Articolul de mai jos este despre farmecul, dar și importanța scrisului de mână. Dexteritatea este o abilitate vitală de care adesea nu ne dăm seama decât prin efectul negativ pe care-l poate produce lipsa ei.
Puteți citi articolul la p. 12 – 13 al revistei Curtea de la Argeș. Sau atașat mai jos.
Ieri, 31 martie, ne-am întâlnit la CLERul pentru adulți. Am avut de dezbătut un subiect incitant provocat de romanul Lolita de Vladimir Nabokov.
Fiind 31 martie n-am putut să începem întâlnirea noastră fără să ne amintim de Nichita Stănescu, cel care se năștea în 1933 în limba română pe care a considerat-o „dumnezeiesc de frumoasă.”
Revenind la Lolita, ne-a părut rău că cea care a făcut propunerea n-a putut participa din cauza unor obligații profesionale. Ne-ar fi bucurat contribuția Danielei care, cred eu, are o înțelegere mai nuanțată a subiectului cărții dată de profesia ei juridică. Dar, suntem convinși/convinse că vom auzi și părerea ei.
Am fost prezente șapte persoane care au venit cu tot atâtea înțelegeri ale cărții și subiectului ei dificil, dar atât de actual și în prezent, peste tot în lume.
Am descoperit că adesea mediul pe care citim ne poate influența lectura și nu orice pdf are toată informația pe care o are cartea pe hârtie. Sigur că am discutat despre Vladimir Nabokov ca om și ca scriitor, am amintit că Lolita este primul său roman de mare succes financiar, după care s-a și concentrat pe scris. Foarte scurt am abordat tema naratorului nesigur, altfel spus oare cât de mult să-l credem pe Humbert Humbert, când de fapt el povestește din amintiri.
Am discutat mult și în contradictoriu despre moralitatea poveștii. N-am putut să ocolim întrebarea dacă Lolita este victimă sau seducătoare, dacă este un personaj care-și controlează existența. Estetica și etica: poate o carte atât de frumos scrisă să redea ceva atât de întunecat? Dar ce spune Nabokov însuși despre aceste lucruri? Răspunsul/răspunsurile îl/le găsiți în postfața la ediția din 1956.
Așa cum ne-am propus am avut o conversație fără tabuuri, dar politicoasă, respectuoasă. Am subliniat cât de multe aspecte au rămas nediscutate, ca de exemplu faptul că romanul poate fi citit și ca un poem de dragoste închinat limbii engleze, posibilităților sale expresive și că, de asemenea, este plin de aluzii literare, pastișe, jocuri de cuvinte.
Dar noi n-am avut la dispoziție decât 90 de minute pe care, evident, le-am depășit. Probabil vom mai reveni asupra romanului sau filmelor!?!
Nu pot să închei această relatare fără să menționez delicatețea prezenței și contribuției versatilei creatoare dr. Mihaela Aritina Ionescu, care ne-a adus flori minunate menite parcă să puncteze complexitatea discuțiilor avute.
Am încheiat întâlnirea cu greu și păreri de rău, nu înainte de a ne propune pentru următorul CLER romanul Tărâmul luminii de romanciera japoneză Yuko Tsushima. Mulțumesc Raluca Nicolae pentru sugestie și exemplu.
Ca de obicei imaginile sunt mai elocvente ca încercările mele reportericești.
La 17 martie 1883 se năștea la Curtea de Argeș cel care avea să devină Urmuz și înainte-mergătorul avangardei literare românești.
Într-un articol apărut în 2023 în revista Litere (paginile 61 – 63) vorbeam despre Urmuz și magnetismul prin care continuă să atragă atenția tot mai mare a lumii de azi. Nu pot să nu mă gândesc că probabil absurdul lumii moderne explică parțial această atracție. Iată câteva fragmente din acel articol. Vă invit la o lectură nu doar despre Urmuz ci și despre comunicarea interculturală la care aspirăm, dar pe care o facem deficitar și urmarea, în timp, nu ne place. Nici n-ar avea de ce.
👇
… cel cunoscut azi mai degrabă sub pseudonimul său literar, Urmuz, n-a trăit nici măcar o jumătate de secol, deși se pare că intensitatea vieții lui compensează în mod fascinant scurtimea ei. (…) Urmuz transcende genurile și (…) privește lumea prin lentilele absurdului teoretizat și transformat ulterior în suprarealism sau, ca să cităm chiar din paginile sale, printr-un „tub, prin care iese uneori fum și prin care se pot vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil…”.
Probabil că n-aș fi ajuns vreodată să-l cunosc (virtual) pe unul dintre graficienii care a contribuit la proiectul cultural inițiat și coordonat de Nicolae Ioniță și materializat într-un impresionant album [5] dacă n-aș fi vizitat Iranul în 2022 și n-aș fi avut legături academice cu doctoranzi și studenți din Iran. Albumul dedicat lui Urmuz (Figura 1) este o realizare impresionantă la care au contribuit 180 de artiști din 60 de țări.
Am avut curiozitatea să-l caut pe Amir Soghrati pe internet, dar singură n-aș fi reușit probabil din cauza informației esențiale existente doar în farsi. Așa că am apelat la un fost student de la master, iranian, dar stabilit în România. Vahid Shahriari a avut amabilitatea să-l caute pe graficianul Amir Soghrati și mi-a dat adresa lui electronică. Restul a venit de la sine. În ciuda faptului că Iranul era realmente sfâșiat de tulburările provocate de moartea tinerei Mahsa Amini, Soghrati a fost amabil și mi-a răspuns la întrebări. Mi-a trimis și catalogul celei mai recente expoziții proprii de grafică pe care o avea deschisă. Din păcate, catalogul este doar în farsi, ceea ce mi-a făcut imposibilă înțelegerea textului.
