LIMBA SI COMUNICARE, ROMANA

Conversații politicoase

Sunt românii politicoși? O întrebare nu foarte bine construită din punct de vedere conceptual, dar deosebit de eficientă dacă îmi propun să fac un grup de studenți să vorbească liber în condițiile în care nu vor neapărat să facă acest lucru. Există de obicei o primă reacție imediată, de tip persoană ofensată, în care mi se spune, evident pe un ton arțăgos, da, noi românii suntem politicoși, vă luați după străinii care cred c-au ajuns în junglă când vin în România și nu sunt toate lucrurile ca la ei, ce dumneavoastră nu sunteți politicoasă, adică ce vreți să spuneți, cum adică n-am fi politicoși, ce nu salutăm, nu spunem mulțumesc?  Și toate aceste reacții simultan, într-o zumzăială mai degrabă de viespi înfuriate decât de albinuțe harnice dornice să adune mierea câtor mai multor idei pentru a le dezbate, zumzăială pe care n-o poate înțelege ușor decât tot urechea unui român obișnuit să fie atent la 10 lucruri sau oameni simultan și probabil, să observe că dintr-un grup de 15 -20 persoane cărora li s-a pus această întrebare, aproximativ jumătate tac sau indică într-un mod non-verbal că ar dori să spună ceva, probabil diferit de opinia majorității. În funcție de situație și, mai ales, de componența grupului pot întrerupe zumzăiala fie întrebând în continuare fără să ridic vocea “este toată lumea de acord?” fie folosind vocea de la catedră care adesea trebuie să acopere zgomotul produs de libertatea de exprimare a studenților de azi, “vreau să vorbim pe rând și să ne ascultăm unii pe alții”.

Desigur dacă începem să ne ascultăm, să vorbim pe rând, să punem întrebări pentru a ne clarifica unele lucruri descoperim că mai sunt și alte păreri, că suntem politicoși doar în intenție, dar deseori și, desigur nepărat fără voința noastră, ajungem să-ncălcăm regulile simple de conviețuire în societate și să ne comportăm altfel decât ne-am fi dorit pentru că, nu-i așa, vremurile sunt de așa natură, toți în jur sunt la fel, e o prostie să fii doar tu altfel decât sunt ceilalți, de ce să fiu eu mai prost, pardon mai politicos decât alții, și lista poate să continue. Sigur că uităm convenabil ceea ce altfel știm foarte bine, ba chiar și sfătuim pe alții, în calitate de studenți, profesori, sau pur și simplu oameni cu mai mult sau mai puțină experiență: orice schimbare începe cu tine. Prin urmare dacă vrem să fim politicoși ca “grup” trebuie ca fiecare dintre noi să-ncerce să fie politicos ca persoană. Este mai ușor de spus decât de făcut.

Și conversația mea nu tocmai imaginară cu studenții mei continuă: dați-mi exemple în care v-ar place să fim mai politicoși. Și deși studenții sunt mereu alții, de la-nceputul anilor 90 până astăzi exemplele sunt cam la fel. Telefoanele mobile care sună mai ales când nu vrei, așteptatul ordonat la coadă și “săritul cozii”, un fel de sport național, întreruptul interlocutorului pentru că “ știm mai bine” și, la celălalt capăt, vorbitul non-stop, fără respirație, mâncând cuvintele sau șuierându-le printre buzele  aproape nedeschise, pentru că este mai “cool” să pari interesant, vorbitul fără-șir adică fără să ții cont de nevoile interlocutorilor, doar de ale tale, vorbitul în jargon profesional sau de grup fără să ne pese dacă ne-nțelege cineva, răspunsurile pe care vrem “noi” să le dăm, nu cele care sunt solicitate, scrisul fără diacritice în limba română, pentru că într-o limbă străină ar fi considerat neștiință, dar la noi este pur și simplu indolență, nefolosirea semnelor de punctuație, folosirea anglicismelor sau, din ce în ce mai puțin, a franțuzismelor, ori a oricăror alte cuvinte din limbi din ce în ce mai exotice, neadaptarea la contextul real – fie că vorbim de ținută, de vocabular sau de stilul de adresare.

Se poate face multă filozofie ieftină cu privire la cine este de vină pentru această stare de lucruri – familia, scoala, societatea, individul configurat genetic într-un fel sau altul, toate la un loc, dar asta nu prea ne place pentru că noi, când vine vorba de vinovății, încă vrem să știm clar “cine?”, subtextul fiind că oricum nu este vina noastră, ci a cuiva sau ceva cât mai greu de definit și identificat și care astfel justifică starea de fapt prezentă și dificultatea viitoare de schimbare. Ca să trecem în concret, așa cum fac și cu studenții mei pe care-i respect și ca atare îi consider parteneri în aventura cunoașterii și nu simpli pioni care așteaptă (sau nu) să le fie umplut capul cu din ce în ce mai multe cunoștințe, scrieți cu diacritice sau fără? Cu alte cuvinte sunteți politicos față de cei/cele cărora le trimiteți mesajul?

