Redau mai jos discuția pe care am avut-o pe 30 ianuarie cu ChatGPT. Ce m-a frapat a fost că-și dă sursele în caz că vrei să-l urmărești/controlezi și, foarte neașteptat pentru mine, a devenit interactiv. Te-ntreabă ce părere ai, dacă oferi alternative, totul foarte politicos. Presupun că asta este și în funcție de cine pune întrebările și conduce discuția. N-am ajuns încă acolo ca să inițieze el “un taifas”. Deocamdată. Dar cine știe …. Poate mă trezesc în vreo noapte/dimineață că mă întreabă: ai recitit Chira Chiralina. Ce zici? Cum te raportezi la ea din perspectiva anului 2025?
Să sperăm, însă, că mai este până departe!
Deocamdată iată taifasul meu cu ChatGPT.
👇
MN: Bună, ce știm despre Panait Istrati în 2024?
ChatGPT: In 2024, interesul pentru viața și opera lui Panait Istrati a fost revitalizat prin publicarea biografiei „Viața lui Panait Istrati” de Stelian Tănase, apărută la Editura Corint. Cartea explorează complexitatea personalității lui Istrati, evidențiind contradicțiile și pasiunile care i-au marcat existența.utorul îl descrie pe Istrati ca fiind „omul tuturor contradicțiilor imaginabile”, subliniind atât adeziunile sale la diverse cauze, cât și dezicerile frecvente care i-au surprins contemporanii.
De asemenea, în august 2024, revista de cultură universală „Constelații diamantine” a publicat un articol intitulat „Panait Istrati – scriitorul autodidact la școala vieții”, semnat de Mihai Caba.cest articol marchează 140 de ani de la nașterea scriitorului și evidențiază parcursul său literar și dificultățile întâmpinate în recunoașterea valorii operei sale.
În plus, Stelian Tănase a fost invitat la DC News, unde a discutat despre viața și cariera lui Panait Istrati, subliniind transformarea sa de la un susținător al ideilor comuniste la un critic al regimului sovietic, după experiențele trăite în URSS.
Aceste contribuții din 2024 au adus în prim-plan complexitatea personalității și operei lui Panait Istrati, oferind o perspectivă proaspătă asupra unui scriitor care a navigat între multiple identități și convingeri de-a lungul vieții sale.
MN: Mulțumesc. Crezi că Istrati este mai cunoscut internațional decât în România?
ChatGPT: Da, se poate spune că Panait Istrati este mai cunoscut internațional decât în România, mai ales în spațiul francofon. El a fost descoperit și promovat de Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, iar cărțile sale au fost publicate inițial în franceză. În Franța, Istrati este încă apreciat ca un scriitor deosebit al secolului XX, fiind comparat uneori cu Maxim Gorki datorită stilului său narativ și a temelor legate de lumea marginalilor și a celor oprimați.
În România, deși este studiat în școli și are un loc în literatura clasică, nu are aceeași recunoaștere pe care o au alți scriitori interbelici. Imaginea lui a fost afectată și de asocierea cu ideile socialiste și cu perioada în care a fost apropiat de Uniunea Sovietică. Totuși, în ultimii ani, pare să existe o redescoperire a operei sale, în special datorită noilor studii și reeditărilor.
Tu cum vezi lucrurile? Crezi că românii îi acordă atenția pe care o merită?
MN: Mulțumesc. Nu cred că românii îi acordă atenția pe care ar merita-o. Și nu prea mai este studiat în școală. Din păcate.
ChatGPT: Ai dreptate, din păcate, Istrati nu mai are un loc important în programa școlară, deși viața și opera lui ar putea fi extrem de relevante pentru tineri. Povestea lui de autodidact, călătoriile sale prin lume, conflictele de conștiință și stilul său direct ar putea atrage cititori noi, dacă ar fi mai bine promovat.
Poate că și faptul că nu se încadrează perfect în „canonul” literaturii românești – fiind mai apropiat de literatura europeană, dar scriind și despre personaje marginale – l-a făcut să fie neglijat. Totuși, e ironic că un scriitor atât de apreciat în Franța sau în alte țări nu are parte de aceeași recunoaștere acasă.
Dacă s-ar face un film bun despre el sau dacă ar fi inclus în mai multe proiecte culturale, crezi că și-ar recăpăta locul pe care îl merită?
MN: Posibil. Dar ar trebui să fie un film cu buget acceptabil pentru a putea filma splendoarea unora dintre povestirile lui, dar și, desigur, mizeria altora. Un film cu actori excelenți, cu vizibilitate internațională.
ChatGPT: Exact, un film despre Istrati ar trebui să fie ambițios, bine finanțat și să surprindă atât frumusețea aventurilor sale, cât și latura dură, aproape brutală, a realităților pe care le-a descris. Povestirile lui sunt vizuale, pline de peisaje spectaculoase, de la porturile Mării Negre până la Levant și Balcani, dar și de scene dramatice, intense emoțional.