Ce m-a făcut să-l caut? Curiozitatea firească față de un om dintr-o cultură atât de diferită de cea română care a investit eforturi substanțiale pentru a cunoaște cultura noastră și a răspunde semnificativ invitației de participare la proiectul “O incursiune in Istoria Literaturii Romane”[6].
M-a interesat percepția unui om dintr-o altă cultură față de Urmuz, cel atât de puțin cunoscut chiar în propria lui țară. A fost o corespondență imprevizibilă când pe Instagram, când pe mail, dar în cele din urmă am reușit să primesc informațiile solicitate. Și am fost extraordinar de impresionată de răspunsurile primite. Redau mai jos un rezumat al răspunsurilor lui Soghrati.
În primul rând, Amir Soghrati a dorit să sublinieze interesul compatrioților săi față de arta, literatura și filmele din țările est-europene. El consideră că acest interes este cauzat în primul rând de faptul că arta est-europeană este caracterizată de profunzime, inovație, ancorarea în contemporaneitate și gândire. Și explică acest interes prin, probabil, asemănarea tipurilor de guverne care, limitând libertatea de exprimare, i-au obligat pe oameni să fie mai creativi decât în alte țări în realizarea operelor artistice și literare!
Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Tristan Tzara, Zaharia Stancu sunt foarte bine cunoscuți si populari în Iran, spune Soghrati. Și continuă cu Matei Vişniec şi Herta Müller care sunt doi dintre autorii săi preferaţi. Constantin Brâncuși a fost întotdeauna popular și iubit. Dar și noua generație de artiști români este creativă și importantă.
Referitor la proiectul “O incursiune in Istoria Literaturii Romane” Soghrati a desenat 125 de portrete de autori români. Proiectul a durat un an și în acest timp a lucrat la el cu atenție, interes și cu plăcere, mai ales că și-a îmbunătățit abilitățile de desenator de portrete. Imaginile personajelor românești importante au fost publicate treptat pe internet și a existat și o pagină Wikipedia pentru fiecare personaj. Consideră că a fost o experiență importantă și bună, pentru că a cunoscut cultura românească și figurile ei reprezentative. A fost frapat de asemănarea dintre unele dintre acele chipuri și figuri istorice iraniene din perioade diferite. În ciuda plăcerii de a fi lucrat la proiect și de a fi cunoscut mai bine cultura românească ulterior a fost dezamăgit de modul haiducesc de tratament prin care comunicarea, oricum deficitară ca să folosesc un euphemism, a fost ulterior întreruptă.
Una din întrebările pe care i le-am pus s-a referit la eventuala publicare în Iran a unei cărți de Urmuz sau despre Urmuz. Din păcate, răspunsul a fost negativ. Amir Soghrati a realizat portretul lui Urmuz pe care-l reproducem în Figura 2 și care a apărut și în albumul “Scriitori români văzuți de mari graficieni ai lumii: Urmuz”.
Da, era firesc și de așteptat că Urmuz să fie interpretat diferit de artiști diferiți. Pentru Soghrati Urmuz are trăsăturile masive și hotărâte ale unui adevărat persan. O figură impunătoare, probabil datorită staturii extraordinare pe care i-au conferit-o cei care l-au considerat precursor al literaturii absurdului nu doar în cultura românească, ci prin urmași și confluențe, și în cea internațională. Unde este în această imagine timidul și ezitantul autor debutant care fără insistențele lui Tudor Arghezi n-ar fi avut, probabil, curajul să-și publice încercările literare pe care le șlefuia continuu pentru a le perfecționa? Mai degrabă este prezent turbulentul și farsorul Urmuz pe care-l descrie G. Ciprian în “O raită prin târg” [7]. Privirea, însă, este a unui om conștient de valoarea lui și de capacitatea sa uluitoare de a vedea dincolo de clișeele culturale ale timpului său, un om care avea nu doar capacitatea de a folosi cuvintele pentru a se exprima ci și penelul (picta în ulei) și prefera notele muzicale (muzica era forma superioară de artă în viziunea lui). Era, altfel spus și retrospectiv vorbind, în terminologie clișeistică actuală un “hub” pentru cei interesați de literatură și artă. “Urmuz … un fel de nod de cale ferată pe care nu poți să-l ocolești, dacă ești interesat de literatura română și, în general, de literatură”[8]. Și poate mi se pare doar mie, dar statura lui impozantă, subliniază privirea ușor trufașă și ironică a celui care nu se dezvăluie decât celor care sunt dispuși să facă eforturile de a-l descoperi, de a-l asculta și de a se deschide unui alt fel de sensibilități.
Deși nu a călătorit niciodată în România, Soghrati are prieteni care au studiat pictura în țara noastră și i-au spus doar lucruri bune despre România. Așa că speră să ne viziteze la un moment dat și aseamănă țara pe care a cunoscut-o doar virtual cu frumusețea naturală, arta și cultura Iranului. Sigur păstrând proporțiile cuvenite.
Ce marketing de țară este mai semnificativ și influent ca cel cultural? Și ce marketing este mai eficient ca cel generat de rețelele invizibile, dar puternice ale interesului și adesea pasiunii pentru cultură și artă, și care acum, prin puterea internetului, a metaversului dacă doriți, se materializează în infinite puncte de atracție față de cei și cele care, dincolo de destinele lor individuale, iată se întâlnesc în punctele de confluență pe care ni le putem stabili fiecare dintre noi, după puterea propriilor noastre rețele neuronale. Trăim doar în epoca în care în marketing clientul este rege sau regină! Iar în artă … cine ne împiedică să nu avem propriile repere și preferințe culturale?!
