Cine e Tanța? Deși corect este cine a fost Tanța? Pentru că a murit pe 11 august și a fost înmormântată pe 14 august 2026. Ei și … parcă aud multă lume spunând! Toți murim … mai devreme sau mai târziu.
Corect. Dar unul dintre participanții la slujba de înmormântare a spus la sfârșitul ei: „A mai murit o parte din istoria orașului!” Și atunci m-am hotărât să scriu aceste câteva rânduri de pomenire. Tot timpul slujbei ținută de preoții bisericii Sfântul Nicolae Drujești m-au frământat cuvintele care au ajuns titlul acestui mesaj. Nu știu de ce, dar iată că probabil există semne pe care nu le deslușim, dar care ne spun că trebuie să ne amintim de cei care au trecut pe lângă mulți dintre noi, ne-au atins cu bunătatea lor chiar dacă cel mai probabil cât a fost în viață nu ne-am gândit la Tanța în acest context.
Toată lumea a cunoscut-o pe Tanța. Sigur foarte puțini știau probabil că a chemat-o Constanța Ciubuc și s-a născut pe 16 februarie 1944 într-o familie săracă. Nici n-a mers la școală decât mai târziu și așa a ajuns colegă de școală generală cu Lulu și prietenii lui.
Cunoștea foarte multă lume și aproape toată lumea de o anumită generație o cunoștea. A avut grijă de foarte mulți copii din oraș în perioada când nu existau bone nici locale, nici exotice, iar creșele și grădinițele erau un lux. Nu că acum ar fi altfel dacă vrei anumite standarde.

Photo by Fabio Sasso on Unsplash.
Tanța avea ciudățeniile ei. Fuma enorm, era lactovegetariană, dar mânca foarte puțin, se îmbrăca în haine bărbătești și colecționa jucării de pluș. A avut o perioadă în care și desena. Știu pentru că i-am dat hârtie și creioane colorate.
Era foarte cinstită. Te ajuta cu ce putea ea să facă și se mulțumea cu ce-i dădeai. Cel mai mult i-a plăcut să aibă grijă de copii și de bătrâni. Cât au dus-o puterile. În ultima perioadă n-a mai putut și a fost luată în casă de o familie de oameni cu suflet mare care au avut grijă de ea. S-au luptat cu absurditățile asistenței locale din oraș și cu ineficiența și lipsa de înțelegere și suflet a spitalului local. Nu intru în amănunte, dar sunt demne de orașul lui Urmuz.
Tradițiile locale care-i însoțesc pe cei care au plecat spre lumea veșnică au fost ținute la Biserica Sfântul Nicolae Drujești. La capela bisericii au venit oameni să-și ia rămas bun de la ea și să-i aprindă o lumânare. Ba chiar au adus o coroană de flori și ce a mai putut fiecare pentru a-i onora amintirea. Flori multe. De toate felurile. Și chiar a doua zi la slujba de înmormântare a fost destul de multă lume prezentă. Am condus-o până la groapă și ne-am bucurat că dintre toate instituțiile statului biserica a fost cea mai îngăduitoare.
Dacă n-ar fi fost Tanța probabil că n-aș fi știut că frumoasa biserică pe lângă care trec adesea a început să fie reclădită, după un incendiu, în 18 iulie 1910, construcția fiind terminată în 1915.
Odihnă veșnică!