Un astfel de proiect ar putea avea succes internațional, mai ales dacă ar fi realizat într-o coproducție cu Franța – având în vedere că Istrati este foarte apreciat acolo. În plus, dacă ar fi distribuiți actori cu rezonanță globală, filmul ar putea atrage atenția festivalurilor mari precum Cannes, Veneția sau Berlin.
Dacă ar fi să alegi o poveste sau o perioadă din viața lui Istrati care să fie ecranizată, ce ai prefera? Un film biografic complet sau o adaptare a uneia dintre cărțile lui?
MN: Nu știu. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Mă mai gândesc.
ChatGPT: E o alegere grea, într-adevăr. Un film biografic ar putea explora personalitatea fascinantă a lui Istrati – aventurier, idealist, dezamăgit de ideologiile timpului său –, dar o adaptare a uneia dintre cărțile lui ar putea aduce în prim-plan atmosfera incredibilă a povestirilor sale.
Dacă îți vin idei sau vrei să le discutăm, sunt aici. Oricum, un astfel de film ar merita să existe! 😊
MN: Mulțumesc frumos pentru discuție.
ChatGPT: Cu mare drag! Mă bucur că am discutat despre Panait Istrati – un scriitor care merită redescoperit. Dacă mai ai vreodată chef de astfel de conversații, sunt aici. O zi frumoasă! 😊📖
În după-amiaza zilei de 20 ianuarie am participat la un eveniment de excepție la Centrul Cultural Mihai Eminescu: lansarea volumului “La porțile neuitării”, al lui Mihai Maxim, doctor în filologie, și al volumului “Cum de vine de se leagă” al Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, ambele apărute la Casa Editorială Floare Albastră.
O sală arhiplină, personalități venite de departe să vorbească despre lucrările celor doi autori, o atmosferă plăcută, discuții nu doar relevante pentru autorii și cărțile în discuție, dar și extrem de interesante pentru fenomene culturale mai ample. Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună în care șampania și urările sclipitoare au curs pentru a-l sărbători pe Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani.
Filmul întâlnirii se află pe youtube, prin bunăvoința doamnei Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră, și a domnului Dan Păsărin, realizatorul acestui material. Îl găsiți aici: https://www.youtube.com/watch?v=V29wyQqBnp8&t=3633s, cu posibilitatea de a merge direct la partea care vă interesează pentru că există un tabel cronologic al discuțiilor avute.
Probabil că v-ați putea întreba de ce mai scriu despre această plăcută întâlnire dacă ea poate fi urmărită în întregime pe youtube? Răspunsul este foarte simplu: pentru că oamenii de azi nu au răbdare să urmărească două ore de material filmat, dar sunt fericiți ca cineva să le sintetizeze discuțiile în câteva pilule cât mai ușor de înghițit. Și, sigur, foarte puțini sunt cei care se gândesc că o astfel de sinteză este, de fapt, punctul de vedere personal a celei care face acest exercițiu. Dar, spre conformitate, urmăriți filmul!
Am să mă opresc doar la câteva idei care mi-au plăcut și pe care vreau să le menționez aici.
Vasile Macoviciuc subliniază imposibilitatea sintetizării cărții lui N. Georgescu, dar accentuează calitatea ei de a fi răvășitoare prin multitudinea de informații și conexiuni pe care le propune autorul și captivantă prin nevoia cititorului avizat de a se întoarce la text. Consideră că N. Georgescu este un intelectual de tip clasic descinzând din secolul al XIX-lea.
Ambasadorul Dumitru Preda a subliniat, printre altele, importanța acordată de N. Georgescu construcției cuvântului, dar și a rostirii sale, a modului cum accentuăm sau nu cuvinte, sentimente. Naturalețea prin care autorul ne trece prin mit, mitologie și magie este o calitate apreciată în mod deosebit de vorbitor.
Caligrafia, o pasiune a vorbitorului, este o artă din păcate demult uitată în România. Subliniind importanța culturală a diplomației, ambasadorul D. Preda apreciază valențele limbii materne și capacitatea ei de a transmite informații celor care nu sunt familiarizați cu istoria României.
Despre Mihai Maxim, Dumitru Preda vorbește cu afecțiune, menționând că se cunosc de multă vreme. A fost extrem de impresionat de omagiul adus de Mihai Maxim părinților săi, dar și de modul în care Maxim se raportează la trecerea sa printr-o istorie zbuciumată și neiertătoare. Îi evocă pe Ileana și Romulus Vulpescu. Apreciază nevoia de a cunoaște cultura rusă dincolo de ideologii și politici și contribuția lui Mihai Maxim la această cunoaștere prin numeroasele traduceri făcute din rusă. Apreciază curajul lui Mihai Maxim de a scrie și traduce adesea în contra curentelor și modelor momentului respectiv.
