Text apărut în 2007 în Revista de marketing şi comunicare în afaceri, ISSN 1841- 0065
Câte speranţe ne-am pus şi încǎ ne mai punem în capacitatea miraculoasǎ a tursimului de a ne propulsa în rândul ţǎrilor care fac un ban uşor, la prima vedere, din turism. Chiar dacǎ între timp am mai cǎlǎtorit, ne-am mai dat seama ce-nseamnǎ stelele sau margaretele, cum este cu ospitalitatea tipic “româneascǎ”, cât de specificǎ şi sǎnǎtoasǎ este bucǎtǎria naţionalǎ pentru turistul occidental, ce-nseamnǎ calitate în servicii, ce-nseamnǎ grija faţǎ de client şi alte asemenea chestii de marketing, chiar dacǎ, altfel spus, am devenit mai sceptici cu privire la aşteptǎrile majore pe care le avem dinspre turism, chiar dacǎ ştim cǎ infrastructura noastrǎ lasǎ mult de dorit, cǎ serviciile sunt “ca la noi”, etc. tot mai aşteptǎm cu nerǎbdare sezonul de vârf – oricare ar fi acela –pentru ca valuta generatǎ de turism sǎ se acumuleze şi sǎ producǎ dacǎ nu altceva, mǎcar o imagine mai bunǎ a României.
Personal sunt fascinatǎ de numǎrul relativ mare de turişti care vin în România din diverse motive: curiozitate, spirit de aventurǎ, au auzit de la alţii ce lucruri minunate şi încǎ ieftine se pot gǎsi aici, dorinţa de a-şi epata cunoscuţii cu poveşti inedite din cel mai nou stat membru al UE, dorinţa de a-şi regǎsi originile, rudele, amintirile din timpul rǎzboiului, o dragoste uitatǎ din tinereţe şi … lista poate continua pentru cǎ imaginaţa consumatorului de turism modern este debordantǎ în a-şi gǎsi justificǎri pentru a porni la drum.
Si iatǎ cǎ, fie datoritǎ eforturilor de promovare ale turismului românesc, personal cred cǎ se face încǎ foarte puţin, fie pur şi simplu datoritǎ presiunilor pieţei ne pomenim invadaţi cu tot mai mulţi turişti care, în afarǎ de cazare şi mâncare, doresc sǎ se informeze, sǎ afle chestiuni cât mai deosebite pentru a duce înapoi subiecte “tari” sau “fierbinţi” de discuţie. I-am vǎzut în Bucureşti, cuminţi, cu harta în mânǎ uitându-se dupǎ repere, dupǎ indicatoare clare, vizibile, eventual şi în englezǎ, sau la metrou încercând sǎ gǎseascǎ o hartǎ a metroului bucureştean înainte sǎ se urce în vagon, când din pǎcate este prea târziu, şi-ţi dai seama cǎ l-ai luat în direcţie inversǎ. (Oricum fac parte dintre persoanele cu un oarecare handicap de comunicare, presupun, pentru cǎ am reuşit performanţa sǎ mǎ rǎtǎcesc de câteva ori în metroul urbei mele natale, dar niciodatǎ – culmea snobismului, sau poate doar al unei marcǎri, semnalizǎri remarcabile ale fluxurilor de circulaţie – la Londra sau la Paris. I-adevǎrat cǎ studenţii mei îmi spun cu maliţiozitate “Doamnǎ, ǎia au marcaje pentru handicapaţi. Noi le avem pentru oameni inteligenţi, care gândesc!” – cu implicarea clarǎ cǎ nici eu, nici strǎinii nu gândim! Dar chiar şi studenţii mei ies foarte greu din stereotipul: “Avem o ţarǎ primitoare, turiştii se simt minunat la noi!” mai ales când le citez din ghiduri de cǎlǎtorie anglo-saxone sau din articole pentru publicul occidental pasaje care vorbesc despre o Românie neprietenoasǎ faţǎ de turişti, o Românie care este abordabilǎ doar dacǎ ai vreun contact local, altfel lipsa de informaţii şi semnalizare poate fi un constant prilej de iritare sau, mai periculos chiar, de rǎtǎcire şi pierdere a contactului cu lumea sigurǎ şi civilizatǎ a asfaltului, internetului, telefoniei fixe. Nu-i adevǎrat, suntem victimele imaginilor negative îmi spun prietenii, membri de familie, studenţii, cei care ştiu cǎ mǎ amuz colecţionând eşantioane de perle de comunicare turisticǎ.
