Vorbim mult și ascultăm puțin sau deloc pentru că ni se spune constant cât de important este să te faci auzit, să-ți exprimi opiniile și să-ți vinzi ideile, dar mai ales cât este de important să comunicăm lucrurile esențiale din viața noastră fără de știrea cărora universul n-ar putea să existe. Pentru că noi suntem cel mai important lucru în acest univers, toată lumea există pentru a ne simți noi mai bine, mai importanți, mai semnificativi, mai puternici, mai iubiți, mai atractivi, mai eficienți, mai atrăgători, în funcție de starea noastră socială și profesională și, mai ales, în funcție de mărimea și sofisticarea vocabularului activ pe care-l avem. Nu ne interesează decât propriul punct de vedere, nimic altceva nu pare să existe. Presiunile din presă, reclame, de pe internet, cele din educație (o spun cu mare regret) toate ne presează să vorbim, să spunem, să comunicăm. Și iată că am ajuns să facem acest lucru cu mare plăcere, chiar cu voluptate, deși sigur există și cei care cred că o fac dintr-o anume datorie de, evident, un tip mai înalt. Vorbitul, spusul, șueta, conversația, discuția (de fapt monologuri paralele) au devenit, dacă-mi permiteți, ca fast food-ul.Voi reveni asupra comparației.
Mi-aduc aminte de începutul anilor ’90 când una din problemele majore ale societății românești proaspăt ieșite dintr-o perioadă traumatizată și traumatizantă era lipsa de comunicare, frica de a spune, a vorbi, a avea opinii și a ni le exprima. Prin natura profesiei mele am fost mereu în legătură cu oameni din diverse culturi și una din constantele conversațiilor noastre profesionale din perioada aceea cu britanici sau americani era tocmai reticența față de comunicarea în public. Toate sesiunile de formare și atelierele de lucru la care participam atunci încercau să ne facă să “spunem”, să “vorbim“ deși noi ne apăram dreptul la “tăcere și reflecție“și la a spune doar lucruri “semnificative“. Aceste drepturi, în care azi cred chiar mai mult și sunt mai bine informată și educată decât eram sau credeam atunci, bazându-mă doar pe instinct și pe înțelepciunea populară de tipul “tăcerea e de aur“, vorbește gura fără tine“ sau “dacă tăceai, filozof rămâneai“, erau considerate un semn de subdezvoltare, de lipsă de curaj în a te exprima liber, de timidate sau, cu favorita explicație pentru tot ce este considerat depășit în societatea românească, de efecte ale comunismului, totalitarismului asupra membrilor societății. Sigur că realitatea nu este albă sau neagră, nici măcar nu este în diverse nuanțe de gri. Ea este multicoloră și extrem de nunțată și explicația pentru incapacitatea de a vorbi în public ori de câte ori este nevoie, de a ne exprima opiniile cu privire la orice și oricine poate fi justificată prin fiecare din elementele de mai sus și altele în plus. Și iarăși adevărat este că foarte mulți vorbim fără să spunem nimic, doar din plăcerea interacțiunii, ceea ce este de înțeles și se numește cu un cuvânt tot mai rar folosit șuetă sau pe filieră anglo-saxonă am spune azi chat. Problema apare atunci când transferăm regulile unei șuete nevinovate între prieteni sau amici spre conversațiile profesionale sau exprimarea publică în anumite situații clar definite ca altceva. În situațiile în care vrem să exprimăm un punct de vedere în situații profesionale regulile șuetei, naturalețe, informalitate, aluzii inteligibile doar celor care știu, adică membrilor grupului, digresiuni dese și foarte stufoase, umor de calitate mai mult sau mai puțin îndoielnică, cuvinte străine, de cele mai multe ori în engleză pentru că este mai “trendy” (la modă are un aer arhaic, depășit) presărate în discuție, toate acestea nu se pot regăsi în situații oficiale în care participanții sunt alții decât prietenii apropiați, chiar dacă teoretic sunt colegi sau un auditoriu la o întâlnire de afaceri. Și asta pentru simplul motiv că fiecare situație are scenariul său, regulile ei relativ bine definite și așteptate să se întâmple de către toți participanții. Dacă nu ținem cont de așteptările celorlalți comunicarea are scurt circuite și de vină este, întotdeauna, celălalt. Nu noi care nu ne pregătim fie pentru a vorbi, fie pentru a asculta. Să ne pregătim pentru a asculta? Mda, este nevoie de pregătire și, ca în majoritatea situațiilor de comunicare, este nevoie de mult antrenament. Teoria o știe toată lumea, mai ales azi când există o abundență de experți în comunicare și o supraofertă de promisiuni de “rețete“ miraculoase care vă vor transforma – evident doar dacă veți plăti prețurile sesiunilor respective de pregătire sau veți cumpăra cartea respectivă – într-o persoană capabilă de minuni comunicaționale. Dar cum aplicăm ceea ce știm atunci când ochii neiertători și urechile atente ale clientului ne urmăresc argumentația, când șeful trebuie să ne aprobe un proiect important și nu știm dac-o va face, când suntem într-un grup de discuții tematice în fața unui public care ne privește cu interes, când tot mai des și mai mulți dintre noi suntem invitați la vreo emisiune radio sau TV, când suntem la o conferință și vrem să punem o întrebare importantă, sau pur și simplu când scriem pe blogul personal care adesea este unul profesional, adică în situații, mai puțin probabil ultima, în care nivelul emoțional este (ușor) crescut și facem lucrurile “spontan“?