Da, pictura și muzica transcend, adesea, puterea cuvintelor, mai ales ale celor care vin dintr-o limbă de circulație mai restrânsă ca engleza. Dar, este datoria noastră a celor care trăim în limbile noastre, fie română, fie farsi, să vorbim tot mai mult despre ce se-ntâmplă la noi și, dacă avem puterea personală, dar mai ales instituțională, să povestim și altora despre aceste întâmplări în limbi de circulație internațională. Doar așa se creează tot mai multe puncte de confluență și ne îmbogățim ca oameni și comunități.
Referințe
[5] Scriitori români văzuți de mari graficieni ai lumii: Urmuz/un proiect cultural de Nicolae Ioniță, 2023, Editura Muzeul Național al Literaturii Române.
[6] https://www.facebook.com/profile.php?id=100064774026655
[7] G. Ciprian, 1926, O raită prin târg (Amintiri despre Urmuz), în Contimporanul, Anul V, No. 71, decembrie.
[8] Alexandru Vakulovski, 2023, Salutări de la Don Pedro, în Lucrările Simpozionului Internațional Urmuz 140 – 100, Editura Tiparg 2023, pp 338-339.
Rumi, 2016, Hidden Music (Muzica ascunsă), p. 33, Yassavoli Publications,TehranPictură de / Painting by Azima Melita Kolin
Aseară am avut CLER-ul pentru copii și adolescenți! Minunat (de unde și titlul), dar și provocator. De ce? Pentru că este greu să vorbim într-un grup de vreo 15, poate chiar mai mulți dacă-i numărăm și pe prichindeii Filip și Patrick (4 și 6 ani) cei mai tineri susținători ai CLER, plus câteva mame entuziaste care ne-au susținut de pe margine. Le mulțumim tuturor!
Da, da, am început să ne obișnuim cu acronimul CLER care nu este un ecler, ci Clubul de lectură Elisabeta R! De altfel, deși ne plac eclerurile, nu le-am dus lipsa pentru că am primit dulciuri și chiar o tavă cu prăjituri făcută de o minunată mămică. Ce credeți – au dispărut imediat fără ca nimeni șă-și schimbe statura sau talia. Pe moment, desigur! Ce-o fi mai târziu, vom vedea.
De ce a fost o după amiază minunată? Pentru că am vorbit despre Alice în Tara Minunilor de Lewis Carroll.
Înainte însă am trecut prin Codul secret al Invizibililor pe care n-am apucat să-l discutăm data trecută. Ioana Pârvulescu probabil ar fi fost mulțumită să vadă cât de temeinic am discutat Codul și, mai ales, că am reținut în special rândurile următoare: O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei și Cărțile bune nu mor niciodată. Da, au fost foarte multe păreri, mai ales despre moartea cărților ceea ce ne-a dus, cu ajutorul părinților, la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și a cărților vii din închisorile comuniste.
Dar, ne-am întors la Alice. Am povestit foarte pe scurt povestea. Am vorbit, pe rând desigur, despre ce ne-a plăcut mai mult, ce nu ne-a plăcut, ce n-am înțeles și fiecare am citit un mic fragment pe care am vrut să-l împărtășim și celorlalți.
Da, am vorbit despre bunele maniere de atunci și de acum, despre cum nu trebuie să facem lucrurile fără să ne gândim bine pentru că, nu-i așa, cădem în vizuina domnului Iepure ceea ce ne duce spre o lume ciudată, magică și pentru că este doar în carte, nu foarte periculoasă. Dar în viața reală?!? Oh, viața reală poate fi foarte periculoasă: când traversăm strada, când vorbim cu necunoscuți, când atragem atenția asupra noastră pe stradă, când suntem nepoliticoși.
Gazda noastră, Cati Cosmete, ne-a făcut o minunată surpriză: ne-a adus discul Electrecord cu Alice în țara minunilor! Marius Achim, un magician al recuperării tehnologiei vechi, despre care cei prezenți la CLER nici nu auziseră măcar, ne- ajutat să ascultăm discul pe pick-upul pe care l-am găsit ascuns într-un colț de bibliotecă. Un moment de nostalgie pentru unii și de descoperire pentru alții.
Am primit mărțișoare de la David. Eu am primit un frumos semn de carte de la una din cititoarele de la CLER. 👇
Ne-am adus aminte că atunci când oferi ceva trebuie să te uiți în ochii persoanei respective și să-i spui cum te cheamă, dacă nu știe, și să faci o urare potrivită: Îți urez o primăvară minunată!
Și am încercat să răspundem la ghicitoarea Pălărierului “Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?”. Noi am dat câteva răspunsuri, dar voi va trebui să veniți la CLER ca să le aflați.
Am tras la sorți premiile serii: trei cărți cu Alice în țara oglinzilor și o ediție mai veche în limba engleză cu ambele povești.
La sfârșit Bianca Sechea ne-a recitat o poezie pe care o știe de la bunicul ei și care este fabula celor două broaște de Esop. Bianca a recitat-o din memorie, ceea ce puțini copii sau/și tineri mai pot face azi!
Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în după amiaza zilei de ieri! Cine poate spune că n-am fost și noi în Țara Minunilor de la Muzeul Norocea?!
Redau mai jos discuția pe care am avut-o pe 30 ianuarie cu ChatGPT. Ce m-a frapat a fost că-și dă sursele în caz că vrei să-l urmărești/controlezi și, foarte neașteptat pentru mine, a devenit interactiv. Te-ntreabă ce părere ai, dacă oferi alternative, totul foarte politicos. Presupun că asta este și în funcție de cine pune întrebările și conduce discuția. N-am ajuns încă acolo ca să inițieze el “un taifas”. Deocamdată. Dar cine știe …. Poate mă trezesc în vreo noapte/dimineață că mă întreabă: ai recitit Chira Chiralina. Ce zici? Cum te raportezi la ea din perspectiva anului 2025?
