Author: Ana y Ram

DIN VIATA

După 50 de ani, înapoi, în bănci, la „Șaguna”!

Posted on

La început de an școlar și după publicarea rezultatelor PISA 2025 am marea bucurie să găzduiesc aici versiunea completă a textului impresionant al scriitoarei Mihaela Malea Stroe despre învățământul performant al unei Românii pe care avem datoria s-o menținem vie.

Nu, nu este un text nostalgic. Este un text istoric și mă bucur că Mihaela Malea Stroe a avut încrederea să mi-l încredințeze spre publicare aici. O formă prescurtată a acestui text a apărut aici.

Iată articolul pe care vă invit să-l savurați așa cum merită și să vă bucurați de minunata limbă română în care este scris.

Se împlinește, anul acesta, o jumătate de veac de când am absolvit liceul. Ne vom reîntâlni, colegi și prieteni dragi de odinioară. Nu toți, desigur, pentru că, în atâția ani, viața – cu cele bune și cele mai puțin bune ale ei – ne-a treierat și vânturat în fel și chip.

„Mai visând la umbra morilor de vânt;/ Mai pândind amurgul simțurilor, ludic;/Mai crezând în rima plânsă de cuvânt…” (vorba poetului Laurențiu Ulici), ne-am schimbat, am încărunțit, ne-am șubrezit și împuținat – vrem – nu vrem, asta ține de legile firii omenești! – dar nu ne-am pierdut spiritul, iar revederea nu poate fi decât prilej de… întinerită și întineritoare bucurie.

Mă ispitește, îmi dă târcoale, de ceva vreme, o amintire numai a noastră, a promoției 119, a celor admiși la Liceul nr. 1. – cum figura școala, în urmă cu 54 de ani, în documente. Totuși, la întrebarea „unde ești elev?” (sau „unde ai intrat?”, sau „unde ai terminat liceul?”), nimeni nu răspundea pe-atunci „la Liceul nr. 1”, ci, simplu, cald, cu mândrie calmă, lipsită de ostentație: „la Șaguna”. Răspundeam cu un nume, refuzam tacit să fim alipiți unui număr. Sfidând scriptele oficiale, eram „șaguniști” și, cu asta, basta!

De altfel, numerotarea (adoptată, în genere, după 1948) constituia radiera perfidă menită să șteargă subtil personalitatea și spiritul mai multor școli de prestigiu din urbe: Liceul„Johannes Honterus” devenise Liceul nr. 2, Liceul „Dr. Ioan Meșotă” devenise Liceul nr. 3, ulterior Liceul industrial nr. 8, Liceul „Unirea” – înainte „Principesa Ileana” – devenise Liceul nr. 5. Numere seci, inexpresive, irelevante, versus… nume și renume semnificative, rodnice, rămase, și ele, în arhivele neoficiale. Elevii acestor școli de elită se recomandau, și ei, în continuare, cu aceeași consecvență frondistă, „honteriști”, „meșotiști”, „uniriști”.

Într-o semiclandestinitate, memoria Brașovului păstrase, nestricat de vremelnicii, numele „Andrei Șaguna” cuvenit lăcașului unde a răsunat în premieră opereta „Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu, unde a fost elev Lucian Blaga, unde a fost profesor Emil Cioran, unde au predat și/sau au studiat alte mari personalități (Alexandru Surdu, Dumitru Stăniloae, Remus Răduleț, Andrei Bârseanu, Gheorghe Dima, Eugen Jebeleanu, Ștefan Baciu, Constantin Lacea, Ioan Meșotă, Vasile Goldiș, Ion Mușlea, Andrei Oțetea, Horea Teculescu, Sextil Pușcariu, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Titu Maiorescu ș.a.).

Tradiția orală, mult mai puternică decât aparatul administrativ, a păstrat neștirbit numele „pepinierei”  unde s-au format zeci de academicieni (49 până în prezent), istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române în două mandate (2018-2026), fizicianul Nicolae-Victor Zamfir, vicepreședinte al Academiei Române, savantul Mihai Nadin, „românul din Silicon Valley”, cercetător brașovean mult mai bine cunoscut și apreciat în lume decât acasă, Ioana Pârvulescu, eseista, romanciera, poeta sensibilă care poartă un „Dialog cu El”, pentru că Domnul știe că ei îi plac „viețile cărțile /…/ cărțile viețile cu happy-end”, dr. Alexandru Șerban Bologa, specialist în radiobiologie marină, profesorul muzeograf  și teolog Vasile Oltean – un suflet dăruit Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului, artistul plastic Horia Țigănuș, devotat culorii, formei, dar și cuvântului ziditor, Ioan Sorin Apan – colegul nostru de serie – fizician (prin formație), teolog, etnograf și pictor (din pasiune), soprana Laura Niculescu (a cărei voce pătrunzătoare mi-o amintesc de când Laura era elevă), scriitorul, traducătorul, criticul literar Octavian Soviany (Tavi sau Soficu pentru prieteni) și colegul lui de bancă, tot un literat de excepție, critic literar și eseist reprezentativ pentru generația ’80, Radu G.Țeposu (Gicu sau Țepi, pentru cei apropiați), arhitectul, poetul și compozitorul Alexandru Andrieș, renumiții pianiști Radu Lupu, Horia Mihail și – în ascensiune – Alina Bercu, Marinela Pop Câmpeanu, prețuită ca muzeograf și ghid în orașul de pe Sena, „cititoare” a istoriei în vechi sigilii, poetul – de o delicatețe vecină evanescenței – Claudiu Mitan, Rodica Bretin prozatoare și publicistă, conf. dr. Virgil Borcan, specializat în literatură franceză, poetul, eseistul și criticul literar Alexandru Mușina, românul-american prozator, poet haiku și eseist Leonard Oprea (Nardi), romancierul și jurnalistul Eduard Huidan și mulți alții…