Vara aceasta m-am hotǎrât, din diverse motive, sǎ-mi petrec concediul în ţarǎ, în Curtea de Argeş oraş care ar trebui sǎ devinǎ raiul turiştilor pe acest pǎmânt. Si mi-am invitat şi câţiva studenţi ca sǎ explorǎm împreunǎ o zonǎ superbǎ, în plinǎ dezvoltare a ofertelor pentru cei care doresc sǎ descopere o naturǎ încântǎtoare, dar şi o zonǎ bogatǎ în istorie, folclor, monumente religioase, dar şi monumente ale civilizaţiei moderne, dacǎ îmi permiteţi o astfel de exprimare, adicǎ terase, cluburi, discoteci, restaurante, pensiuni, hoteluri pentru diverse gusturi şi, mai ales, bugete. Este un orǎşel minunat, în care îmi invit cu multǎ plǎcere prietenii, mai ales pe cei strǎini, dar şi pe cei din ţarǎ. Si faţǎ de alte locuri semnalizarea în oraş este mult mai bunǎ, uneori chiar în mai multe limbi. “Vedeţi doamnǎ! Aşa suntem noi românii, tot timpul ne plângem cǎ lucrurile la noi nu sunt cum trebuie! Dar orǎşelul ǎsta comunicǎ! Vorbeşte turiştilor!” – îmi spun studenţii mei cǎrora la cursuri le dau exemple de proaste practici de comunicare cu speranţa cǎ, atunci când vor ajunge în poziţii de decizie, îşi vor aduce aminte şi vor consulta specialiştii în comunicare.
Centrul oraşului are indicatoare trilingve care îndrumǎ turiştii cǎtre zonele de interes. Citesc pe ele:
Barajul Vidraru – Barrage de Vidraru – Vidraru Barage – 31 km;
Cetatea Poenari – Cité de Poenari – Poenari fortress – Monument de arhitecturǎ sec. XIV – 27 km
Muzeul orǎşenesc – Musée – Town Museum – 1500 m
Sigur cǎ pentru un oraş francofon (Curtea de Argeş este înfrǎţit cu Nevers, Franţa) greşelile de ortografie în englezǎ pot fi scuzabile: baraj în englezǎ se scrie tot cu doi de r ca şi în francezǎ, deşi cuvântul preferat de anglo-saxoni este dam. Nu intru în detalii de fineţe de tipul cetate, fortǎreaţǎ, citadelǎ – în toate cele trei limbi or exista mici diferenţe de nuanţǎ între termeni! Dar nedumerirea mea este de ce pentru români informaţia este mai completǎ, monument de arhitecturǎ, chiar şi secolul, iar pentru strǎini aceastǎ informaţie nu este consideratǎ importantǎ. Vǎ imaginaţi entuziasmul turiştilor americani sau japonezi aflând cǎ cetatea Poenari este din secolul al XIV-lea! Oricum nu vor afla de pe indicatoare pentru cǎ limba englezǎ nu foloseşte cifrele romane pentru a exprima secolele, ci pe cele arabe. Prin urmare, turistul american obişnuit nu-şi va folosi deducţia pentru a ghici ce vrea sǎ spunǎ textul în limba românǎ pentru cǎ cifrele romane nu-i sunt foarte la îndemânǎ! Nu mai vorbesc de faptul cǎ ceea ce pentru români şi vorbitori de englezǎ este muzeu orǎşenesc (Curtea de Argeş este municipiu, dar ǎsta chiar e detaliu) pentru francezi este pur şi simplu muzeu.
Muzeul este micuţ, dar foarte curat, îngrijit, cu personal atent şi amabil, dornic sǎ te ajute dacǎ vrei sǎ apelezi la muzeograf. Pǎcat cǎ singura limba de comunicare este limba românǎ. “Strǎinii vin cu ghid!” – mǎ linişteşte doamna amabilǎ care-mi dǎ detalii despre cele douǎ expoziţii de picturǎ din muzeu. Detalii care ar fi savurate de strǎini – dacǎ le-ar putea înţelege! Intru în muzeul propriu zis: o incursiune în istoria localǎ. Lucruri interesante, obiecte de mare efect, care spun poveşti fascinante despre localnici, despre viaţa lor peste veacuri. Doar în limba românǎ! Arme, piese de mobilier, obiecte de ceramicǎ, tapiserii toate vorbesc şi îşi spun povestea doar celor care cunosc limba românǎ! E bine şi aşa, dar când mǎ gândesc la muzee mai sǎrace în obiecte şi istorie, dar mai bine prezentate, semnalizate, care impresioneazǎ turiştii pur şi simplu pentru cǎ li se adreseazǎ într-o limbǎ pe care aceştia o cunosc!