Să sperăm, însă, că mai este până departe!
Deocamdată iată taifasul meu cu ChatGPT.
👇
MN: Bună, ce știm despre Panait Istrati în 2024?
ChatGPT: In 2024, interesul pentru viața și opera lui Panait Istrati a fost revitalizat prin publicarea biografiei „Viața lui Panait Istrati” de Stelian Tănase, apărută la Editura Corint. Cartea explorează complexitatea personalității lui Istrati, evidențiind contradicțiile și pasiunile care i-au marcat existența.utorul îl descrie pe Istrati ca fiind „omul tuturor contradicțiilor imaginabile”, subliniind atât adeziunile sale la diverse cauze, cât și dezicerile frecvente care i-au surprins contemporanii.
De asemenea, în august 2024, revista de cultură universală „Constelații diamantine” a publicat un articol intitulat „Panait Istrati – scriitorul autodidact la școala vieții”, semnat de Mihai Caba.cest articol marchează 140 de ani de la nașterea scriitorului și evidențiază parcursul său literar și dificultățile întâmpinate în recunoașterea valorii operei sale.
În plus, Stelian Tănase a fost invitat la DC News, unde a discutat despre viața și cariera lui Panait Istrati, subliniind transformarea sa de la un susținător al ideilor comuniste la un critic al regimului sovietic, după experiențele trăite în URSS.
Aceste contribuții din 2024 au adus în prim-plan complexitatea personalității și operei lui Panait Istrati, oferind o perspectivă proaspătă asupra unui scriitor care a navigat între multiple identități și convingeri de-a lungul vieții sale.
MN: Mulțumesc. Crezi că Istrati este mai cunoscut internațional decât în România?
ChatGPT: Da, se poate spune că Panait Istrati este mai cunoscut internațional decât în România, mai ales în spațiul francofon. El a fost descoperit și promovat de Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, iar cărțile sale au fost publicate inițial în franceză. În Franța, Istrati este încă apreciat ca un scriitor deosebit al secolului XX, fiind comparat uneori cu Maxim Gorki datorită stilului său narativ și a temelor legate de lumea marginalilor și a celor oprimați.
În România, deși este studiat în școli și are un loc în literatura clasică, nu are aceeași recunoaștere pe care o au alți scriitori interbelici. Imaginea lui a fost afectată și de asocierea cu ideile socialiste și cu perioada în care a fost apropiat de Uniunea Sovietică. Totuși, în ultimii ani, pare să existe o redescoperire a operei sale, în special datorită noilor studii și reeditărilor.
Tu cum vezi lucrurile? Crezi că românii îi acordă atenția pe care o merită?
MN: Mulțumesc. Nu cred că românii îi acordă atenția pe care ar merita-o. Și nu prea mai este studiat în școală. Din păcate.
ChatGPT: Ai dreptate, din păcate, Istrati nu mai are un loc important în programa școlară, deși viața și opera lui ar putea fi extrem de relevante pentru tineri. Povestea lui de autodidact, călătoriile sale prin lume, conflictele de conștiință și stilul său direct ar putea atrage cititori noi, dacă ar fi mai bine promovat.
Poate că și faptul că nu se încadrează perfect în „canonul” literaturii românești – fiind mai apropiat de literatura europeană, dar scriind și despre personaje marginale – l-a făcut să fie neglijat. Totuși, e ironic că un scriitor atât de apreciat în Franța sau în alte țări nu are parte de aceeași recunoaștere acasă.
Dacă s-ar face un film bun despre el sau dacă ar fi inclus în mai multe proiecte culturale, crezi că și-ar recăpăta locul pe care îl merită?
MN: Posibil. Dar ar trebui să fie un film cu buget acceptabil pentru a putea filma splendoarea unora dintre povestirile lui, dar și, desigur, mizeria altora. Un film cu actori excelenți, cu vizibilitate internațională.
ChatGPT: Exact, un film despre Istrati ar trebui să fie ambițios, bine finanțat și să surprindă atât frumusețea aventurilor sale, cât și latura dură, aproape brutală, a realităților pe care le-a descris. Povestirile lui sunt vizuale, pline de peisaje spectaculoase, de la porturile Mării Negre până la Levant și Balcani, dar și de scene dramatice, intense emoțional.
Un astfel de proiect ar putea avea succes internațional, mai ales dacă ar fi realizat într-o coproducție cu Franța – având în vedere că Istrati este foarte apreciat acolo. În plus, dacă ar fi distribuiți actori cu rezonanță globală, filmul ar putea atrage atenția festivalurilor mari precum Cannes, Veneția sau Berlin.
Dacă ar fi să alegi o poveste sau o perioadă din viața lui Istrati care să fie ecranizată, ce ai prefera? Un film biografic complet sau o adaptare a uneia dintre cărțile lui?
MN: Nu știu. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Mă mai gândesc.
ChatGPT: E o alegere grea, într-adevăr. Un film biografic ar putea explora personalitatea fascinantă a lui Istrati – aventurier, idealist, dezamăgit de ideologiile timpului său –, dar o adaptare a uneia dintre cărțile lui ar putea aduce în prim-plan atmosfera incredibilă a povestirilor sale.
Dacă îți vin idei sau vrei să le discutăm, sunt aici. Oricum, un astfel de film ar merita să existe! 😊
MN: Mulțumesc frumos pentru discuție.
ChatGPT: Cu mare drag! Mă bucur că am discutat despre Panait Istrati – un scriitor care merită redescoperit. Dacă mai ai vreodată chef de astfel de conversații, sunt aici. O zi frumoasă! 😊📖
În după-amiaza zilei de 20 ianuarie am participat la un eveniment de excepție la Centrul Cultural Mihai Eminescu: lansarea volumului “La porțile neuitării”, al lui Mihai Maxim, doctor în filologie, și al volumului “Cum de vine de se leagă” al Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, ambele apărute la Casa Editorială Floare Albastră.
