Sunt doar nomadă digital. Adică nu m-am născut în epoca în care totul (se pare că) este online. Și, pentru cei care înțeleg cu adevărat, totul înseamnă nimic. Da, pentru că avem impresia că totul este la un clic distanță, și descoperim că, dacă nu știm dinainte ce vrem, nu găsim mai nimic. Accentul este pe mai pentru a include și descoperirile întâmplătoare.
Ce mă îndeamnă la aceste cugetări? Citatul zilei din buletinul informativ al The Economist care sună cam așa:
“Some problems are so complex that you have to be highly intelligent and well informed just to be undecided about them.” Laurence Peter, The World in Brief for September 16, 2023.
În traducere:
“Unele probleme sunt atât de complexe încât trebuie să fii foarte inteligent și bine informat doar pentru a fi indecis în privința lor.” Laurence Peter
Cine este acest atât de profund Peter? Pentru cei interesați puteți găsi informații aici, iar pentru cei minimaliști, adică mai puțin interesați, este cel care a emis principiul Peter care spune că în organizații toți angajații sunt promovați până la nivelul lor de incompetență. Altfel spus cei care sunt pe poziții de conducere sunt incompetenți. Dacă vreți un articol academic pe această temă (din Harvard Business Review) îl găsiți aici.
Un alt îndemn la a bate câmpii cu oarecare grație despre nimicuri a fost și cuvântul zilei pe care The Free Dictionary mi l-a trimis ieri: credenza = a buffet, sideboard. Dar mi-am adus aminte de cuvântul pe care l-am învățat în maghiară în modesta casă a bunicilor mei ardeleni kredenz care însemna bufet ca piesă de mobilier. Mi-aduc și acum aminte de bufetul albastru care era una din puținele piese pe care bunicii le aveau în camera pentru toate scopurile pe care o aveau. A rezistat până acum foarte puțini ani, adică până s-a prăpădit mătușa și … de atunci n-am mai fost prin Cecălaca așa că nu știu dacă mai există.
Revenind la „kredenz” însă, iată ce interesant circulă cuvintele prin diverse limbi aparent neînrudite și cât de greu se lasă ele descoperite pentru cei care n-au răbdarea și curiozitatea să le caute. Azi când (aproape) totul există online.
S-a stins din viață Ileana Budișteanu părăsindu-ne cu discreția pe care i-am cunoscut-o atât de bine. Am primit telefonul cu anunțul trist pe 23 august în timp ce mă aflam în drum spre aeroport să plec spre Milano. Știam că era suferindă, dar aveam convingerea sau poate doar speranța că nu va pleca atât de repede dintre noi.
Am admirat-o pe Ileana pentru extraordinara ei eleganță comportamentală și vestimentară. O femeie echilibrată, evident educată superior, dar care nu căuta să epateze și se lăsa dezvăluită și cunoscută în timp, după criteriile ei proprii, coerente și conforme unui model existențial pe care rar îl mai întâlnim azi. Era devotată familiei, adică lui Alexandru, dar și propriei familii despre care vorbea rar, dar care era alături de ea când a avut nevoie, de exemplu, să-și trateze soțul la Budapesta. Am descoperit acum, documentându-mă pentru a scrie acest text, că în 2015 a donat cărțile rămase de la tatăl ei, dr. avocat Nicolae Varnay (1910-1990), un mare iubitor de carte și cărți, Bibliotecii Științifice a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Un gest nu doar de pietate, dar mai ales de pragmatism discret, ca tot ce făcea, pentru că existența cărților este dată și de utilizarea lor de către cei care au nevoie de ele.
Probabil că cel mai simplu și mai convingător este să redau mai jos un fragment despre Ileana așa cum a prezentat-o în cartea lui Alex, cum îi spuneam eu, sau Sandu cum îi spunea Ileana. Iată ce spune Alex la paginile 325 -326 din cartea trecută la Referințe despre cum s-au cunoscut și despre exemplara lor căsnicie.
Nu pot să uit lungile discuții pe care le aveam împreună despre lecturi, hobbyuri sau multele proiecte la care am lucrat de-a lungul timpului, despre oamenii pe care i-am cunoscut prin Uniunea Vorbitorilor de Limbă Engleză din România, despre călătoriile prin lume pe care le-au avut împreună sau separat, despre încurajarea lor constantă să călătoresc și eu cât mai mult. Și, desigur, mi-amintesc cu admirație și respect despre etica muncii pe care o aveau și Ileana și Alex, până târziu în viață.
