua Dumnezeu.”
Tăcerile ne despart. Poveștile ne unesc. Ceea ce politica desparte și vatămă cu nepăsare, literatura leagă ușor și vindecă. Acum nu este momentul să disperăm. Nu este momentul pentru apatie. Trebuie să scriem în continuare. Trebuie să fim mai uniți. Trebuie neapărat să ascultăm. Trebuie să avem grijă unii de alții, ca cetățeni ai omenirii. Astăzi îmi amintesc de Iris Murdoch, autoare, romancieră care a scris despre cum să ne îndepărtăm de noi înșine (unselfing) – procesul prin care ne îndreptăm atenția spre lume. Literatura ne oferă posibilitatea și capacitatea de a ieși în afara sinelui și de a ne conecta cu umanitatea. Mai mult ca oricând acum avem nevoie de arta de a povesti. Să ne conectăm, să înțelegem, să schimbăm, să simțim, să vindecăm ceea ce este stricat, să creăm un viitor mai bun pentru planeta noastră și să realizăm că nu suntem singuri.
Silences keep us apart. Stories bring us together. What politics callously divides and damages, literature gently connects and heals. This is not the time for despair. This is not the time for apathy. We must continue to write. We must connect better. We must definitely listen. We must care for each other– as citizens of humankind. Today I remember how the author, the novelist Iris Murdoch wrote about “unselfing” –the process by which we turn our attention outward onto the world. Literature gives us the possibility, and the ability, to step outside the self and connect with humanity. We need the art of storytelling now more than ever before. To connect, to understand, to change, to feel, to heal what is broken, to create a better future for our planet and to realize that we are not alone.
Incredibil cum a trecut aproape o lună de la lansarea la București a cărții mele Bazar. Pentru cei care au la dispoziție o oră pe care doresc s-o petreacă într-un mod plăcut, departe de zgomotul știrilor și al platformelor sociale vuind despre alegerile din SUA sau despre războaiele tot mai multe și mai nefirești pentru lumea în care trăim, există filmul evenimentului aici.
Pentru mine ca autoare evenimentul de lansare a fost impresionant. Prieteni buni, necunoscuți care au devenit cunoscuți, prieteni de departe și de aproape, buchete de flori încântătoare, gânduri pozitive și multă recunoștință din partea mea. Toate sub bagheta magică a Sarei Mina, moderatoarea noastră și neobosita creatoare și promotoare a editurii Biscara.
Prefer să las imaginile să vorbească despre bucuria întâlnirii și a discuțiilor avute. Și am să public după imagini textele integrale ale prezentărilor făcute de Mihai Maxim – o savuroasă trecere în revistă a unei vechi și frumoase relații profesional-amicale și de Monica Got – o discuție pertinentă și profesionistă asupra cărții mele. Analiza ei m-a făcut să mă simt extraordinar. Ca și analizele pe care Roxana Marinescu și Daniela Palade Teodorescu le-au făcut în postfața și respectiv prefața lor, De ce? Pentru că textele lor mi-au demonstrat încă o dată că cititorii privesc și înțeleg conținutul unei cărți prin propriile lor experiențe ceea ce, desigur, creează o sinergie benefică a ideilor în dezbatere. Le sunt recunoscătoare, așa cum sunt recunoscătoare tuturor celor care au participat la eveniment și m-au făcut să mă simt apreciată și utilă.
Este viteza cu care scriu (și iată public) despre ceea ce știu cel mai bine: lumea universitară. Mai jos o poveste pe care revista Leviathan a publicat-o în ultimul ei număr. Se află la pagina 125 din numărul 3 / iulie-septembrie 2024, pe care-l găsiți aici.
Sau, pentru cei care nu au răbdare să răsfoiască revista deși merită din plin, iată povestirea mai jos.
Un eseu interesant despre creșterea continuă și toxică, despre mersul pe bicicletă pentru utilitatea lui și nu pentru a etala exclusivitatea costumului sau a vehiculului, despre prea multa competiție din viețile noastre și altele. Mi-a adus aminte, în alt registru desigur, de Ursula K. Le Guin și eseul ei “Clinging to a metaphor” / Obsesiva metaforă pe care-l discut cu studenții de la master la Comportament organizațional.
„O mulțime de sporturi au fost domolite”, mi-a spus Yvon Chouinard, fondatorul Patagoniei. „Oamenii merg cu bicicleta, dar au un motor. Și fac alpinism, dar în interior. Fac schi nautic pe valuri mari, dar purtați de scutere acvatice (Jet Skis). Cu toate acestea, există oameni care se opun acestei tendințe.”