O sală arhiplină, personalități venite de departe să vorbească despre lucrările celor doi autori, o atmosferă plăcută, discuții nu doar relevante pentru autorii și cărțile în discuție, dar și extrem de interesante pentru fenomene culturale mai ample. Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună în care șampania și urările sclipitoare au curs pentru a-l sărbători pe Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani.
Filmul întâlnirii se află pe youtube, prin bunăvoința doamnei Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră, și a domnului Dan Păsărin, realizatorul acestui material. Îl găsiți aici: https://www.youtube.com/watch?v=V29wyQqBnp8&t=3633s, cu posibilitatea de a merge direct la partea care vă interesează pentru că există un tabel cronologic al discuțiilor avute.
Probabil că v-ați putea întreba de ce mai scriu despre această plăcută întâlnire dacă ea poate fi urmărită în întregime pe youtube? Răspunsul este foarte simplu: pentru că oamenii de azi nu au răbdare să urmărească două ore de material filmat, dar sunt fericiți ca cineva să le sintetizeze discuțiile în câteva pilule cât mai ușor de înghițit. Și, sigur, foarte puțini sunt cei care se gândesc că o astfel de sinteză este, de fapt, punctul de vedere personal a celei care face acest exercițiu. Dar, spre conformitate, urmăriți filmul!
Am să mă opresc doar la câteva idei care mi-au plăcut și pe care vreau să le menționez aici.
Vasile Macoviciuc subliniază imposibilitatea sintetizării cărții lui N. Georgescu, dar accentuează calitatea ei de a fi răvășitoare prin multitudinea de informații și conexiuni pe care le propune autorul și captivantă prin nevoia cititorului avizat de a se întoarce la text. Consideră că N. Georgescu este un intelectual de tip clasic descinzând din secolul al XIX-lea.
Ambasadorul Dumitru Preda a subliniat, printre altele, importanța acordată de N. Georgescu construcției cuvântului, dar și a rostirii sale, a modului cum accentuăm sau nu cuvinte, sentimente. Naturalețea prin care autorul ne trece prin mit, mitologie și magie este o calitate apreciată în mod deosebit de vorbitor.
Caligrafia, o pasiune a vorbitorului, este o artă din păcate demult uitată în România. Subliniind importanța culturală a diplomației, ambasadorul D. Preda apreciază valențele limbii materne și capacitatea ei de a transmite informații celor care nu sunt familiarizați cu istoria României.
Despre Mihai Maxim, Dumitru Preda vorbește cu afecțiune, menționând că se cunosc de multă vreme. A fost extrem de impresionat de omagiul adus de Mihai Maxim părinților săi, dar și de modul în care Maxim se raportează la trecerea sa printr-o istorie zbuciumată și neiertătoare. Îi evocă pe Ileana și Romulus Vulpescu. Apreciază nevoia de a cunoaște cultura rusă dincolo de ideologii și politici și contribuția lui Mihai Maxim la această cunoaștere prin numeroasele traduceri făcute din rusă. Apreciază curajul lui Mihai Maxim de a scrie și traduce adesea în contra curentelor și modelor momentului respectiv.
Ana Dobre, citându-l pe N. Georgescu, subliniază importanța scrisului corect și a unui adevăr din păcate tot mai puțin prezent azi în texte și anume că “punctuația este gesticulația minții”.
Peter Sragher s-a referit la activitatea de traducător a lui Mihai Maxim și apoi a citit un fragment din volumul lansat la eveniment pentru a ilustra calitățile remarcabile de prozator ale autorului. De altfel, tot Sragher evocă influența pe care Ileana Vulpescu a avut-o asupra devenirii literare a lui Maxim.
Am spus și eu câteva cuvinte prin care mi-am dorit să atrag atenția asupra disciplinei și rigurozității documentării de arhivă, asupra recursului la textul original ori de câte ori este posibil și asupra respectului celor doi față de textul scris.
Marian Nencescu a vorbit despre jurnalismul cultural în care ambii autori excelează și despre importanța lui pentru o cultură matură. Și a creionat un profil generational larg din care fac parte cei doi autori și o mare parte a publicului prezent, profil caracterizat de dificultățile istoriei sociale, politice și economice prin care au trecut.
Paula Romanescu a brodat sclipitor în jurul titlului CUM DE VINE DE SE LEAGĂ a lui N. Georgescu și a descris elegant cum memorialistica lui Mihai Maxim i-a prilejuit întâlniri culturale remarcabile.
Matematiciana poetă Vilia Banța a vorbit empționant despre cartea lui N. Georgescu întrebându-se de ce autorul nu este în Academia Română. Răspunsul a fost spontan și, ca atare, probabil sincer: “pentru că nu mă interesează!”. Vilia Banța face un frumos compliment cărții lui N. Georgescu spunând că este o carte fermecătoare pe care se întrec s-o citească toți membrii familiei sale de matematicieni.
Doina Ghițescu a citit cu o voce amplă, bogată un fragment din volumul LA PORȚILE NEUITĂRII.
Luările de cuvânt s-au încheiat cu observațiile lui George Corbu care a evitat elegant să le ofere celor doi o epigramă, subliniind că este prezent la eveniment ca cercetător literar, scriitor și bibliofil. L-a întrebat pe N. Georgescu ce crede despre necesitatea reintroducerii apostrofului în gramatica limbii române și a accentului în scris, mai ales, în cazul omonimelor, i-a sugerat Paulei Romanescu să încerce să traducă în franceză titlul CUM DE VINE DE SE LEAGĂ, iar lui Mihai Maxim să-și publice teza de doctorat așa cum a fost ea susținută în 1985.