S-au ridicat, din școala noastră, universitari, cercetători și artiști din diverse domenii, devotați profesori de gimnaziu sau de liceu, ingineri, scriitori, medici, preoți, psihologi, juriști…

Totuși, mai presus de profesii și de performanțe, cel mai important este că toți am primit lecțiile onestității, demnității, respectului și omeniei (aproape toți ni le-am și însușit!) într-un temeinic lăcaș de cultură unde, prin îndelungată tradiție, mulți dascăli au fost modele umane și repere morale pentru discipoli.

„Șaguna” era o școală care nu respecta cu strictețe comandamentele epocii. Amintiri: în vremea „edificării societății socialiste”, când „Deșteaptă-te, române!” era interzis în manifestările publice, profesorul de muzică, Ștefan Stanciu, ne-a învățat, la cor, să cântăm „Deșteaptă-te, române!”, ba ne-a cerut să-l cântăm cu atâta simțire încât simțirea noastră să „spargă” ferestrele sălii de repetiții (Sala Festivă, pe al cărei perete frontal tronează și acum, după aproape două veacuri, deviza școlii: Litteris et virtuti). Aveam să-l cântăm, cu mare însuflețire, pe scena Teatrului Dramatic, asistați de un public numeros și de televiziune, la serbarea închinată aniversării celor 125 de ani ai școlii, „strecurat” printre cântări obligatorii, de laudă partidului și conducătorilor. Și aveam să aflu abia acum doi ani că, în culisele serbării, direcțiunea și dascălii noștri, în special profesorul de limbă și literatură română Constantin Cuza, se luptaseră dur, epuizant, ca cenzura să lase repertoriul corului și poeziile alese pentru recitatori (unele trecute pe lista neagră a autorităților) așa cum le stabiliseră ei. Tot în vremea aceea, când invitați la întâlniri și discuții cu elevii erau, de regulă, foști ilegaliști comuniști, scriitori aliniați ideologic ori vizitatori din URSS, profesorul Cuza l-a invitat pe poetul Teohar Mihadaș, de la Cluj, deținut politic șapte ani în pușcăriile comuniste din anii ’50 pentru „activitate ostilă regimului”. Nu s-a vorbit deschis despre prigoana din anii ’50, că nu se putea, dar atmosfera întâlnirii a fost impresionantă, memorabilă  – cu totul altfel decât a întâlnirilor convenționale, oficial agreate – și „a grăit” de la sine. Cum astfel de „abateri” de la linia impusă politic nu se petreceau pe ascuns, cu siguranță se bucurau – nu știu dacă tacit sau explicit – de acordul directorilor școlii, Toma și Marian, solidari cu profesorii. Fără să fie fapte eroice grandioase, de notat în manualul de istorie, constituiau, într-un rigid sistem totalitar, gesturi curajoase, în măsură să ne sugereze nouă, elevilor, că – așa cum ar spune Părintele Nicolae (Steinhardt) – „atunci când legile sunt absurde, avem datoria morală de a le încălca”. Ne învățau, indirect, pe cei aflați „pe recepție”, să… sabotăm supușenia oarbă, să respingem îndoctrinarea și tot ce contravine bunului simț ori gândirii logice. Ar mai fi, poate relevant, un „mărunțiș”: în timp ce formula obligatorie de adresare era „tovarăș/tovarășă” (profesor, director, inspector, secretar, portar etc…) mulți dintre noi ne adresam (instinctiv? intuitiv?) anumitor profesori cu „domnule/doamnă”. Probabil percepeam apelativul impus oficial ca incompatibil cu atitudinea lor, cu felul lor de a fi, de a se exprima, de a gândi. Câtorva (tov. Morcov, tov. Coliban, tov. Cristache – poreclit de elevi „Sinistrul”, în trecere prin „Șaguna” ca suplinitor) li se potrivea fest „tovărășirea”, dar altora… Cum să spui „tovarășul” profesor  Cuza, sau Toma, sau Marian fără să ți se strepezească materia cenușie? Cum să spui „tovarășa” profesoară Elena Stavăr (de fizică) sau Dora Pârvulescu (de chimie), fără să ți se răzvrătească neuronii? Erau și rămâneau, în ființa lor, exemplare întruchipări de domni și doamne, iar de asta nu-i putea expropria o decizie oficială, dictată de… activiștii de partid. 

În superba Sală Festivă (cu pictură murală realizată de brașoveanul Iosif Clement în 1862), copilandri dornici să devenim elevi ai celebrului și râvnitului liceu, cunoscuserăm mai întâi, în 1972, emoțiile unui exigent concurs de admitere și tot acolo…

Da, tot acolo, patru ani mai târziu, aveau să ne încerce și mai copleșitoare emoții, la sărbătoarea celor 125 de ani de la înființarea școlii. Directorii de atunci, prof. Simion Toma și prof. Emil Marian – care, alături de inimoșii noștri dascăli, făcuseră toate demersurile cu putință în acest scop – ne-au anunțat că, prin decret prezidențial, Liceul nr. 1 și-a redobândit, oficial, numele de Liceul „Andrei Șaguna”.