O farfurie comemorativǎ cu regina Maria şi una cu regele Ferdinand nu au nici o explicaţie pentru cǎ sunt ele însele inscripţionate.
Pentru vizitatorii strǎini însǎ, cu predilecţie pentru cei britanici, o informaţie care sǎ atragǎ atenţia cǎ regina Maria a României a fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii ar însemna o poveste extraordinarǎ pe care s-o spui la întoarcere prietenilor şi, poate, o contribuţie la brandul de ţarǎ al României. La plecare frunzǎresc Cartea de onoare a muzeului şi citesc însemnǎrile strǎinilor: “deşi nu am înţeles prea multe pentru cǎ nu vorbim româna, ne-am dat seama ce istorie şi culturǎ bogatǎ are acest oraş!” noteazǎ cineva cu nume de englez.
Dar, sǎ lǎsǎm muzeul şi sǎ pornim spre unul din punctele de interes din zonǎ: Cetatea Poenari. Unul din pliantele locale ne-o prezintǎ astfel:
Cetatea Poenari (a Contelui Dracula) reconstruitǎ în sec. XV de cǎtre Vlad Tepeş – prinţul nemuritor, călător prin veacuri sub numele de Dracula.
Poetic, nu?! Dar neinteligibil. Oricum, drumul pânǎ acolo este plin de farmec, iar Cetatea ne invitǎ s-o vizitǎm şi sǎ urcǎm cele 1.400 de trepte ce ne despart de ea. Inainte sǎ pornim în escaladare citim informaţiile pe care Federaţia Plaiuri Argeşene ne-o pune la dispoziţie în trei limbi, pe un panou bine plasat, cu harta zonei pentru a ne putea orienta. In sfârşit, totul este bine, informaţia utilǎ, bine structuratǎ, într-un limbaj accesibil, cu foarte mici erori de uzaj în limba englezǎ. Studenţii mei îmi zâmbesc ironic: vedeţi, se poate şi la noi! Mǎ apropii sǎ citesc. Versiunea în limba românǎ ne informeazǎ cǎ: Cetatea Poenari a fost reconstruitǎ de Vlad Tepeş folosind materiale dintr-o cetate mai veche din satul Poenari datând probabil din sec. al XIII-lea).
Versiunea în limba englezǎ aduce un lucru nou, pe lângǎ necunoaşterea modului de scriere a secolelor în englezǎ:
“Poenari Castle was rebuilt by Vlad Tepes with materials taken from an older castle in Poenari village, probably dating back to the XVIII century …” Intre secolul treisprezece şi optsprezece neexistând diferenţe prea mari, oricum neesenţiale pentru turiştii strǎini care se vor intreba, probabil, cum a reuşit Tepeş sǎ construiascǎ în secolul al XIII-lea folosind materiale de la o cetate din secolul al XVIII-lea? Ce-nseamnǎ vampirii ǎştia, domnule!
Depǎşind lipsa de logicǎ a datelor istorice şi mormanele de gunoaie din faţa celor douǎ terase care îmbie turiştii însetaţi sǎ admire resturile de la picnicurile istorice ale predecesorilor de peste weekend pornim spre Poenari. Oftǎm dupǎ telescaun, telecabinǎ, trenuleţ pe cremalierǎ sau alte astfel de minuni pe care fiecare din noi le-am vǎzut pe unde am mai umblat ca turişti, mai admirǎm peisajul şi, dupǎ vreo 20 de minute şi multǎ transpiraţie, ajungem sus. Priveliştea îţi ia rǎsuflarea. Panorama este uluitoare, divinǎ şi te face sǎ uiţi nu numai efortul fizic depus pentru a ajunge mai aproape de nori, dar şi toate fleacurile de comunicare de care turiştii serioşi, care vor sǎ vadǎ minuni, oricum nu ţin cont. Sau poate ţin?