Câteva extrase din text:
Petersen—a “messiah to cycling Luddites”—under the headline “Lead Us Not Into Titanium.” / Petersen – un „mesia al ludiților cicliști” – sub titlul „Și nu ne pe noi duce în titan”. /
“Bikes look very digital these days. (…) Rivendells look very analog.” He joked that the typical Rivendell customer is someone who “maybe still has a flip phone” and listens to vinyl: “They get a feeling when they see something that doesn’t look new.” / „ În zilele noastre bicicletele arată foarte digitale. (…) Bicicletele Rivendell arată foarte analog.” Gluma era că un client tipic de la Rivendell este cineva care „probabil încă folosește un telefon cu clapetă” și ascultă vinil: „Acești oameni simt atracția pentru ceva care nu pare nou”.
The world seemed divided between two types of people: those with a command of the physical world, and everyone else. The former had confidence, skill, and know-how; the rest of us had YouTube tutorials on removing anti-theft skewers. / Lumea părea împărțită în două tipuri de oameni: cei care stăpâneau lumea fizică și toți ceilalți. Primii aveau încredere, pricepere și cunoștințe; ceilalți avem tutorialele de pe YouTube despre îndepărtarea dispozitivelor antifurt.
O idee minunată pe care nu pot să n-o împărtășesc cu cei care ar putea s-o folosească. Sau vor face presiune acolo unde să poată fi folosită și la noi.
Sigur că deja aud voci care-mi vor spune că la noi nu se poate, că este pierdere de vreme sau chiar o prostie și … continuați dumneavoastră cu similare.
Despre ce este vorba?
Despre adoptarea unui obiect dintr-un muzeu. Nu, nu este vorba de Mona Lisa sau de vreo pictură a lui Turner sau mai știu eu ce operă de artă cunoscută din vreun muzeu celebru. Este vorba de adoptarea unor obiecte din muzeele mai degrabă locale, dar foarte semnificative pentru cunoașterea vieții zonei respective sau a unei epoci mai mult sau mai puțin recente.
Da, știu, românii nu prea merg la muzee, mai ales locale. Dar lucrurile se mai schimbă. Și, știți cum se spune “fii parte din schimbarea pe care vrei s-o vezi în jurul tău”.
De ce ar fi adoptarea unui obiect de muzeu importantă? Desigur pentru muzeele mici orice mică donație sau surse de venituri sunt adesea vitale.
Iar pentru cei care adoptă (pentru ei sau pentru prieteni) este o întreagă poveste la care chiar merită să ne gândim. Știți cât de greu este să găsești cadoul potrivit pentru o aniversare, mai ales când este vorba de oameni de o anumită vârstă și condiție socială. Cei care au tot ce le trebuie (sigur, excluzând luna de pe cer sau altele similare) și au deja casa plină de tot felul de obiecte “indispensabile”.
Povestea de mai jos, ne spune cum familia unui domn din Oxford a adoptat o cutie conținând cele necesare jocului foarte popular în Anglia cunoscut sub numele de “Aunt Sally”. Cutia se află la muzeul Cambridge din chiar orășelul universitar respectiv. Aflăm că domnul respectiv era un excelent jucător de “Aunt Sally” și s-a bucurat enorm la primirea Certificatului de adopție. Vă puteți imagina: amintiri, vizita la locul adopției, bucuria de a ști că ai contribuit la binele comunității, etc.
Ni se spune că procesul de adopție a fost ușor și fără durerile atât de obișnuite în adoptarea copiilor! Oricine poate face acest lucru și contribui astfel la susținerea muzeului respectiv. Ca recunoștință muzeul va expune certificatul de adopție timp de un an atașat de obiectul respectiv.
Toată lumea e fericită și câștigă! La ei, în Anglia! Dar la noi?!? Ce va spune legislația românească? Ce va spune babaul șef care în 2024 împlinește 160 de ani – Curtea de Conturi? Ce … V-am spus doar că la noi nu se poate!!! Sper din suflet să mă înșel! N-ar fi prima data! 😉
În primul rând am scris o povestire în limba română. Într-un loc unde s-a vorbit în principal engleza, dar și româna mai ales de către cei doi participanți internaționali. Un loc care acum a devenit o amintire, dar care a avut partea lui de magie și, fascinant pentru mine, s-a suprapus peste Ziua limbii române.