Cred că nimeni dintre cei prezenți atunci în sală nu poate uita tumultuoasa bucurie și ropotul de aplauze și urale care au izbucnit vulcanic după această multdorită veste! Unora ne-au dat lacrimile. Alții ne-am smuls emblemele anoste cu Liceul nr. 1 de pe sacouri ori sarafane și le-am aruncat pe jos (a avut personalul de serviciu ce strânge cu mătura pe făraș după aceea!), în așteptarea emblemelor  noi, care să ne confirme vizibil apartenența la Liceul „Andrei Șaguna”. Strașnic entuziasm ne-a cuprins! Emblema, în general un accesoriu nu tocmai îndrăgit de purtătorii uniformei școlare, de data asta era așteptată cu nerăbdare și satisfacție, ca un premiu de bun augur primit cu puțin înaintea examenului de maturitate.

Liceul în care fuseserăm admiși, în care am crescut, am studiat și ne-am format, își redobândise – în sfârșit! – identitatea firească, aceea pe care o avusese din 1922 până când puterea așa-zis „democratică”, „populară”, instalată cu anasâna după 23 august 1944, a considerat că numele unui mare Mitropolit al Ardealului îi știrbește ei autoritatea de… educator ateist, cu atât mai mult cu cât Brașovul însuși fusese deposedat de identitate, devenind – între 1950 și 1960 – Orașul Stalin. „Tătucul” (care chipurile „libertate ne-a adus”, cum scandau politrucii, activiștii și oportuniștii momentului), ne adusese, odată cu vârtos clamata „libertate”, duium de directive, sancțiuni, restricții, interdicții. Anonimizarea personalităților și valorilor din cultura și istoria națională făcea parte din programul stalinist de… „educație” și „civilizare”.

Deci: bez Șaguna, bez Honterus, bez Meșotă, bez Unire, bez Principesă. Kakoy Brașov?!?

La vremuri noi, licee noi, industriale (unele, ce-i drept, competitive, foarte căutate), cu denumiri noi, definitorii pentru era cea „nouă”: Liceul „Tractorul”, Liceul „Rulmentul”, Liceul „Steagul Roșu”, Liceul „Uzina 2”…   

Noi, absolvenții șaguniști de acum 50 de ani, ne-am aflat, metaforic vorbind, „la cumpăna apelor”, pe creasta despărțitoare. Am fost – după ani și ani de înstrăinare forțată – prima promoție pe ale cărei diplome de bacalaureat stă scris Liceul „Andrei Șaguna”. În 1976 numele întemeietorului școlii, al celui care – la propriu și la figurat – în 1851 a pus piatra de temelie, a biruit numărul.

Ce emoții de nedescris! Ce emoții irepetabile! Necunoscute, greu de imaginat pentru promoțiile de șaguniști care aveau să vină în urma noastră, fericiți beneficiari ai schimbării fără să o fi trăit, așa, pe viu, cum am trăit-o noi, cei prezenți atunci în Sala Festivă. Ceea ce pentru noi a fost un eveniment, pentru ei a intrat în firescul lucrurilor. De fapt, în acele clipe, am trăit intens o (aparent) măruntă dar însemnată izbândă în vremuri tulburi, un crâmpei deloc neglijabil de revenire la normalitate.

În general, amintirile din tezaurul fiecăruia sunt subiective, personale, diferite, nuanțate. Plăcute, neplăcute, amuzante sau triste, îmbucurătoare sau dureroase, încețoșate sau ferm conturate. Unele ne apropie, altele  ne îndepărtează pe unii de alții, altele se șterg de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Să existe, însă, o amintire comună puternică, stăruitoare, a unui eveniment important, așteptat cu înfrigurare și perceput de o întreagă promoție la fel de intens, o caldă aducere aminte care să ne unească pe toți când privim înapoi… se întâmplă destul de rar.

„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri”, dar…

Momentul unic din Sala Festivă va rămâne, lăuntric, o amintire numai a noastră! A promoției-martor 119, din 1976, prima promoție de absolvenți de după redobândirea cuvenitei noastre identități șaguniste. Se împlinesc 50 de ani de atunci și 175 de la înființarea liceului, acum Colegiul Național „Andrei Șaguna”! Să le mulțumim dascălilor noștri și să păstrăm cu dragoste neprețuita amintire, să o împărtășim celor mai tineri și să ne bucurăm mereu că ne-a fost dat să avem parte de ea! 

Mihaela Malea Stroe (Ștefănescu, în anii de liceu)

DIN VIATA

Tot despre educație

Posted on

Cel mai nou articol apărut în „Litere”. Despre educație, cea adevărată care ne învață lucrurile care se obțin cu efort, cu muncă și nu doar cu amuzament.

„Copiii noștri ar putea deveni cu adevărat încrezători în forțele proprii, așa cum am fost și majoritatea dintre noi, nu neapărat având doar convingerea că sunt mai buni ca alții, că sunt deosebiți și speciali, ci pentru că ar ști că pot face față unor împrejurări pentru care s-au pregătit, făcând eforturi constante să învețe și lucrurile inutile din școală și antrenându-se să le vadă aplicabilitatea practică într-o epocă mai imprevizibilă ca oricând.”