Răspunsurile evident diferă. Dar majoritatea scriu fără diacritice. Și nu mă refer la mailuri sau SMS-uri. Ci la teme, proiecte pe care trebuie să le trimită spre evaluare sau la prezentări pe care trebuie să le susțină în fața colegilor. Cei mai politicoși adaugă “M-am grăbit și v-am trimis textul fără diacritice.” Sau “n-am avut timp să adaug diacritice pe slide”. Asta-nseamnă, cel puțin, că știu c-ar fi trebuit să scrie folosind micuțele semne care fac parte integrantă din limba română. Alții nici măcar nu se obosesc să se scuze sau, foarte probabil, nu știu că au făcut ceva greșit. Cei mai mulți reacționează când le spun de la început “cei care nu folosiți diacritice în textele românești” veți avea nota scăzută cu un punct. “Da’ nu e corect, doamna profesoară. Știți cât de greu se scrie în Word cu diacritice? Tot timpul ne corectează cuvintele, chiar dacă e selectat pe limba română. Și ce, nu-nțelegeți ce vrem să spunem fără diacritice?” Sigur că-nțeleg, dar mai înțeleg și că, de fapt, sunt tratată cu impolitețe sau poate doar cu indiferență. Ceea ce mi se spune, de fapt, este că – timpul nostru, doamna profesoară, este mai important ca al dumneavoastră! Noi nu avem timp să-l pierdem cu fleacuri precum punctulețele sau căciulițele de diferite forme care ne ornează literele și fac diferența între limba română și alte limbi. Dumneavoastră însă aveți timp suficient ca să descifrați un text pe care am binevoit să vi-l trimitem în grabă, fără să-l recitim, fără să-l corectăm, un text pe care l-am scris conform exigențelor “messengerezei” pe care o utilizăm tot mai mulți, deci este acceptabilă și, în curând, va fi – Doamne ferește – și  acceptată oficial. Și ce dacă uneori este dificil de dezambiguizat sensul? Ce să facă receptorul unui mesaj decât să se gândească la ceea ce a vrut autorul lui să spună? Chestiunea cu cel care transmite mesajul trebuie să-l adapteze la nevoile și așteptările receptorilor pentru a-și asigura eficiența comunicării este doar teorie. Captatio benevolentiae este doar un artificiu retoric pe care nu-l mai folosesc decât cei din industria reclamelor sau politicienii. „Noi cei care vrem atenția și chiar bunăvoința dumneavoastră n-avem timp de astfel de rafinamente.” Le explic ce important este să ai un public binevoitor, care dorește să te asculte, dar care nu este întotdeauna dispus să facă ceea ce trebuia să faci tu.  “Vorbe, doamna profesoară, ce spuneți dumneavoastră sunt simple vorbe. Nu știți ce-i în lumea reală, ce fac cei din corporații, ca să nu mai vorbim de cei din politică. Nu ne convingeți. N-avem timp de detalii fără importanță reală.”

Educația nu este un lucru ușor nici pentru cei educați sau măcar intrați în sistemul de educație, nici pentru educator. Prin urmare cum să-i conving pe tinerii mei parteneri, studenții, că semnele diacritice sunt un semn de politețe și, ca atare, trebuie folosite nu doar pentru a evita confuziile, uneori periculoase, dar mai ales pentru a-ți crea o imagine profesională pe care s-o poată aprecia eventualii angajatori și/sau comunitatea din care faci parte? Cum să-i conving că a fi politicos este un atu profesional și că politețea, ca și alte abilități personale ce fac parte din inteligența emoțională, nu se-nvață pe dinafară după un algoritm pe care alegi să-l folosești doar când este cazul? Ca o paranteză Google translate oferă pentru soft skills varianta în limba română “soft skills”. Nu este vina doamnei Google.

Încerc să-mi ajut studenții cu exemple la care rezonează. Au nevoie de serviciu, atunci ce spun potențialii angajatori despre cum scriu absolvenții? Un foarte cunoscut om de afaceri român-american sau american-român, director executiv al unei la fel de cunoscute agenții de publicitate, spunea într-un interviu dat cu ani în urmă că nici măcar nu se obosește să citească CV-urile trimise către el dacă au greșeli de ortografie indiferent de cât de atractiv este profilul celui sau celei care l-a scris. Și continua, aproximativ, astfel – dacă un om interesat să-și vândă cât mai bine imaginea pentru a obține de lucru de la mine, o chestiune vitală pentru acea persoană, nu poate să scrie fără greșeli de ortografie atunci ce încredere pot avea că persoana respectivă va gestiona eficient imaginea clienților noștri sau a companiei în care își dorește să lucreze? Iată cum mediul de afaceri, corporațiile, apreciază detaliile pe care  studenții mei le consideră nesemnificative.

În universitatea în care lucrez, dar și în alte instituții, scrierea fără diacritice poate să fie, dar nu este întotdeauna, penalizată administrativ în sensul întârzierii sau chiar respingerii documentului în cauză. Nu vreau să intru în discuția, firească și necesară, de sprijinire a limbii române de către decidenții care ar avea autoritatea să facă acest lucru.

Dar revin la întrebarea inițială – suntem noi românii politicoși? Unii dintre noi suntem, alții ne-am dori să fim, dar nu știm cum și, probabil, cei mai mulți suntem luați de grijile zilnice și nu ne mai gândim la astfel de amănunte. Cu toate acestea amănuntele sunt importante; nu neapărat pentru că diavolul stă în detalii, dar mai ales pentru că politețea, la care se ajunge prin multă voință și disciplină, este parte integrantă și semnificativă a unei societăți dezvoltate. Așa cum spunea Steinhardt “Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi!”.

http://site-vechi.economistul.ro/conversatii-politicoase-a7391/

Economistul nr. 35-36, 23 septembrie 2014

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.