Ana Dobre, citându-l pe N. Georgescu, subliniază importanța scrisului corect și a unui adevăr din păcate tot mai puțin prezent azi în texte și anume că “punctuația este gesticulația minții”.
Peter Sragher s-a referit la activitatea de traducător a lui Mihai Maxim și apoi a citit un fragment din volumul lansat la eveniment pentru a ilustra calitățile remarcabile de prozator ale autorului. De altfel, tot Sragher evocă influența pe care Ileana Vulpescu a avut-o asupra devenirii literare a lui Maxim.
Am spus și eu câteva cuvinte prin care mi-am dorit să atrag atenția asupra disciplinei și rigurozității documentării de arhivă, asupra recursului la textul original ori de câte ori este posibil și asupra respectului celor doi față de textul scris.
Marian Nencescu a vorbit despre jurnalismul cultural în care ambii autori excelează și despre importanța lui pentru o cultură matură. Și a creionat un profil generational larg din care fac parte cei doi autori și o mare parte a publicului prezent, profil caracterizat de dificultățile istoriei sociale, politice și economice prin care au trecut.
Paula Romanescu a brodat sclipitor în jurul titlului CUM DE VINE DE SE LEAGĂ a lui N. Georgescu și a descris elegant cum memorialistica lui Mihai Maxim i-a prilejuit întâlniri culturale remarcabile.
Matematiciana poetă Vilia Banța a vorbit empționant despre cartea lui N. Georgescu întrebându-se de ce autorul nu este în Academia Română. Răspunsul a fost spontan și, ca atare, probabil sincer: “pentru că nu mă interesează!”. Vilia Banța face un frumos compliment cărții lui N. Georgescu spunând că este o carte fermecătoare pe care se întrec s-o citească toți membrii familiei sale de matematicieni.
Doina Ghițescu a citit cu o voce amplă, bogată un fragment din volumul LA PORȚILE NEUITĂRII.
Luările de cuvânt s-au încheiat cu observațiile lui George Corbu care a evitat elegant să le ofere celor doi o epigramă, subliniind că este prezent la eveniment ca cercetător literar, scriitor și bibliofil. L-a întrebat pe N. Georgescu ce crede despre necesitatea reintroducerii apostrofului în gramatica limbii române și a accentului în scris, mai ales, în cazul omonimelor, i-a sugerat Paulei Romanescu să încerce să traducă în franceză titlul CUM DE VINE DE SE LEAGĂ, iar lui Mihai Maxim să-și publice teza de doctorat așa cum a fost ea susținută în 1985.
Într-un gest elegant și necesar ambasadorul și prof. univ. Dumitru Preda a marcat rolul editorului profesionist în apariția cărților, mulțumind astfel Doinei Rizea, directoarea Casei Editoriale Floare Albastră pentru rolul ei important în apariția acestor lucrări.
Cum am mai spus seara s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună. S-a cântat “Mulți ani trăiască!”, s-au ciocnit pahare de șampanie de cei care nu erau cu mașina și s-au făcut urări minunate lui Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani și în avans și lui Nicolae Georgescu pentru o vârstă rotundă, undeva mai spre toamnă.
O seară minunată pentru care mulțumim autorilor și tuturor celor care au făcut-o posibilă!
Azi, 17 ianuarie 2025, Radu Theodoru împlinește 101 ani. La mulți ani cu sănătate!
Ce poți spune în fața acestui erou? Cel mai cu/minte este să-l lași pe el să vorbească! Redau mai jos cuvintele domniei sale culese de mine dintr-un interviu dat în 2024 și din cele spuse de domnia sa în Sala Basarabilor de la Curtea de Argeș unde a avut generozitatea de a se întâlni cu cititori argeșeni de toate vârstele.
Dacă ai transpirat în folosul vieții, atunci viața îți va oferi longevitate. Pentru asta avem nevoie de un program clar, ordonat și coordonat pentru a ne asigura un echilibru între fizicul și psihicul nostru și între noi și lume.
Vârsta nu este meritul nimănui. Dar atunci când transpiri pe manuscris, când transpiri într-o bibliotecă să îți faci fișe, când transpiri cum am transpirat noi, (…) în carlingă când se îndreaptă spre tine trasoare, când ești vânat în aer sau vânezi în aer, lucrurile se schimbă radical.
Redau mai jos povestea doamnei Elena Colios, inginer chimist, cercetător științific, pe care am aflat-o în diverse etape de la fiica ei, Liana Antonina Ioniță, o destoinică femeie de afaceri.
Drumurile parcurse cu efort duc către mai multe împliniri.
Cum am ajuns cercetător științific? Povestea pare simplă, dar drumul a fost greu și eforturile multiple. Atât cele ale mele cât și ale celor din jurul meu: cei apropiați, familia, dar și ale societății în general pentru că atunci ca și acum totul era în schimbare. M-am născut în 1933 la Galați într-o familie cu șase copii. Am fost mezina familiei și, probabil din cauza asta, cea mai răsfățată.