41_Educ_p 157-159Download
In Memoriam

Recviem pentru Tanța

Posted on

Cine e Tanța? Deși corect este cine a fost Tanța? Pentru că a murit pe 11 august și a fost înmormântată pe 14 august 2026. Ei și … parcă aud multă lume spunând! Toți murim … mai devreme sau mai târziu.

Corect. Dar unul dintre participanții la slujba de înmormântare a spus la sfârșitul ei: „A mai murit o parte din istoria orașului!” Și atunci m-am hotărât să scriu aceste câteva rânduri de pomenire. Tot timpul slujbei ținută de preoții bisericii Sfântul Nicolae Drujești m-au frământat cuvintele care au ajuns titlul acestui mesaj. Nu știu de ce, dar iată că probabil există semne pe care nu le deslușim, dar care ne spun că trebuie să ne amintim de cei care au trecut pe lângă mulți dintre noi, ne-au atins cu bunătatea lor chiar dacă cel mai probabil cât a fost în viață nu ne-am gândit la Tanța în acest context.

Toată lumea a cunoscut-o pe Tanța. Sigur foarte puțini știau probabil că a chemat-o Constanța Ciubuc și s-a născut pe 16 februarie 1944 într-o familie săracă. Nici n-a mers la școală decât mai târziu și așa a ajuns colegă de școală generală cu Lulu și prietenii lui.

Cunoștea foarte multă lume și aproape toată lumea de o anumită generație o cunoștea. A avut grijă de foarte mulți copii din oraș în perioada când nu existau bone nici locale, nici exotice, iar creșele și grădinițele erau un lux. Nu că acum ar fi altfel dacă vrei anumite standarde.

Photo by Fabio Sasso on Unsplash.

Tanța avea ciudățeniile ei. Fuma enorm, era lactovegetariană, dar mânca foarte puțin, se îmbrăca în haine bărbătești și colecționa jucării de pluș. A avut o perioadă în care și desena. Știu pentru că i-am dat hârtie și creioane colorate.

Era foarte cinstită. Te ajuta cu ce putea ea să facă și se mulțumea cu ce-i dădeai. Cel mai mult i-a  plăcut să aibă grijă de copii și de bătrâni. Cât au dus-o puterile. În ultima perioadă n-a mai putut și a fost luată în casă de o familie de oameni cu suflet mare care au avut grijă de ea. S-au luptat cu absurditățile asistenței locale din oraș și cu ineficiența și lipsa de înțelegere și suflet a spitalului local. Nu intru în amănunte, dar sunt demne de orașul lui Urmuz.

Tradițiile locale care-i însoțesc pe cei care au plecat spre lumea veșnică au fost ținute la Biserica Sfântul Nicolae Drujești. La capela bisericii au venit oameni să-și ia rămas bun de la ea și să-i aprindă o lumânare. Ba chiar au adus o coroană de flori și ce a mai putut fiecare pentru a-i onora amintirea. Flori multe. De toate felurile. Și chiar a doua zi la slujba de înmormântare a fost destul de multă lume prezentă. Am condus-o până la groapă și ne-am bucurat că dintre toate instituțiile statului biserica a fost cea mai îngăduitoare.

Dacă n-ar fi fost Tanța probabil că n-aș fi știut că frumoasa biserică pe lângă care trec adesea a început să fie reclădită, după un incendiu, în 18 iulie 1910, construcția fiind terminată în 1915. 

Odihnă veșnică!

Uncategorized

Un ochi îmi râde, un ochi îmi plânge

Posted on

De ce? Explic mai jos.

Mai întâi bucuria mi-a fost cauzată de vernisajul expoziției “Lumină şi formă” care a avut loc pe 6 august la Muzeul Municipal Curtea de Argeș. Protagoniștii evenimentului: Traian Duță și Ioana Duță Schmiedigen. Și, desigur, publicul generos cu prezența sa. Da, a fost chiar de minunata sărbătoare Schimbarea la față, plină de multiple semnificații. Schimbarea la față poate însemna simbolic și schimbarea atitudinii față de artă, bucuria de a ne lumina sufletele cu forme și culori splendide și am fost încântată de prezența numeroasă a celor dornici să-și desfete sufletul cu apropierea artei.

Au fost emoții, întâlniri neașteptate sau dimpotrivă planificate, lume multă plină de interes și căldură, în plus față de cea a mediului ambiant, dialoguri rapide sau mai așezate, dialoguri între generații diverse, dialoguri cu exponatele dar și cu expozanții, fotografii, filmări, emoții, emoții, emoții. O stare generală de bine care a prelungit evenimentul pentru a putea cuprinde dorința de taifas cultural a celor prezenți.

Am fost invitată de cei doi artiști vizuali să spun câteva cuvinte la deschiderea evenimentului. Sigur că am fost bucuroasă pentru că sunt o admiratoare a artei în diversele ei ipostaze, dar le-am atras atenția că nu cred că sunt persoana cea mai potrivită pentru că eu vin din zona literaturii și a eseului, unde am migrat din zona comunicării, mai ales a comunicării în afaceri, nu din critica de artă în sens strict. Dar Traian Duță și Ioana Duță Schmiedigen au considerat că acest lucru este un plus probabil pentru că sunt foarte concisă și, știu din colaborările noastre anterioare, că împărtășim ideea că arta măsoară gradul de civilizație al unui oraș, mai ales dacă este regal, și ar trebui să se bucure de sprijinul instituțiilor locale, al întreprinzătorilor și al publicului larg. Publicul a fost prezent în număr impresionant. În rest …. tăcere, vorba nefericitului prinț Hamlet.

