15 ianuarie este începând din 2010 ziua culturii naționale. La Ateneu anul acesta s-a lansat aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”, un eveniment absolut necesar și foarte mult întârziat. Dar Google România nu s-a deranjat să orneze cu un doodle cultural pagina sa de start.
Am sărbătorit ziua culturii naționale la Institutul Levantului prin aducerea în discuție a lui Panait Istrati, scriitor controversat și aproape necunoscut azi în România generațiilor de tineri până în 30 de ani. Și am fost recunoscătoare tuturor celor celor care au făcut posibil un astfel de eveniment. De ce? Pentru că este convingerea mea intimă că pentru a avea o cultură națională puternică și competitivă este nevoie de toți cei care au contribuit într-un fel sau altul la ea. Și mai este nevoie de consumatorul de cultură, adică de noi toți care ar trebui să ne bucurăm sau să ne întristăm, să fim de acord sau nu, să dezbatem și să ne-ndreptăm spre pagina sau paginile preferate ale culturii naționale, fie că sunt texte, muzică, pictură sau imagine virtuală, nu doar de 15 ianuarie ci ori de câte ori ne este sufletul ușor sau greu și vrem să ne trăim starea sau stările în limba maternă. Ce poate fi mai frumos decât să trăim și să ne amintim cu Nichita Stănescu că ar trebui să fim poligloți de limbă română.
De ce Panait Istrati? Pentru că este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, dar care, paradoxal, este relativ ignorat în țara de origine.
De ce Panait Istrati? Pentru frumusețea poveștilor spuse, delicatețea înțelegerii celuilalt, înțelepciunea de a accepta o diversitate nu doar etnică și culturală, dar și de gen și sexuală avant la lettre, dar interesant de reamintit în lumea de azi atât de sfâșiată de luări de poziții, la noi și aiurea, față de realități existente de-a lungul istoriei umanității, dar pe care uneori alegem să le ignorăm sau chiar să le condamnăm în funcție de momentul în care trăim.
Vreau să închei dându-i întâi cuvântul lui Istrati însuși povestind în Chira Chiralina [1] despre o chestiune adânc cronicizată în mentalul românesc. Nu o numesc, am să spun doar că vorbim despre valori diferite, despre înțelegerea celuilalt și chiar a noastră și despre lipsa de cunoaștere a propriei istorii și dezvoltări sociale asupra cărora Istrati aruncă o lumină inedită:
„ … Trandafir îmi zise: Ai mai văzut tu vreodată român așa de prost ca ăsta? … (…) Trandafir se întoarse peste tânăr, îi dădu una peste mâini și iute ca fulgerul îi trase două palme.
– De ce mă bați? strigă pălmuitul…
– Pentru că ești prost. … Nu pot să sufăr bărbații care plâng, răspunse țiganul rotindu-și ochii de cărbuni aprinși parc-ar fi fost dracul. Acuma, uite cei cinci galbeni ai tăi și cară-te, da’ la noapte să te ții la o bătaie de pușcă de capul satului, pe drumu mare: în zori am să-ți aduc ăi doi cai și am să-ți mai trag două palme … Ca să te-nveți minte altădată să nu te atingi de salba nevestii decât ca să-i mai adaugi alți galbeni.” (p. 40)
Și tot în legătură cu Chira Chiralina, doresc să aduc în discuție o informație legată de femeile kira în istoria Imperiului Otoman. Nu știu dacă Panait Istrati a cunoscut aceste elemente de istorie, este foarte probabil ca ele să fi circulat ca povești și să le fi auzit și el. Cert este că eroina romanului provenea dintr-o mamă kira, adică o doamnă, foarte bogată, care știa multe secrete și avea o filozofie de viață nu foarte comună femeilor din epocă. Redau în continuare câteva fragmente din cartea despre Sultana Kösem [2]:
“Femeile kira erau evreice care puteau să intre și să comunice cu cadânele din harem. Acest nume provine din grecescul „kira” și înseamnă „doamnă”. Ele au fost angajate la harem de către soțiile străine ale sultanilor, începând cu secolul al XIV-lea. În secolul al XV-lea erau cele care aduceau frumusețile vieții din afară: pietre prețioase, produse de cosmetică, mătăsuri deosebite și tot ce putea atrage atenția femeilor. Deoarece nu aveau concurență își vindeau mărfurile la prețuri exorbitante. În această lume închisă, ele nu aduceau doar mărfuri. Veneau și cu știri sau bârfe. Un călător francez din acea vreme, Michele Febvre, scria că femeile kira erau și traducătoare. (…) În secolul al XVI-lea, ele au început să joace un rol important în harem. (…) Femeile kira au devenit foarte bogate datorită drumurilor la palat.” (pp. 46 – 49)
La ce am visat de ziua culturii naționale? La o ediție a Chirei Chiralina ca roman grafic sau, de ce nu, o aplicație cu Istrati repovestit nativilor digitali. Dacă britanicii pot, noi de ce n-am putea? La ce mai visez de ziua culturii naționale? La o cultură română competitivă, pe care s-o consume cu multă poftă europeni, asiatici, africani și toți cei interesați de un spațiu cultural care poate oferi lumii lecții de înțelegere și colaborare multiculturală și interetnică. În orice caz nu trimiteri la realitățile triste și cenușii care ne umbresc constant existența. La trei zile după anunțul oficial, nu reușesc să găsesc aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă” lansată la Ateneu, premiul naţional de poezie “Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia a fost acordat în 2019 unui poet (Liviu Ioan Stoiciu), după ce i-a fost retras altuia (Constantin Abăluță) care și primise cei aproximativ 8.000 Euro în cont. De ce? Pentru că nu s-a putut prezenta la ceremonie așa cum prevedea regulamentul concursului. Nu, nu este un concurs de frumusețe sau de atletism. Doar de poezie.
Referințe
[1] Panait Istrati, Chira Chiralina, Moș Anghel, BPT, 1969
[2] Özlem Kumrular, Sultana Kösem. Putere, ambiție, intrigă, Ed. RAO, 2018, pp. 46 – 49.