Tata a fost maistru mecanic iar mama casnică, adică șefa gospodăriei și a noastră, a celor șase copii: patru surori și doi frați. O văd pe mama și acum cu ochii minții cum stătea noaptea târziu, după ce se liniștea toată casa, să citească sub un bec pe care i-l agățase tata deasupra măsuței la care ziua ea cosea, țesea și împletea pentru nevoile celor din casă.
Noi, copiii, am fost îndemnați să învățăm cât mai multă carte și să ne alegem în viață drumul și meseria pe care o dorim, dar care să ne placă și să ne bucure în fiecare zi.
Au fost vremuri grele, cu război, cu multe lipsuri și suferință, cu pierderea unora din cei dragi dar în fiecare clipă am simțit dragostea, grija și protecția pe care mama și tata o aveau pentru noi. Învățătura era și atunci foarte apreciată, iar meseria era brățară de aur.
Surorile mele au urmat cursurile Liceului industrial devenind Croitorese Calificate iar una dintre surori a devenit profesoară de Lucru Manual. Frații mei, de asemenea, au absolvit Liceul industrial, cu specializarea Mecanică.
Iar eu, mezina, eram lumina ochilor tatălui și mândria mamei mele. La fiecare sfârșit de an școlar mamei îi străluceau ochii de bucurie și mândrie pentru că veneam acasă cu coronița de premiantă.
Încă din clasa a X-a a început să mă frământe întrebarea “Ce va urma dupa bacalaureat ?”. Profesoara de Limba Română mă îndemna spre Litere iar cea de Chimie, doamna Sanda Bahruban, voia să aleg Facultatea de Chimie. Universul a lucrat pentru mine și în acea perioadă am văzut un film documentar cu imagini dintr-un laborator de analize chimice. M-a impresionat în mod deosebit și așa mi-am decis viitorul și calea de urmat în viață.
În anul 1950, după pierderile din război, după Naționalizare și toate celelalte evenimente, Statul a decis că are nevoie mai repede de oameni bine pregătiți așa încât a dat un Decret prin care elevii cu medii foarte mari puteau absolvi cursurile clasei a XI-a și a XII-a în același an școlar, pentru a putea participa cât mai mulți la examenul de Bacalaureat.
În acei ani, dacă aveai Diploma de Bacalaureat erai cineva. Diploma îți asigura accesul la un post în administrație sau, cum se spune azi în “Middle Management“.
Moartea mamei, când eu aveam 17 ani, m-a făcut să aleg această oportunitate cu scopul de a ajunge mai repede la Facultate unde puteam să primesc Bursă de studii și, astfel, să scad presiunea financiară asupra familiei.
Așa că în august 1951 am susținut examenul și am obținut Diploma de Bacalaureat (doar 6 fete și 3 băieți din cei 60 de elevi înscriși) iar în toamna aceluiași an m-am înscris la examenul de admitere la Facultatea de Chimie din Institutul Politehnic din București.
Din păcate mama, care și-a dorit foarte mult să merg pe acest drum nu a mai fost lângă mine cu ochii ei străluncind de bucurie.
Imaginati-vă o copilă de 18 ani (pentru că pe atunci, la 18 ani eram copii) venită cu trenul din Galați la București, în Capitală, singură, dar cu dorința de neclintit de a deveni studentă la Chimie și de a-și urma visul.
Am fost o generatie norocoasă pentru că modelarea noastră ca viitori ingineri chimiști a fost făcută de o pleiadă de profesori eminenti, somități în domeniu care au sădit în noi nu doar cunoaștere ci, mai ales, respectul pentru meserie, respectul pentru munca bine făcută, respectul pentru cei din jurul nostru : Costin D. Nenițescu, Petru G. Spacu, Emilian Bratu, Nicolae Raclis, Serban C. Solacolu, Tudor Ionescu, Victor Părăușeanu, Eugen Pincovschi, Natzie Mendelson (conducatorul meu de Proiect de Diplomă pentru absolvirea facultății).
Am fost căministă (căminul studențesc era în celebra clădire “303“ – fostele Grajduri Regale), am fost bursieră toți anii de facultate iar cursurile și laboratoarele au fost universul meu în toti cei cinci ani de studii.
Nu contau greutățtile cotidiene, nici lipsa banilor, nici mâncarea puțină și proastă de la cantină, nici faptul că spectacolele de teatru și de operă le vedeam doar de la actul 2 (pentru că la pauză puteam intra fără bilete). Nu a contat nici faptul că în sesiune, când învățam până noaptea târziu, ni se făcea foame și mâncam pâine cu sare. Nici că în toată perioada facultății am avut o fustă și 2 pulovere și o pereche de pantofi balerini.