Mi-am luat ca măsură de precauție pentru cei care s-ar putea să nu fie de acord cu părerile mele, și este firesc și este dreptul lor desigur, să-l invoc de la început pe Henry David Thoreau, filozof și eseist american din secolul XIX care spunea că „Nu contează ceea ce privești, contează ceea ce vezi”, subliniind astfel că perspectiva interioară și înțelegerea profundă a lumii sunt mult mai importante decât simpla observare exterioară a lucrurilor. Altfel spus fiecare vedem ce suntem educați să vedem și este desigur un subiectivism permis mai ales între prieteni.

Am să punctez în continuare câteva dintre ideile pe care le-am expus în scurta mea prezentare pe care am început-o subliniind că însuși afișul expoziției ne-a oferit cheia de interpretare sugerându-ne că există artiști care modelează materia până când aceasta începe să vorbească și există artiști care caută lumina până când ea capătă formă.Dar acest lucru nu înseamnă că vedem două expoziții paralele: una de sculptură și una de pictură. De fapt asistăm la o singură conversație artistică: una despre lumină. Și despre forma pe care lumina o ia atunci când întâlnește materia sau culoarea. Și putem vedea ce înseamnă acest lucru și cum prelucrează cei doi aceeași realitate dacă privim cerbul esențializat în bronz al lui Traian Duță reluat într-un peisaj fabulos de pădure în care Ioana  Duță Schmiedigen l-a ascuns printre ramurile unui codru răcoros (Peisaj cu cerb).

Despre culorile fascinante ale Ioanei putem spune multe povești – de la răcoarea adâncurilor redată prin nuanțe de albastru și verde, și clipocit de apă refractând lumina în nuanțe atrăgătoare care aproape m-au făcut să-mi întind mâna și să mă răcoresc (Into the deep – Spre adâncuri) până la peisajele montane în care simți adieri și vânturi cu miresme tari.

Se pare că Traian Duță aparține unei generații de sculptori care încearcă să păstreze vie tradiția figurativă într-o perioadă în care sculptura contemporană merge tot mai mult spre instalație, conceptualism sau obiect artistic. Mitologia, memoria culturală și condiția umană sunt temele constante ale operei sale, dezvoltate într-o expresie plastică echilibrată, care preferă sugestia în locul efectului spectaculos. De altfel Mirela Cioabă, actriță a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova și prietenă din copilărie a lui Traian Duță, a povestit savuros cum și-a dezvoltat Traian filonul mitologic.

Am încercat să-i fac pe cei prezenți să dorească să exploreze răspunsuri la întrebarea: cum se transmite o vocație artistică fără a deveni imitație? Mi s-a părut o întrebare pertinentă pentru că în sală erau generații diferite, părinți, tineri, ba chiar și bunici și nepoți care desigur sunt sau vor fi interesați de cariere, drumuri în viață, moșteniri și altele asemenea. Adică întrebări și alegeri întotdeauna grele, cu atât mai mult în prezent încorsetați de lumea de azi în care educația minimalistă și parentingul extenuant ne încețoșează deciziile. Personal mi s-a părut fascinant că un tată și o fiică pot împărți aceeași pasiune pentru artă și totuși să vorbească două limbaje vizuale  atât de diferite. Asta ne subliniază că adevărata moștenire nu este stilul, ci libertatea de a-ți căuta și găsi propriul stil. Sigur că și Traian și Ioana au vorbit frumos despre modul în care s-au format și în care au avut libertatea de a experimenta și a înțelege subiectiv lumina artei. Flexibilitatea și înțelegerea părintelui cu o experiență impresionantă în lumea artei, dar și un mediu în care există cineva care are în permanență grijă nu doar de nevoile concrete, ci și de egourile fragile ale artiștilor. Și acel cineva este fie mamă, soție sau soț – iată o rețetă care în acest caz s-a dovedit un succes.

După ce invitații și cei doi artiști au vorbit a existat un moment special în care au fost dezvăluite SURPRIZELE anunțate. Traian Duță a dezvelit bustul scriitorului Dumitru M. Ion, cel care alături de poeta Carolina Ilica, a inițiat și organizat Festivalul Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș”. Scriitorul Dumitru M. Ion a murit pe 13 februarie 2022, festivalul inițiat de el înregistrând 25 de ediții. Un astfel de omagiu era necesar. Al doilea bust dezvelit a fost al profesoarei de limba română și scriitoarei Sofia Dobrescu, mama medicului pediatru Mihaela Aritina Ionescu, la rândul ei scriitoare și apărătoare a valorilor tradiționale de familie. Prin aceste busturi pe care publicul le-a primit cu o emoție autentică expoziția “Lumină şi formă” s-a ancorat solid în păstrarea memoriei și identității orașului.  

Revin la titlul acestui articol. De ce un ochi îmi plânge?

Pentru lipsa de interes real, materializat nu doar prin cuvinte, nici acelea mereu frumoase și empatice, ci prin finanțări solide, transparente și constante pentru sprijinirea artei și a celor care au fost hărăziți de natură sau divinitate sau ambele cu talentul de a ne impresiona sufletele și de a spune adevăruri pe care adesea noi, oamenii obișnuiți nu găsim forța de a le exprima. Da, nu spun nicio noutate că fără artă și cultură o civilizație este în pericol. Dar mi se pare absurd să vrei să ai realizări și să nu oferi condiții ca ele să crească.