Dincolo de această coincidență, mă gândisem de ceva timp să scriu ceva pentru această zi. Mi s-a părut că reflecțiile lui Toni Morrison referitoare la limbă prezentate în discursul ei din 1993 la primirea premiului Nobel pentru literatură sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a onora orice limbă, și prin urmare și limba română. De ce? Pentru că orice limbă este minunată pentru cei care s-au născut și au crescut în ea. Ce ne place și ce nu ne place cu ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv lingvistic, este o chestiune care apare mai târziu, după ce am ieșit din tărâmul fermecat al copilăriei timpurii. Sigur că generalizez deși sunt perfect conștientă că sunt nefericiți sau nefericite care au venit pe lume în condiții de profundă mizerie.
Revenind însă la povestea spusă de Toni Morrison în Stockholm. O poveste despre o femeie bătrână și înțeleaptă, oarbă, dar văzând dincolo de realitatea noastră înconjurătoare, o femeie căreia i se cer sfaturi în diverse domenii și pe care ea le oferă în forme sibilinice.
Într-o zi, femeia este vizitată de niște tineri care par hotărâți să-i infirme clarviziunea și să o facă mincinoasă. Planul lor este simplu. Intră în casa ei și-i pun singura întrebare la care răspunsul se bazează pe ceea ce ei consideră un handicap profund: faptul că femeia este oarbă. Ei stau în fața ei și unul dintre ei spune: „Bătrâno, țin în mână o pasăre. Spune-mi dacă este vie sau moartă.”
Ea nu răspunde și tinerii repetă întrebarea. „Pasărea pe care o țin în mână … este vie sau moartă?”
Ea tot nu răspunde. Este oarbă și nu își poate vedea vizitatorii, cu atât mai puțin ceea ce țin în mână. Cu alte cuvinte, bătrâna nu le cunoaște culoarea pielii, sexul sau de unde vin. Ea știe doar motivul lor.
Tăcerea bătrânei este atât de lungă, încât pe tineri începe să-i pufnească râsul.
În cele din urmă vorbește și vocea ei este blândă, dar aspră. „Nu știu”, spune ea. „Nu știu dacă pasărea pe care o țineți este moartă sau vie, dar ceea ce știu este că e în mâinile voastre. Este în mâinile voastre.”
Iar Toni Morrison ne interpretează răspunsul bătrânei ca însemnând: dacă este moartă, fie ați găsit-o așa, fie ați ucis-o. Dacă este în viață, puteți oricând s-o ucideți. Dacă va rămâne în viață sau nu, este decizia voastră. Oricare ar fi această decizie, este responsabilitatea voastră.
Pentru că au făcut paradă de puterea lor și de neputința ei, tinerii vizitatori sunt mustrați, spunându-li-se că sunt responsabili nu doar pentru batjocură, ci și pentru micul strop de viață sacrificat pentru ca batjocura lor să-și atingă scopul. Și așa femeia oarbă îndepărtează atenția de la întrupările puterii către instrumentul prin care acea putere este exercitată.
Toni Morrison alege să interpreteze pasărea ca limbă și femeia ca scriitoare experimentată. Bătrâna este îngrijorată de modul în care limba în care visează, care i-a fost dată la naștere, este folosită, utilizată în diverse scopuri, sau îi este interzisă în anumite scopuri nefaste. Fiind scriitoare, se gândește la limbaj parțial ca sistem, parțial ca un lucru viu asupra căruia deținem controlul, dar mai ales ca relație de putere – un act cu consecințe. Deci întrebarea pusă de tineri: „Este vie sau moartă?” este reală pentru că ea consideră limbajul ca putând să moară, să dispară; cu siguranţă în pericol şi putând fi salvat numai printr-un efort de voinţă. Ea crede că dacă pasărea din mâinile vizitatorilor este moartă, cei care o poartă sunt responsabili pentru cadavru. Pentru ea, o limbă moartă nu este doar una care nu mai este vorbită sau scrisă, ci este un conținut lingvistic inflexibil care-și admiră propria paralizie. Precum limbajul etatist, cenzurat și care cenzurează. Nemilos în îndatoririle sale polițiste, acest tip de limbaj nu are nicio altă dorință sau scop în afară de menținerea propriului narcisism narcotic, a propriei sale exclusivități și dominații. Oricât de muribund, acest limbaj nu este totuși lipsit de efect, deoarece zădărnicește în mod activ intelectul, blochează conștiința, suprimă potențialul uman. Nereceptiv la întrebări, nu poate forma sau tolera idei noi, nu poate modela alte gânduri, nu poate spune altă poveste, nu poate umple tăceri derutante. Limba oficială făcută pentru a sancționa ignoranța și a păstra privilegiile este o armură lustruită până la o strălucire excesivă, o coajă din care cavalerul a plecat cu mult timp în urmă. Și totuși, iată-l: prost, prădător, sentimental. Declanșând evlavie la școlari, oferind adăpost despoților, trezind amintiri false de stabilitate, armonie în rândul publicului.