Eram tineri, eram nemuritori, aveam planuri, visam cu ochii deschiși la viitorul nostru.
Chiar dacă Revelioanele le făceam “cu o bere și o prajitură la 303 în bătătură”, dansam până dimineața. La reuniunile de dans (cum se numeau pe-atunci) l-am cunoscut pe cel care, după absolvirea facultății a devenit soțul meu, Nicolae Colios student la Facultatea de Mecanică pentru Industria Chimică tot la Institutului Politehnic București.
Cum erau organizate studiile atunci? Primii 2 ani de facultate erau dedicați culturii generale inginerești (fizică, chimie, matematici superioare, etc.) și din anul III ne alegeam Specializarea. Eu am ales Chimia Anorganică. Încă din primii ani de facultate eram recunoscută pentru acuratețea cu care efectuam analizele de laborator, de unde și porecla de “chimista cu mâinile de aur”.
Activitatea propriu-zisă am început-o în 1956 la Intreprinderea de Prospecțiuni și Laboratoare, secția de Pedologie, în laboratorul de analize chimice ale solurilor. Viața personală a mers și ea înainte așa că în 1957 am fost binecuvântată de Dumnezeu cu o fiică.
Au fost vremuri grele. Lumea postbelică se schimba dramatic și, desigur, acest lucru se reflecta în viețile noastre. Europa postbelică s-a divizat în blocuri politice și România a ajuns în sfera de influență a U.R.S.S. ca membră a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) ce era un răspuns la Planul Marshal american pentru Europa de Vest și membră a Pactului de la Warșovia opusul militar al NATO. Controlul U.R.S.S. asupra României s-a manifestat – printre multe altele – prin desemnarea acesteia ca zonă agricolă din cadrul CAER. Prin urmare, toată activitatea de cercetare și dezvoltare din acea perioadă – deci și a mea – s-a axat pe creșterea suprafețelor agricole și îmbunătățirea solurilor, inclusiv în Delta Dunării.
Și așa, în acea perioadă a fost publicată prima mea lucrare științifică la care am fost coautor: “Solurile Deltei Fluvio Maritime ale Dunării”
În anul 1961 a fost reînființat Institutul Geologic al României iar în anul următor, în 1962, trecând examenului de Cercetător Științific am fost angajată la secția de Chimie a acestuia.
Pentru determinarea compozitiei chimice a rocilor, mineralelor, minereurilor si apelor, în laboratoarele de chimie ale institutului aplicam metode mixte de analize: chimie clasică și metode fizico chimice (colorimetrie, polarografie, spectrometrie, spectrografie în infraroșu sau raze X). Când Institutul Geologic a primit unul dintre primele 3 aparate din România de Spectrometrie în absobție atomică am fost specializati doar 4 chimiști pentru a lucra cu el.
Astfel a inceput călătoria mea în lumea fascinantă a cercetării geochimice.
Studiile de cercetare impuneau participarea a cel putin 3 specialități: chimisti, geologi, geofizicieni. Institutul organiza, în funcție de fonduri, aplicații științifice pe teren în diferite zone ale țării unde geologii prezentau specificul fiecărei zone: sedimentare, tectonice și/sau vulcanice. În aceste aplicații am înțeles legătura dintre fenomenele geologice și analizele chimice dar mai ales am înțeles ce doreau geologii, geofizicienii, fizicienii să afle din rezultatele analizelor efectuate de noi, chimiștii: stabilirea genezei pământului, a tipului de roci, a fenomenelor geologice, a vârstei formațiunilor geologice, a acumulărilor de elemente chimice în diverse roci și minereuri, etc. Cu alte cuvinte echipele de cercetare erau interdisciplinare și era nevoie de multă răbdare și tact pentru a ne asculta unii pe alții și a înțelege nevoile generale ale echipei.
Rezultatul acelor ani de colaborare interdisciplinară l-am concretizat în fundamentarea a 4 metode noi de analize chimice pentru:
1. Microdozarea Polarografică a Seleniului. Seleniul, puțin răspândit în scoarța terestră este parte a elementelor strategice rare la fel ca titanul, vanadiul, cromul, nichelul. Se găsește în unele roci și minerale într-un conținut scăzut, determinarea lui fiind dificilă. Metoda mea Polarografică a lărgit posibilitățile de determinare a acestui element strategic, fiind totodată și mult mai rapidă și mai precisă decât metodele anterioare.
2. Determinarea Aurului din Minereuri prin Spectrofotometrie de absorbție atomică. Metoda permite determinarea cantităților foarte mici de aur astfel încât acesta să poată fi recuperat din minereurile sărace sau deja sărăcite prin uzinarea clasică. Metoda a condus la creșterea productivității recuperărilor de metal prețios și la reducerea timpului de lucru.
3. Dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din Produsele Miniere prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
4. Determinarea Cobaltului și Nichelului din Sulfuri Minerale prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
Spectrofotometria de absorbție atomică permite determinarea cantităților foarte mici de elemente strategice astfel încât acestea să se poată recupera din minereuri. Metoda fundamentată de mine era mult mai rapidă comparativ cu metodele analitice folosite până la acel moment, mult mai simplă și foarte exactă. Aceste metode pentru dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din produse miniere și a Cobaltului și Nichelului din sulfuri minerale au fost aplicate imediat la Întreprinderea Minieră Baia Mare iar odată cu prezentarea lor în publicații de specialitate au devenit de expunere internațională. Am fost foarte mândră că munca mea a condus la astfel de rezultate importante pe plan național și internațional, chiar dacă din motive ce țineau de cutumele vremii, eu nu eram neapărat vizibilă public.
De-a lungul vremii, Academia Română a organizat o serie de schimburi științifice (Knowledge Exchange) cu Institute Geologice din Budapesta, Praga si Bratislava, la care am fost invitată și am participat cu interes.
Pot spune cu recunoștință și fără a greși că drumul meu științific a fost mentorat de Elena Stoica – Doctor în Chimia Solului și de către Chimistul Vasile Iosof, profesioniști de exceptie, cărora în timp le-am devenit colaborator. Este cred important să subliniez că în anii aceia erau puțini doctori în științe în diversele specializări, doctoratul nefiind un ciclu de studii așa cum este în prezent. Cu toate acestea în anul 1972 am sustinut examenul de Doctorat la Facultatea de Geologie din Bucuresti. Titlul Tezei mele era ”STUDIUL GEOCHIMIC SI MINERALOGIC AL FORMATIUNILOR FERUGINOASE DIN MASIVUL PALAZUL MARE, DOBROGEA” iar profesor coordonator mi-a fost academicianul Dan Giușcă. La intervale de timp, am susținut 2 referate științifice în fața comisiilor mixte formate din profesori din specialitățile geochimie și mineralogie. Primul referat l-am susținut după completarea cunoștințelor mele cu studii de geochimie și mineralogie. Al doilea referat consta în prezentarea principiilor de funcționare, metodelor de lucru și interpretarea datelor pentru toate aparatele ce urmau a fi folosite pe tot parcursul studiului. Am pregătit un număr semnificativ de roci din Masivul Palazul Mare, sortate din arhiva geologică a institutului. Am început analizele de laborator, dar, din păcate, cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea Institutului. Laboratoarele noastre au fost distruse și, o dată cu ele, probele și rezultatele analizelor mele. Poate că găsirea unor noi roci din arhiva institutului și reluarea de la zero a tuturor analizelor nu ar fi fost o problemă, doar că ar fi trebuit să obțin aprobări pentru prelungirea termenului de susținere a tezei. În plus, la scurt timp de la cutremur, a trebuit să ne mutăm laboratoarele în spațiul înghesuit și dificil de folosit în munca de cercetare din cadrul Intreprinderii de Prospecțiuni. Din păcate, în acest timp coordonatorul meu de teză de doctorat, academicianul Dan Giușcă, a murit. Astfel s-a închis cel mai frumos, dar și cel mai dureros capitol din viața mea știintifică.
Întreaga mea activitate de cercetare s-a cristalizat în 19 lucrări științifice publicate în Analele Institutului Geologic, Buletinele de Științe Geologice, Revista Academiei Române, Revista de Chimie, Conferințe și Congrese Naționale și Internationale de Geologie și Chimie.
Iar recunoașterea activității mele a venit și prin acordarea de către Statul Român în anul 1974 a medaliei pentru “Merite Deosebite în Activitatea Profesională”.
Am activat peste 33 ani în profesie. Nu am regretat nici un moment, pentru că meseria am făcut-o cu pasiune și am fost răsplătită cu multe bucurii și satisfacții profesionale.
Vedeți dumneavoastră, este foarte important să subliniez într-o carte ca aceasta că activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie era făcută preponderent de femei. Coordonarea cercetării, a institutelor, a activității din teren era făcută însă de bărbați. Cu toate acestea fără munca noastră, fără meticulozitatea și dedicarea cu care efectuam fiecare analiză știind cât sunt de importante rezultatele, nici unul dintre cei care conduceau activitatea noastră nu ar fi putut să prezinte și să publice lucrări reprezentative de specialitate. Rezultatele obținute de noi în laborator și metodele noi pe care le-am descoperit au făcut ca activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie ale Institutului de Geologie și Geofizică să fie cunoscută nu numai în România ci și peste tot în lume, iar studenții și cercetătorii Universităților de profil să aibă șansa să învețe și să lucreze cu metode noi, moderne pentru acele timpuri.