Într-un gest elegant și necesar ambasadorul și prof. univ. Dumitru Preda a marcat rolul editorului profesionist în apariția cărților, mulțumind astfel Doinei Rizea, directoarea Casei Editoriale Floare Albastră pentru rolul ei important în apariția acestor lucrări.
Cum am mai spus seara s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună. S-a cântat “Mulți ani trăiască!”, s-au ciocnit pahare de șampanie de cei care nu erau cu mașina și s-au făcut urări minunate lui Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani și în avans și lui Nicolae Georgescu pentru o vârstă rotundă, undeva mai spre toamnă.
O seară minunată pentru care mulțumim autorilor și tuturor celor care au făcut-o posibilă!
Azi, 17 ianuarie 2025, Radu Theodoru împlinește 101 ani. La mulți ani cu sănătate!
Ce poți spune în fața acestui erou? Cel mai cu/minte este să-l lași pe el să vorbească! Redau mai jos cuvintele domniei sale culese de mine dintr-un interviu dat în 2024 și din cele spuse de domnia sa în Sala Basarabilor de la Curtea de Argeș unde a avut generozitatea de a se întâlni cu cititori argeșeni de toate vârstele.
Dacă ai transpirat în folosul vieții, atunci viața îți va oferi longevitate. Pentru asta avem nevoie de un program clar, ordonat și coordonat pentru a ne asigura un echilibru între fizicul și psihicul nostru și între noi și lume.
Vârsta nu este meritul nimănui. Dar atunci când transpiri pe manuscris, când transpiri într-o bibliotecă să îți faci fișe, când transpiri cum am transpirat noi, (…) în carlingă când se îndreaptă spre tine trasoare, când ești vânat în aer sau vânezi în aer, lucrurile se schimbă radical.
Redau mai jos povestea doamnei Elena Colios, inginer chimist, cercetător științific, pe care am aflat-o în diverse etape de la fiica ei, Liana Antonina Ioniță, o destoinică femeie de afaceri.
Drumurile parcurse cu efort duc către mai multe împliniri.
Cum am ajuns cercetător științific? Povestea pare simplă, dar drumul a fost greu și eforturile multiple. Atât cele ale mele cât și ale celor din jurul meu: cei apropiați, familia, dar și ale societății în general pentru că atunci ca și acum totul era în schimbare. M-am născut în 1933 la Galați într-o familie cu șase copii. Am fost mezina familiei și, probabil din cauza asta, cea mai răsfățată.
Tata a fost maistru mecanic iar mama casnică, adică șefa gospodăriei și a noastră, a celor șase copii: patru surori și doi frați. O văd pe mama și acum cu ochii minții cum stătea noaptea târziu, după ce se liniștea toată casa, să citească sub un bec pe care i-l agățase tata deasupra măsuței la care ziua ea cosea, țesea și împletea pentru nevoile celor din casă.
Noi, copiii, am fost îndemnați să învățăm cât mai multă carte și să ne alegem în viață drumul și meseria pe care o dorim, dar care să ne placă și să ne bucure în fiecare zi.
Au fost vremuri grele, cu război, cu multe lipsuri și suferință, cu pierderea unora din cei dragi dar în fiecare clipă am simțit dragostea, grija și protecția pe care mama și tata o aveau pentru noi. Învățătura era și atunci foarte apreciată, iar meseria era brățară de aur.
Surorile mele au urmat cursurile Liceului industrial devenind Croitorese Calificate iar una dintre surori a devenit profesoară de Lucru Manual. Frații mei, de asemenea, au absolvit Liceul industrial, cu specializarea Mecanică.
Iar eu, mezina, eram lumina ochilor tatălui și mândria mamei mele. La fiecare sfârșit de an școlar mamei îi străluceau ochii de bucurie și mândrie pentru că veneam acasă cu coronița de premiantă.
Încă din clasa a X-a a început să mă frământe întrebarea “Ce va urma dupa bacalaureat ?”. Profesoara de Limba Română mă îndemna spre Litere iar cea de Chimie, doamna Sanda Bahruban, voia să aleg Facultatea de Chimie. Universul a lucrat pentru mine și în acea perioadă am văzut un film documentar cu imagini dintr-un laborator de analize chimice. M-a impresionat în mod deosebit și așa mi-am decis viitorul și calea de urmat în viață.
În anul 1950, după pierderile din război, după Naționalizare și toate celelalte evenimente, Statul a decis că are nevoie mai repede de oameni bine pregătiți așa încât a dat un Decret prin care elevii cu medii foarte mari puteau absolvi cursurile clasei a XI-a și a XII-a în același an școlar, pentru a putea participa cât mai mulți la examenul de Bacalaureat.
În acei ani, dacă aveai Diploma de Bacalaureat erai cineva. Diploma îți asigura accesul la un post în administrație sau, cum se spune azi în “Middle Management“.
Moartea mamei, când eu aveam 17 ani, m-a făcut să aleg această oportunitate cu scopul de a ajunge mai repede la Facultate unde puteam să primesc Bursă de studii și, astfel, să scad presiunea financiară asupra familiei.
Așa că în august 1951 am susținut examenul și am obținut Diploma de Bacalaureat (doar 6 fete și 3 băieți din cei 60 de elevi înscriși) iar în toamna aceluiași an m-am înscris la examenul de admitere la Facultatea de Chimie din Institutul Politehnic din București.
Din păcate mama, care și-a dorit foarte mult să merg pe acest drum nu a mai fost lângă mine cu ochii ei străluncind de bucurie.