Stând de vorbă cu Traian și Ioana și urându-le, ca de obicei, vânzări cât mai multe m-a copleșit tristețea imensă, fără nici o exagerare, pentru starea lor de spirit când mi-au spus: „nu ne așteptăm să cumpere nimeni. Nu de asta facem această expoziție. O facem să oferim un zâmbet, o rază de lumină și de speranță iubitorilor de artă.” Este minunat, dar e oare suficient?

ARTICOLE

Ce găsești când nu (mai) cauți

Posted on

Articolul pe care-l public mai jos l-am scris în 2002 și a fost publicat în Jurnalul Economic al Facultății de Relații Economice Internaționale din ASE București. L-am căutat câțiva ani buni atât în variantele de stocare a informației pe care le mai am, CD-uri, stickuri de memorie, cât și în varianta pe hârtie. Și, cum se întâmplă când Murphy nu doarme, n-am găsit nimic. Așa că am renunțat.

Și iată că, obligată de chestiuni administrative să eliberez apartamentul în care locuiesc, am găsit între tone de cărți, reviste, broșuri, hârtii mai mult sau mai puțin volante, volumul din decembrie 2002 al Jurnalului Economic.

Redau în fișierul de mai jos mai jos articolul exact în forma în care a fost publicat.

Cultura Internetului_2002Download

POEZII. PROZĂ, Uncategorized

Din versurile citite la CLER Sr în iulie

Posted on

21 iulie la Casa Domnească. Mulțumim și aici gazdelor.

S-au citit poezii de Adrian Păunescu şi Șerban Foarță. Prevăzusem dorința de a citi cât mai multe poezii de Păunescu  așa că ne-am limitat, nu foarte fericite, la doar două. Cine spune că nu se mai citește poezie? Iată mai jos câteva poezii citite la întâlnirea noastră. Sigur că au fost și discuții despre poeții respectivi, opera lor și receptarea publicului.

Dar să vorbească … poezia.

Repetabila povară

Cine are părinți, pe pământ nu în gând
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.

Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâția copii și de-atât nenoroc
Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.

Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei,
Care știu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!

Continuarea acestei impresionante poezii aici.

Șerban Foarță

„Placă (puțin) defectă”, volumul „Simpleroze”, 1978, Editura Facla.

…Parfumurile unor crinoline par

fumurile unor crini! O, line

par fumurile unor crinoline…

Albă ca Zăpada & cei 7 pisici, din Mic tratat de pisicologie (2009)

Albă ca Zăpada are

șapte feluri de pisici, –

de alt soi e fiecare,

iar pisoii sunt pitici.

Cea dintâi între princese

e un siamez (dar n-am

să vă spun exact prin ce se

ilustrează acest neam).

Continuarea aici.

, , ,
, , ,
, , ,
, , ,
,
,
DIN VIATA

O bucurie culturală

Posted on

Sârșitul săptămânii trecute ne-am bucurat de sărbătorirea revistei Curtea de la Argeș, nu doar o zi cum ne anunța afișul ci, iată, între 12 – 14 iunie 2026. Trei zile cu evenimente pline de suflet și conținut, în care fiecare am putut să găsim câte ceva care să ne placă, să ne intereseze sau să ne dea de gândit. Ca să nu mai vorbim de frumosul târg de carte „La Curtea lui Urmuz” care a reunit edituri cu ofertă de carte pentru toate gusturile, vârstele, pregătirile și, mai ales, buzunarele.

Câteva însemnări foarte subiective, dar posibil utile, pentru atmosfera culturală a orașului regal, în care se petrec atât de multe lucruri de calitate pe care tindem să le trecem adesea cu vederea din cauza deficiențelor zilnice ale traiului nu foarte comod pe care-l trăim în ultima vreme.

Vineri dimineață am pierdut, din păcate, lansările de carte care au deschis programul, dar am ajuns la timp pentru a fi prezentă la o conferință deosebită și pe care am așteptat-o cu mult interes pentru că ne promitea o discuție despre IA și literatură.  Conferențiarul, profesor emerit Ioan Roxin, de la Universitatea Franche-Comté, Besançon, Franța, ne-a delectat cu lucruri aplicate pe care le putem face cu IA (imnul revistei în vreo trei variante, pe diverse texte și ritmuri), ne-a liniștit că nu putem, cel mai adesea, să deosebim un text uman de unul generat de un IA bine antrenat și că, cei care nu vor folosi IA ca instrumente firești de lucru, se vor autoelimina din domeniul lor de competență. Conferențiarul a atras atenția că IA nu este despre tehnologie, ci despre om, despre sens și condiția umană. Ca de obicei, timpul a fost necruțător, și ne-a oprit întrebările pe care o sală plină de un public educat în ambele domenii, tehnologie și literatură, le pregătisem pentru cel care a vorbit nu doar cu profesionalism tehnologic, dar, mai ales, cu o emoție autentică. Ce am mai reținut de la această conferință au fost două întrebări utile pentru a interoga textele care ajung pe diverse căi în fața noastră: pentru cele din secolul XX – “cine este autorul?”, iar pentru cele din secolul XXI – “cine a trăit emoția/întâmplarea descrisă?”.