Mi-am pus viața în slujba profesiei care mi-a fost și pasiune: cercetarea științifică în domeniul chimiei anorganice așa cum se făcea în acei ani. Aceasta am fost și sunt eu: Elena Colios.
Elena Colios împreună cu academicianul Nicolae Florea (la 92 și respectiv 100 ani ).
Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.
De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și autorul este și producător de vin! 🍷🥂
Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?
Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.
De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)
A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.
Am terminat de citit Parfum de gheață. Mi-a plăcut din mai multe motive.
În primul rând pentru că în mod ciudat, îmi place cum scrie Yōko Ogawa și cum traduce Raluca Nicolae. Nu pentru acuratețea strictă a informației, habar n-am de japoneză, cât pentru fluiditatea și corectitudinea limbii române. Da, și a sprijinului dat prin notele de subsol cititorilor care cunosc doar superficial cultura japoneză.
I-am și scris traducătoarei că, dincolo de poveste, m-a frapat că o parte a acțiunii se-ntâmplă în Praga și mi-a făcut plăcere să recunosc o parte din locurile revăzute astă-vară (august 2024) când m-am întâlnit la Praga cu prieteni buni din Melbourne. Răspunsul ei m-a nedumerit ușor: “mie vizita ei la Praga mi-a amintit și de perioada comunistă: hoteluri întunecoase, detergenți mai ieftini, etc.” De abia acum răsfoind din nou volumul pentru a scrie rândurile astea am văzut că a fost scris în 1988. La noi a apărut în toamna aceasta. Pentru mine descrierea Pragăi era a orașului de azi, nouă și actuală. Fascinantă măiestria lui Ogawa de a face descrieri atemporale, dar impecabil localizate. Mi s-a părut că sunt pe Podul Carol alături de ea.
Mi-a mai plăcut și pentru că, într-un fel, este aproape un thriller, o carte de aventuri pe care nu-ți vine s-o lași din mână. Doar că aventurile se petrec între realitate și imaginar, încercând să descifrăm cotloanele întortocheate ale memoriei și căutând să înțelegem pentru a ne vindeca traumele cauzate de absurdul existenței. Un parfum purtând un nume magic „Izvorul memoriei”, păuni într-o peșteră dintr-o altă lume, dar la care ai acces doar prin Praga, cu mențiunea că păunul este mesagerul zeului memoriei, un paznic aproape invizibil, dar care te servește cu ceai, matematică și patinaj, cum se realizează un parfum, nasul perfect pentru un maestru parfumerier, minciună și adevăr sau doar nuanțe ale diverselor realități?
Și, așa cum se mai întâmplă, am citit necrologul lui Baltazar Ushca, ultimul cărăuș de gheață de pe muntele sacru al Ecuadorului, Chimborazo. N-am putut să nu fac legătura cu Parfumul de gheață, deși … legăturile sunt doar în capul meu, evident. Dar iată mai jos un fragment din care poate, poate ne dăm seama ce distanță enormă este între natură și lucrurile procesate pe care le consumăm automat, fără măcar să ne dăm seama cum ne transformăm și devenim mai fragili.
“La 4.500 de metri, aerul era rarefiat. Pentru ca să tai un bloc uriaș din ghețarul de pe Chimborazo, aveai nevoie de o respirație adâncă înainte de fiecare lovitură a toporiștii pentru gheață. Lucra într-o ploaie de gheață, fiecare țandără prinzând și reflectând lumina. Gheața de pe munte era specială. Gheața de fabrică, folosită peste tot acum, era plictisitoare și cenușie; gheața proaspătă de munte scânteia și era plină de bule de aer strălucitoare. Gheața de fabrică avea clor în ea, dar aici era gheață adevărată, dulce și delicioasă, ca apa minerală. Vindeca mahmureala și febra și era plină de vitamine pentru oase. În afară de faptul că și-a rupt piciorul o singură dată, nu și-a rănit niciodată vreun os pe Chimborazo. Ar fi putut să lucreze până când îl lua Dumnezeu.”
Tăcerile ne despart. Poveștile ne unesc. Ceea ce politica desparte și vatămă cu nepăsare, literatura leagă ușor și vindecă. Acum nu este momentul să disperăm. Nu este momentul pentru apatie. Trebuie să scriem în continuare. Trebuie să fim mai uniți. Trebuie neapărat să ascultăm. Trebuie să avem grijă unii de alții, ca cetățeni ai omenirii. Astăzi îmi amintesc de Iris Murdoch, autoare, romancieră care a scris despre cum să ne îndepărtăm de noi înșine (unselfing) – procesul prin care ne îndreptăm atenția spre lume. Literatura ne oferă posibilitatea și capacitatea de a ieși în afara sinelui și de a ne conecta cu umanitatea. Mai mult ca oricând acum avem nevoie de arta de a povesti. Să ne conectăm, să înțelegem, să schimbăm, să simțim, să vindecăm ceea ce este stricat, să creăm un viitor mai bun pentru planeta noastră și să realizăm că nu suntem singuri.