Imaginati-vă o copilă de 18 ani (pentru că pe atunci, la 18 ani eram copii) venită cu trenul din Galați la București, în Capitală, singură, dar cu dorința de neclintit de a deveni studentă la Chimie și de a-și urma visul.
Am fost o generatie norocoasă pentru că modelarea noastră ca viitori ingineri chimiști a fost făcută de o pleiadă de profesori eminenti, somități în domeniu care au sădit în noi nu doar cunoaștere ci, mai ales, respectul pentru meserie, respectul pentru munca bine făcută, respectul pentru cei din jurul nostru : Costin D. Nenițescu, Petru G. Spacu, Emilian Bratu, Nicolae Raclis, Serban C. Solacolu, Tudor Ionescu, Victor Părăușeanu, Eugen Pincovschi, Natzie Mendelson (conducatorul meu de Proiect de Diplomă pentru absolvirea facultății).
Am fost căministă (căminul studențesc era în celebra clădire “303“ – fostele Grajduri Regale), am fost bursieră toți anii de facultate iar cursurile și laboratoarele au fost universul meu în toti cei cinci ani de studii.
Nu contau greutățtile cotidiene, nici lipsa banilor, nici mâncarea puțină și proastă de la cantină, nici faptul că spectacolele de teatru și de operă le vedeam doar de la actul 2 (pentru că la pauză puteam intra fără bilete). Nu a contat nici faptul că în sesiune, când învățam până noaptea târziu, ni se făcea foame și mâncam pâine cu sare. Nici că în toată perioada facultății am avut o fustă și 2 pulovere și o pereche de pantofi balerini.
Eram tineri, eram nemuritori, aveam planuri, visam cu ochii deschiși la viitorul nostru.
Chiar dacă Revelioanele le făceam “cu o bere și o prajitură la 303 în bătătură”, dansam până dimineața. La reuniunile de dans (cum se numeau pe-atunci) l-am cunoscut pe cel care, după absolvirea facultății a devenit soțul meu, Nicolae Colios student la Facultatea de Mecanică pentru Industria Chimică tot la Institutului Politehnic București.
Cum erau organizate studiile atunci? Primii 2 ani de facultate erau dedicați culturii generale inginerești (fizică, chimie, matematici superioare, etc.) și din anul III ne alegeam Specializarea. Eu am ales Chimia Anorganică. Încă din primii ani de facultate eram recunoscută pentru acuratețea cu care efectuam analizele de laborator, de unde și porecla de “chimista cu mâinile de aur”.
Activitatea propriu-zisă am început-o în 1956 la Intreprinderea de Prospecțiuni și Laboratoare, secția de Pedologie, în laboratorul de analize chimice ale solurilor. Viața personală a mers și ea înainte așa că în 1957 am fost binecuvântată de Dumnezeu cu o fiică.
Au fost vremuri grele. Lumea postbelică se schimba dramatic și, desigur, acest lucru se reflecta în viețile noastre. Europa postbelică s-a divizat în blocuri politice și România a ajuns în sfera de influență a U.R.S.S. ca membră a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) ce era un răspuns la Planul Marshal american pentru Europa de Vest și membră a Pactului de la Warșovia opusul militar al NATO. Controlul U.R.S.S. asupra României s-a manifestat – printre multe altele – prin desemnarea acesteia ca zonă agricolă din cadrul CAER. Prin urmare, toată activitatea de cercetare și dezvoltare din acea perioadă – deci și a mea – s-a axat pe creșterea suprafețelor agricole și îmbunătățirea solurilor, inclusiv în Delta Dunării.
Și așa, în acea perioadă a fost publicată prima mea lucrare științifică la care am fost coautor: “Solurile Deltei Fluvio Maritime ale Dunării”
În anul 1961 a fost reînființat Institutul Geologic al României iar în anul următor, în 1962, trecând examenului de Cercetător Științific am fost angajată la secția de Chimie a acestuia.
Pentru determinarea compozitiei chimice a rocilor, mineralelor, minereurilor si apelor, în laboratoarele de chimie ale institutului aplicam metode mixte de analize: chimie clasică și metode fizico chimice (colorimetrie, polarografie, spectrometrie, spectrografie în infraroșu sau raze X). Când Institutul Geologic a primit unul dintre primele 3 aparate din România de Spectrometrie în absobție atomică am fost specializati doar 4 chimiști pentru a lucra cu el.
Astfel a inceput călătoria mea în lumea fascinantă a cercetării geochimice.
Studiile de cercetare impuneau participarea a cel putin 3 specialități: chimisti, geologi, geofizicieni. Institutul organiza, în funcție de fonduri, aplicații științifice pe teren în diferite zone ale țării unde geologii prezentau specificul fiecărei zone: sedimentare, tectonice și/sau vulcanice. În aceste aplicații am înțeles legătura dintre fenomenele geologice și analizele chimice dar mai ales am înțeles ce doreau geologii, geofizicienii, fizicienii să afle din rezultatele analizelor efectuate de noi, chimiștii: stabilirea genezei pământului, a tipului de roci, a fenomenelor geologice, a vârstei formațiunilor geologice, a acumulărilor de elemente chimice în diverse roci și minereuri, etc. Cu alte cuvinte echipele de cercetare erau interdisciplinare și era nevoie de multă răbdare și tact pentru a ne asculta unii pe alții și a înțelege nevoile generale ale echipei.
Rezultatul acelor ani de colaborare interdisciplinară l-am concretizat în fundamentarea a 4 metode noi de analize chimice pentru:
1. Microdozarea Polarografică a Seleniului. Seleniul, puțin răspândit în scoarța terestră este parte a elementelor strategice rare la fel ca titanul, vanadiul, cromul, nichelul. Se găsește în unele roci și minerale într-un conținut scăzut, determinarea lui fiind dificilă. Metoda mea Polarografică a lărgit posibilitățile de determinare a acestui element strategic, fiind totodată și mult mai rapidă și mai precisă decât metodele anterioare.