De fapt, le facem așa cum am fost învățați să le facem. Oare vă amintiți lecțiile de comunicare din școală? Dar pe cele din facultate? Și mă refer la cele din programa școlară, nu la cele pe care le-ați urmat la clubul X sau făcute cu, de regulă dar nu exclusiv, profesoara de engleză pentru a vă iniția în regulile vorbitului în public sau ale dezbaterilor? Dacă nu vi le amintiți nu vă-ngrijorați – nu aveți pierderi de memorie. Nu vi le amintiți pentru că în sistemul românesc de învățământ, pe diversele lui paliere, acest tip de pregătire nu există ca atare, clar denumită și cu profesori specializați în domeniul respectiv. Nu mă interesează aici de ce nu există, sau dacă a început să apară pe ici pe colo, cine o predă sau mai degrabă ar trebui să spun cine ajută la învățarea ei, deși este o discuție importantă, doar subliniez lipsa de interes a sistemului de învățământ pentru aspectele practice ale formării, pentru comunicare ca abilitate, deprindere esențială pentru supraviețuirea persoanei într-un mediu atât de competitiv ca cel în care trăim azi. Competiția nefiind neapărat pentru a-ți găsi nișa existențială, respectiv a găsi un serviciu care să-ți asigure plata facturilor din ce în ce mai sofisticate, cât pentru a păstra pozițiile pe care te afli și, în mod firesc și de înțeles, pentru a avansa. Când ne gândim că pentru majoritatea dintre noi competiție nu-nseamnă neapărat a intra în concurs cu alți români, deci cu persoane care mai mult sau mai puțin au avut o expunere relativ uniformă la același sistem de învățământ, ci înseamnă tot mai mult competiția cu oameni de pe tot mapamondul. Nu neapărat pentru că alegem să mergem în căutarea locului de muncă visat în Asia, Africa sau Australia, ca destinații mai favorabile pentru a ne găsi de lucru decât cele clasice din Europa sau America de Nord, ci pentru că România a devenit ea însăși o destinație căutată pentru a găsi un loc de muncă bun pe o zonă care oferă o calitate a vieții excelentă – climă plăcută, poziționare geografică favorabilă, siguranță, confort, servicii culturale de calitate la prețuri încă incredibil de mici, oameni relativ prietenoși față de străini, mâncare naturală cu gust adevărat nu cu arome și cu vinuri bune, etc. Sigur că toate aceste lucruri deși adevărate ca elemente generale, sunt diferite pentru fiecare categorie de persoană internațională care vine să lucreze în România. Calitatea vieții unui director de reprezentanță locală a unei multinaționale va fi desigur definită altfel decât cea a unui refugiat din Orientul Mijlociu sau din Asia. Dar rămâne atractivitatea României față de ambele categorii care, astfel, reprezintă competiția internațională dură pentru români la ei acasă.
Spuneam la început că voi reveni asupra comparației dintre vorbit, spus, șuetă, conversație, discuție și fast food. Într-o lume în care se pune tot mai mult accent pe comunicarea eficientă și semnificativă, a vorbi digresiv și spontan, pentru că asta este, nu-i așa, gena noastră culturală, a face confuzie între situațiile de comunicare și nu a le amesteca în mod voit ca efect stilistic, este ca apetența românilor pentru hamburgeri de la-nceputul deschiderii primului Mc Donald’s la noi în țară. Mai țineți minte? Toată lumea bună mânca acolo. Nu prea aveam restaurante gourmet, etnice, dar nici meniuri vegetariene; de vegani sau raw vegani ce să mai zicem? Aș spune, cu scuzele de rigoare pentru simplitatea comparației, că ceea ce ne dorim printr-o comunicare eficientă este ca perioada sofisticată de pe piața culinară românească de azi în care omul obișnuit nu mai merge la un fast food (și avem și aici o ofertă în creștere) decât doar în situații de criză. În rest, pentru o masă mulțumitoare și sănătoasă, ne pregătim și, în funcție de buget și alte limite impuse de noi înșine alegem să mâncăm acasă sau la restaurantele bine specializate pe nișa gustului și stării noastre de sănătate. Dar alegem informat și educat. Aștept vremea când toți cei care comunică azi în spațiul public vor ști care este meniul recomandat pentru fiecare situație și vor alege sau vor recomanda pentru clienții lor o mâncare sănătoasă, pregătită cu grijă și mâncată în tihnă. Poftă bună sau, cum se spune azi, enjoy your meal!
http://site-vechi.economistul.ro/conversatii-culinare-a7303/
Economistul nr. 29-30, 4 august 2014