Ziua de sâmbătă 13 iunie, a început cu o slujbă la statuia lui Eminescu, pentru a marca 137 de ani de la moartea poetului. Lume multă, lume bună și foarte bună. În public eminescologul Nicolae Georgescu care a ținut și o conferință în a doua parte a programului zilei. Partea a doua a zilei a doua a fost deosebit de densă așa că voi reveni asupra ei și asupra unor momente extraordinare, cel puțin pentru mine. Acad. Valeriu Matei într-un moment inedit, improvizat și de mare efect cântând o doină împreună cu violoncelistul Adrian Naidin ar fi fost un moment de referință pentru orice spectacol pentru publicul larg. Iar recitalul lui Adrian Naidin pe versurile lui Eminescu un admirabil imn adus poetului. Citiți-l, recitați-l, cântați-l pe Eminescu pentru a dovedi că este nemuritor este ceea ce trebuie să facem fiecare dintre noi nu doar de zile aniversare.

Păcat că sala a fost destul de goală și pierderea este, desigur, a celor care n-au fost prezenți. Sunt constant uimită de lipsa de interes a publicului larg pentru astfel de ocazii în care pot afla lucruri interesante pentru care în lumea largă se plătesc bani frumoși pentru că într-o economie dezvoltată cultura costă. La noi, nici cu intrarea liberă nu prea se găsesc amatori. Trist, dar adevărat.

Și pentru că am ascultat o emisiune la radio în care se evoca vocea plăcută de tenor a lui Eminescu care obișnuia să-și încânte prietenii cântând melodiile epocii, știm că aprecia muzica lăutărească, i-am cerut lui ChatGPT să-mi genereze o imagine cu Eminescu cântând la o întâlnire de la Junimea. Prima iterație a fost cu el cântând la chitară. Apoi spunându-i că Eminescu nu cânta decât „a cappella” a generat imaginea de mai jos.

DIN VIATA

Despărțiri

Posted on

Am citit realmente cu lacrimi în ochi anunțul de mai jos apărut aici. Și spun că, probabil, fiecare trecem la rândul nostru prin înțelegerea trecerii neîndurătoare a timpului. „Sic transit gloria mundi!” sunt cuvinte scrise sincer, cu toată uimirea că au trecut 20 de ani și cu toată seriozitatea și înțelegerea pentru gestul plin de înțelepciune al Roxanei Marinescu.

Succes tuturor pe noul drum pe care porniți. Sunt modalități multiple prin care putem crește și contribui fiecare ca lumea să devină mai bună.

„Finally, as this is the last editorial I am writing for Synergy, allow me to express my gratitude to the founders of this academic journal, late Prof. Georgeta Ghiga, Prof. Emerita Laura Mureşan and Prof. Emerita Mariana Nicolae, as well as its first editor-in-chief, Tania Măgureanu. It was through their vision and strategic thinking that this journal was born and through their vitality, energy and constant work that it continued to exist and thrive. As I have been involved from the very beginning in its activity, I could witness all the joy, success and struggles for performance of its successive editorial teams, to the present one: Lucia-Mihaela Grosu-Rădulescu, managing editor, Irina David and Anca-Teodora Şerban-Oprescu, associate editors. A big thank you for the constant and friendly support of Editura ASE, the relentless support of its Director, Simona-Margareta Buşoi, the Editing Team: Silvia Răcaru, Livia Radu and Emilia Velcu. Also, my gratitude to all the peer-reviewers and contributors, as well as to all the people who make sure the journal exists in its online and print versions. 

Time to say good-bye after more than 20 years, in which I brought my modest contribution to Synergy regular publishing twice a year and to its standing in International Data Bases and Romanian CNCS A category. Time for a new team and new challenges.”  



La sfârșit, având în vedere că acesta este ultimul editorial pe care îl
scriu pentru Synergy, permiteți-mi să îmi exprim recunoștința față de
fondatoarele acestei reviste academice: regretata Prof. Georgeta Ghiga, Prof.
Emerita Laura Mureşan și Prof. Emerita Mariana Nicolae, precum și față de Tania
Măgureanu, prima redactor-șef a revistei. Revista s-a născut datorită viziunii
și gândirii lor strategice, iar prin vitalitatea, energia și munca lor
neobosită ea a continuat să existe și să prospere.

Fiind implicată încă de la început în activitatea revistei, am avut privilegiul de a fi martoră la toate bucuriile, succesele și eforturile pentru performanță ale echipelor editoriale succesive, până la cea actuală: Lucia-Mihaela Grosu-Rădulescu, editor executiv, Irina David și Anca-Teodora Şerban-Oprescu, editori asociați.

Mulțumiri speciale pentru sprijinul constant și prietenos al Editurii ASE, pentru susținerea neobosită a directoarei sale, Simona-Margareta Buşoi, precum și a echipei editoriale: Silvia Răcaru, Livia Radu și Emilia Velcu.

Îmi exprim, de asemenea, recunoștința față de toți referenții științifici și colaboratorii revistei, precum și față de toate persoanele care asigură existența revistei atât în format online, cât și tipărit.

A venit timpul să îmi iau rămas-bun după mai bine de 20 de ani în care mi-am adus modesta contribuție la apariția regulată, de două ori pe an, a revistei Synergy și la consolidarea poziției sale în bazele internaționale de date și în categoria A a CNCS România. Este timpul pentru o nouă echipă și pentru noi provocări.

Uncategorized

Lecturi

Posted on

Am avut emoții pentru întâlnirea Cubului de lectură de ieri. De ce ? Pentru că Marcus Aurelius nu este ușor de citit și, prin urmare, de discutat. Dar, a fost o întâlnire deosebit de reușită și vă voi povesti pe scurt de ce.