2. Determinarea Aurului din Minereuri prin Spectrofotometrie de absorbție atomică. Metoda permite determinarea cantităților foarte mici de aur astfel încât acesta să poată fi recuperat din minereurile sărace sau deja sărăcite prin uzinarea clasică. Metoda a condus la creșterea productivității recuperărilor de metal prețios și la reducerea timpului de lucru.
3. Dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din Produsele Miniere prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
4. Determinarea Cobaltului și Nichelului din Sulfuri Minerale prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
Spectrofotometria de absorbție atomică permite determinarea cantităților foarte mici de elemente strategice astfel încât acestea să se poată recupera din minereuri. Metoda fundamentată de mine era mult mai rapidă comparativ cu metodele analitice folosite până la acel moment, mult mai simplă și foarte exactă. Aceste metode pentru dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din produse miniere și a Cobaltului și Nichelului din sulfuri minerale au fost aplicate imediat la Întreprinderea Minieră Baia Mare iar odată cu prezentarea lor în publicații de specialitate au devenit de expunere internațională. Am fost foarte mândră că munca mea a condus la astfel de rezultate importante pe plan național și internațional, chiar dacă din motive ce țineau de cutumele vremii, eu nu eram neapărat vizibilă public.
De-a lungul vremii, Academia Română a organizat o serie de schimburi științifice (Knowledge Exchange) cu Institute Geologice din Budapesta, Praga si Bratislava, la care am fost invitată și am participat cu interes.
Pot spune cu recunoștință și fără a greși că drumul meu științific a fost mentorat de Elena Stoica – Doctor în Chimia Solului și de către Chimistul Vasile Iosof, profesioniști de exceptie, cărora în timp le-am devenit colaborator. Este cred important să subliniez că în anii aceia erau puțini doctori în științe în diversele specializări, doctoratul nefiind un ciclu de studii așa cum este în prezent. Cu toate acestea în anul 1972 am sustinut examenul de Doctorat la Facultatea de Geologie din Bucuresti. Titlul Tezei mele era ”STUDIUL GEOCHIMIC SI MINERALOGIC AL FORMATIUNILOR FERUGINOASE DIN MASIVUL PALAZUL MARE, DOBROGEA” iar profesor coordonator mi-a fost academicianul Dan Giușcă. La intervale de timp, am susținut 2 referate științifice în fața comisiilor mixte formate din profesori din specialitățile geochimie și mineralogie. Primul referat l-am susținut după completarea cunoștințelor mele cu studii de geochimie și mineralogie. Al doilea referat consta în prezentarea principiilor de funcționare, metodelor de lucru și interpretarea datelor pentru toate aparatele ce urmau a fi folosite pe tot parcursul studiului. Am pregătit un număr semnificativ de roci din Masivul Palazul Mare, sortate din arhiva geologică a institutului. Am început analizele de laborator, dar, din păcate, cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea Institutului. Laboratoarele noastre au fost distruse și, o dată cu ele, probele și rezultatele analizelor mele. Poate că găsirea unor noi roci din arhiva institutului și reluarea de la zero a tuturor analizelor nu ar fi fost o problemă, doar că ar fi trebuit să obțin aprobări pentru prelungirea termenului de susținere a tezei. În plus, la scurt timp de la cutremur, a trebuit să ne mutăm laboratoarele în spațiul înghesuit și dificil de folosit în munca de cercetare din cadrul Intreprinderii de Prospecțiuni. Din păcate, în acest timp coordonatorul meu de teză de doctorat, academicianul Dan Giușcă, a murit. Astfel s-a închis cel mai frumos, dar și cel mai dureros capitol din viața mea știintifică.
Întreaga mea activitate de cercetare s-a cristalizat în 19 lucrări științifice publicate în Analele Institutului Geologic, Buletinele de Științe Geologice, Revista Academiei Române, Revista de Chimie, Conferințe și Congrese Naționale și Internationale de Geologie și Chimie.
Iar recunoașterea activității mele a venit și prin acordarea de către Statul Român în anul 1974 a medaliei pentru “Merite Deosebite în Activitatea Profesională”.
Am activat peste 33 ani în profesie. Nu am regretat nici un moment, pentru că meseria am făcut-o cu pasiune și am fost răsplătită cu multe bucurii și satisfacții profesionale.
Vedeți dumneavoastră, este foarte important să subliniez într-o carte ca aceasta că activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie era făcută preponderent de femei. Coordonarea cercetării, a institutelor, a activității din teren era făcută însă de bărbați. Cu toate acestea fără munca noastră, fără meticulozitatea și dedicarea cu care efectuam fiecare analiză știind cât sunt de importante rezultatele, nici unul dintre cei care conduceau activitatea noastră nu ar fi putut să prezinte și să publice lucrări reprezentative de specialitate. Rezultatele obținute de noi în laborator și metodele noi pe care le-am descoperit au făcut ca activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie ale Institutului de Geologie și Geofizică să fie cunoscută nu numai în România ci și peste tot în lume, iar studenții și cercetătorii Universităților de profil să aibă șansa să învețe și să lucreze cu metode noi, moderne pentru acele timpuri.
Mi-am pus viața în slujba profesiei care mi-a fost și pasiune: cercetarea științifică în domeniul chimiei anorganice așa cum se făcea în acei ani. Aceasta am fost și sunt eu: Elena Colios.
Elena Colios împreună cu academicianul Nicolae Florea (la 92 și respectiv 100 ani ).
Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.
De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și autorul este și producător de vin! 🍷🥂
Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?
Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.
De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)
A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.