Bătrâna este convinsă că atunci când limba moare, din nepăsare, neutilizare, indiferență și lipsă de stimă, sau ucisă de autorități, nu doar ea ca scriitoare, ci toți utilizatorii și creatorii sunt răspunzători pentru dispariția lui. (…)
Toni Morrison descrie apoi în detalii ceea ce se întâmplă, sau continuă să se întâmple, și azi în mai multe limbi. Dar pe mine, aici, mă interesează limba română din 2024. Iar cuvintele atent gândite și alese de Toni Morrison în 1993, cuvinte pe care le citez în continuare, sunt incredibil de potrivite pentru a descrie situația limbii române și a utilizatorilor ei în 2024.
Jefuirea sistematică a limbajului poate fi recunoscută prin tendința utilizatorilor săi de a renunța la proprietățile sale nuanțate, complexe, de moașă în favoarea celor de amenințare și subjugare. Limbajul opresiv este mai mult decât reprezentarea violenței; este violență; face mai mult decât să reprezinte limitele cunoașterii; limitează cunoașterea. Fie că este vorba de limbajul de stat întunecat sau de limbajul fals al mass-mediei lipsite de minte; fie că este limbajul mândru, dar osificat al universitarilor sau limbajul științei transformată într-o marfă; fie că este limbajul malign al legii-fără-etică, sau limbajul conceput pentru înstrăinarea minorităților, ascunzându-și jefuirea rasistă în obrazul său literar – el trebuie respins, modificat și demascat. Este limbajul care bea sânge, se mulează pe vulnerabilități, își bagă cizmele fasciste sub crinoline de respectabilitate și patriotism, în timp ce se îndreaptă fără încetare spre rezultatele finale și spre mințile cele mai simple. Limbajul sexist, limbajul rasist, limbajul teist – toate sunt tipice pentru limbajele de stăpânire polițienească și nu pot, nu permit cunoștințe noi, nici nu încurajează schimbul reciproc de idei.
Mă opresc aici cu ideile tulburătoare, dar atât de adevărate, pe care Toni Morrison le-a folosit în discursul ei de acceptare a Premiului Nobel. Pentru ea literatura nu a fost niciodată divertisment. Povestea pe care o folosește ne ajută să vizualizăm puterea magică a limbajului atât ca forță de creare a vieții, cât și ca unealtă de distrugere a ei. La început a fost cuvântul … și, probabil, cuvântul va fi și ultimul când vreun ordin dement va comanda apariția ciupercilor nucleare pe cerurile care încă mai sunt relativ albastre deasupra noastră.
Sau poate, poate încă mai există speranță! Cuvintele, literatura creează lumi noi, poate mai bune. Limbajul este responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne ajută să ne cunoaștem, chiar dacă nu ne vedem. Mai ales azi când nu știm dacă vedem o imagine construită de inteligența artificială sau una reală. Tinerii care au vrut să-și bată joc de ea, au și ei așteptările lor, speranțele lor de a folosi limba semnificativ pentru ei, de a învăța ceva util pentru ei, nu pentru alții. De aceea ei îi spun bătrânei:
Nu ne spune ce să credem, de ce să ne temem. Arată-ne rochia largă a credinței și cusătura care rupe prapurul fricii. Bătrâno, tu care ești binecuvântată să fii oarbă, tu poți folosi limba pentru a ne spune ceea ce doar limba știe: cum să vezi fără imagini. Doar limba ne protejează de groaza lucrurilor fără nume. Doar limbajul este meditație.
Iar bătrâna înțeleaptă și oarbă, după ce-i ascultă pe cei tineri, încheie „în sfârșit acum am încredere în voi. Am încredere că pasărea nu este în mâinile voastre pentru că ați prins-o cu adevărat. Uitați-vă: ce frumos este, acest lucru pe care l-am făcut – împreună.”
Pentru că limba este a tuturor și a fiecăruia în parte. Toți suntem răspunzători pentru ea. Când ne grăbim să spunem cât mai multe, cât mai repede, uităm că, indiferent cât de eficienți am fi, nu putem avea nouă femei gravide pentru a da naștere unui copil sau unui poem doar într-o lună. Natura își urmează cursul ei, ritmul ei și, la timpul cuvenit, cu eforturi, chinuri, dar și cu mare bucurie, se naște o minune la care ne închinăm toți. Limba noastră, cea în care ne-am născut.