Vă reamintesc și faptul că ne-am propus să recităm/citim la fiecare întâlnire din câte un poet român. Pentru ieri seară ni l-am propus pe Marin Sorescu. Și, pentru că lumea ajunge uneori mai greu pentru că vine de la serviciu, sau se desprinde mai greu de la obligațiile casnice, trece un timp până suntem adunați toți. Așa că am început cu Marin Sorescu. Entuziasmul a fost evident. Unii au citit, alții au recitat. Unii au ales poezii, alții proză. Vorba singurului bărbat prezent care n-a citit sau recitat, dar își mișca buzele uneori în avans față de cea care vorbea, semn că știa pe dinafară versurile, „mi s-a făcut pielea găină de emoție”. Da, poezia bună are acest efect și am fost foarte fericită că s-a propus această admirabilă reconectare la filonul poeziei românești și sper s-o menținem vie.  

Ne-am adus aminte de Sorescu dramaturgul ale cărei piese au fost jucate în teatre pariziene înainte ca ele să fi fost publicate în țară sau de nominalizarea lui de două ori la Nobelul pentru literatură, sau de faptul că poeziile lui au apărut în metroul londonez. Și, iată că ne-am trezit și noi, ca acel domn faimos al lui Molière care făcea proză fără să fi știut, că ne-am adus aminte de Marin Sorescu taman în anul împlinirii de către poet a 90 de ani de la naștere. Cinstită fie-i amintirea veșnic!

Dar, în ciuda înțelepciunii lui Marcus Aurelius (nu mai rătăci, … Grăbește-te către scopul ales de tine…) iată că divaghez. Prin urmare, pe foarte scurt, iată ce am discutat despre Meditațiile împăratului roman. Și nu am terminat, dar timpul este nemilos și a trebuit să punem punct.

Cititoarea care ne-a propus cartea a făcut o succintă punere în context a cărții și autorului subliniind că această lucrare a fost un jurnal personal, nu o operă destinată publicului. Perioada istorică este aproximativ 170–180 d.Hr (după Hristos) sau, dacă preferați, e.n. (era noastră), iar conținutul lucrării face referire la războaie, responsabilități imperiale, reflecții asupra mortalității. Este una dintre lucrările importante ale stoicismului care avea ca repere esențiale controlul asupra propriei minți, acceptarea destinului. A subliniat și ea cât de greu de citit este, dar câte de multă înțelepciune se ascunde în gândurile unui împărat roman, ultimul din seria celor cinci împărați buni pentru că au asigurat o perioadă de stabilitate și prosperitate maximă a Imperiului Roman (aprox. 96 – 180 d.Hr.): Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius.

Nu vreau ca acest text să se transforme într-o lucrare amplă, așa că voi menționa doar schematic unele aspecte ale discuțiilor noastre. De fapt, am descurajat în mod evident, dorința de teoretizare și de a aduce în discuție lucruri pe care le găsim pe motoarele de căutare preferate. Am dorit, și am obținut, aducerea gândurilor lui Marcus Aurelius la complexitatea lumii moderne.

Societatea consumeristă de azi li se pare unora, pe drept cuvânt, un loc plin de primejdii, care ne distrage de la țelurile pe care ni le-am propus în viață. Le-am amintit cititorilor clubului cum era Imperiul Roman la apogeul său – sigur uitându-ne la aristocrație și la cei foarte bogați. Sclavii au fost puțin interesanți și atunci și azi.

Este o viață lungă mai de dorit decât una scurtă și plină de intensitate? Merită să trăim până la 100 de ani într-o stare de relativă sănătate și luciditate? Sigur cu ajutorul marii industrii medicale, dar mai ales farmaceutice ? Ca să facem ce?

Cum se pregăteau/ erau pregătiți cei care urmau să ajungă la conducerea imperiului sau al multelor  niveluri intermediare?

Care era recunoașterea meritelor celor care contribuiau la educația unui lider? Scuze pentru folosirea jargonului de azi. În fotografia de mai jos veți observa câtă recunoaștere, modestie și decență există la acest om pe care soarta, destinul sau norocul l-au ridicat pe cea mai înaltă treaptă a societății de atunci. Aroganță? Autosuficiență? Ele existau și atunci, dar nu la Marcus Aurelius.

Mă opresc aici deși cele mai interesante discuții nici măcar nu le-am menționat. Poate ar trebui să spun că eram prezenți oameni de pe la 35 de ani până pe la 85 așa că am avut perspective diverse, complementare despre aspectele pe care le-am abordat. Sigur că au fost și înțelegeri diferite ale unor lucruri pe care poate nici nu le percepem singuri. Dar împreună avem mai multe șanse să zărim formele în continuă schimbare ale unei realități tulburi. Cum ne educăm azi copiii și-i facem dependenți de noi? În loc să-I educăm pentru jungla socială în care mai devreme sau mai târziu vor trebui să intre ? Despre fragilitate și anti-fragilitate și altele asemenea.

Momentul cel mai impresionant al serii a fost când, ajunsă acasă, am primit un telefon de la una dintre cititoare care a dorit să-mi mulțumească pentru astfel de întâlniri în care nimeni nu vorbește prea mult, dar toată lumea constribuie la îmbogățirea cunoștințelor grupului. Pentru că nu contează sloganurile sau ce a spus X sau Y. Contează ce înțelegem noi și cum putem adapta înțelepciunea lumii la viața noastră personală.

Fotografiile de la această întâlnire le găsiți pe Facebook.