Silences keep us apart. Stories bring us together. What politics callously divides and damages, literature gently connects and heals. This is not the time for despair. This is not the time for apathy. We must continue to write. We must connect better. We must definitely listen. We must care for each other– as citizens of humankind. Today I remember how the author, the novelist Iris Murdoch wrote about “unselfing” –the process by which we turn our attention outward onto the world. Literature gives us the possibility, and the ability, to step outside the self and connect with humanity. We need the art of storytelling now more than ever before. To connect, to understand, to change, to feel, to heal what is broken, to create a better future for our planet and to realize that we are not alone.
Incredibil cum a trecut aproape o lună de la lansarea la București a cărții mele Bazar. Pentru cei care au la dispoziție o oră pe care doresc s-o petreacă într-un mod plăcut, departe de zgomotul știrilor și al platformelor sociale vuind despre alegerile din SUA sau despre războaiele tot mai multe și mai nefirești pentru lumea în care trăim, există filmul evenimentului aici.
Pentru mine ca autoare evenimentul de lansare a fost impresionant. Prieteni buni, necunoscuți care au devenit cunoscuți, prieteni de departe și de aproape, buchete de flori încântătoare, gânduri pozitive și multă recunoștință din partea mea. Toate sub bagheta magică a Sarei Mina, moderatoarea noastră și neobosita creatoare și promotoare a editurii Biscara.
Prefer să las imaginile să vorbească despre bucuria întâlnirii și a discuțiilor avute. Și am să public după imagini textele integrale ale prezentărilor făcute de Mihai Maxim – o savuroasă trecere în revistă a unei vechi și frumoase relații profesional-amicale și de Monica Got – o discuție pertinentă și profesionistă asupra cărții mele. Analiza ei m-a făcut să mă simt extraordinar. Ca și analizele pe care Roxana Marinescu și Daniela Palade Teodorescu le-au făcut în postfața și respectiv prefața lor, De ce? Pentru că textele lor mi-au demonstrat încă o dată că cititorii privesc și înțeleg conținutul unei cărți prin propriile lor experiențe ceea ce, desigur, creează o sinergie benefică a ideilor în dezbatere. Le sunt recunoscătoare, așa cum sunt recunoscătoare tuturor celor care au participat la eveniment și m-au făcut să mă simt apreciată și utilă.
Este viteza cu care scriu (și iată public) despre ceea ce știu cel mai bine: lumea universitară. Mai jos o poveste pe care revista Leviathan a publicat-o în ultimul ei număr. Se află la pagina 125 din numărul 3 / iulie-septembrie 2024, pe care-l găsiți aici.
Sau, pentru cei care nu au răbdare să răsfoiască revista deși merită din plin, iată povestirea mai jos.
Un eseu interesant despre creșterea continuă și toxică, despre mersul pe bicicletă pentru utilitatea lui și nu pentru a etala exclusivitatea costumului sau a vehiculului, despre prea multa competiție din viețile noastre și altele. Mi-a adus aminte, în alt registru desigur, de Ursula K. Le Guin și eseul ei “Clinging to a metaphor” / Obsesiva metaforă pe care-l discut cu studenții de la master la Comportament organizațional.
„O mulțime de sporturi au fost domolite”, mi-a spus Yvon Chouinard, fondatorul Patagoniei. „Oamenii merg cu bicicleta, dar au un motor. Și fac alpinism, dar în interior. Fac schi nautic pe valuri mari, dar purtați de scutere acvatice (Jet Skis). Cu toate acestea, există oameni care se opun acestei tendințe.”
Câteva extrase din text:
Petersen—a “messiah to cycling Luddites”—under the headline “Lead Us Not Into Titanium.” / Petersen – un „mesia al ludiților cicliști” – sub titlul „Și nu ne pe noi duce în titan”. /
“Bikes look very digital these days. (…) Rivendells look very analog.” He joked that the typical Rivendell customer is someone who “maybe still has a flip phone” and listens to vinyl: “They get a feeling when they see something that doesn’t look new.” / „ În zilele noastre bicicletele arată foarte digitale. (…) Bicicletele Rivendell arată foarte analog.” Gluma era că un client tipic de la Rivendell este cineva care „probabil încă folosește un telefon cu clapetă” și ascultă vinil: „Acești oameni simt atracția pentru ceva care nu pare nou”.
The world seemed divided between two types of people: those with a command of the physical world, and everyone else. The former had confidence, skill, and know-how; the rest of us had YouTube tutorials on removing anti-theft skewers. / Lumea părea împărțită în două tipuri de oameni: cei care stăpâneau lumea fizică și toți ceilalți. Primii aveau încredere, pricepere și cunoștințe; ceilalți avem tutorialele de pe YouTube despre îndepărtarea dispozitivelor antifurt.