De Ileana m-a legat și plăcerea cititului de scrieri polițiste sau de spionaj. John le Carré era unul din autorii noștri preferați și îmi amintesc cu mare plăcere de cadoul de Crăciun primit de la ei desigur cu autograf. Era unul din punctele de acord între noi că o carte fără o dedicație spune foarte puțin despre cel care o oferă sau o primește. Mai jos două înscrieri pe coperțile a două cărți primite cu drag de la Ileana și Alexandru Budișteanu.
Dedicație pe cartea apărută în 2014 și trecută la Referințe.
Textul acesta este prea sărac pentru a reflecta lumea extraordinară pe care au reprezentat-o Ileana și, desigur, Alexandru Budișteanu. Sper să am disciplina și consecvența celor doi pentru a scrie pe larg despre această lume într-o lucrare mai amplă la care am început să lucrez.
Este puținul pe care-l putem face păstrându-le amintirea vie. Așa cum și ei au făcut atât de mult bine și au fost o călăuză pentru mulți tineri care au avut nevoie de lumina lor.
Referințe
Alexandru Budişteanu, Sub patru regimuri pe toate continentele, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2014
“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”
Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹
“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”
I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹
Biblioteca Academiei Române a deschis miercuri, 30 august 2023, în prezența academicianului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, expoziția „Biblioteca Academiei Române – o lume a cunoașterii“. Doar pentru trei zile, cu intrare gratuită. Un prilej rar de a zări o infimă parte a minunilor care sunt parte a tezaurului cultural românesc.
Foto personală.
Mi-a plăcut? Cum ar fi putut să nu-mi placă și să nu mă fi simțit încântată de ce-am văzut? Expoziția prezintă publicului o selecție excepțională, alcătuită din câteva sute de exponate rare, dintre cele mai valoroase, din patrimoniul său de 14 milioane de piese (oficial numite unități de bibliotecă). Adică, așa cum spune Nicolae Noica, director al Bibliotecii Academiei Române, 0,01% din patrimoniu. Da, ați citit corect și pentru conformitate, puteți să-l ascultați pe președintele Academiei Române aici, https://www.youtube.com/watch?v=QgzF9R1R3Ao la minutul 0:48, iar pe Nicolae Noica la minutul 3:02. Președintele Academiei Române vorbește cu durere despre incapacitatea instituțională românească de a găsi și oferi un spațiu adecvat pentru ca aceste minuni să fie vizibile și, în același timp, conservate și puse la dispoziția celor care doresc să-și cunoască rădăcinile. Oare de ce folosesc cei care scriu comunicatele de presă de la Academia Română (și toți cei care preiau textul lor) „a prezerva” în loc de „a conserva”? Noroc că președintele Ioan-Aurel Pop evită ciudatul termen când vorbește (citez din comunicat) „despre importanța colecționării, prezervării, studierii și valorificării patrimoniului cultural național, atât pentru istoria țării, cât și pentru educarea tinerelor generații”.
Am multe de comentat, dar … de fapt este foarte clar că vorbim despre indolența și lipsa de educație, ca să mă exprim relativ decent, a guvernanților. Nu, nu cred în teorii mai mult sau mai puțin conspiraționiste. Dar sunt convină că „atât ne duce capul, atâta facem”.
Ce nu mi-a plăcut însă este sentimentul că expoziția a fost făcută „pe genunchi”. Foarte puține exlicații, plictisitoare, dar adesea inexistente. Cum să fie educate tinerele generații? Asta presupunând că ar exista o voință de a ne lăsa educați. Mă includ aici, pentru că deși nu mai fac demult parte din noua generație, îmi place să continui să fiu educată. Dar te uiți la niște exponate pe care le bănuiești valoroase, ei bine pe unele le recunoaștem unii dintre noi, dar altfel n-ai de unde să știi ce reprezintă, care a fost contextul lor istoric, etc.? Păi asta cere timp și resurse (umane și, da, financiare) – adică … Probabil că supărarea mea este mai mare și pentru că tocmai m-am întors dintr-o scurtă vizită la Milano și așteptările mele erau reglate la alte standarde.
Ședință de lucru a Academiei Române.
Iată un exemplu: sala Pallady este dominată de o imagine mare a ceea ce presupunem că este un grup de venerabili academicieni în timpul unei ședințe. Imaginea este impresionantă, bărbații se uită direct spre privitor, dar cine sunt? Unde are loc această întrunire, când? Am căutat atent, ba chiar am și întrebat câțiva vizitatori, dar am primit ca răspuns doar zâmbete stingherite sau ridicări din umeri. Am apelat la doamna care în mod vizibil era reprezentanta organizatorilor, dar nu sunt sigură cum ar fi corect s-o numesc. Ezit s-o numesc curatoare, deși mi s-ar părea corect ca sens, și nu pot să-i spun muzeografă pentru că nu eram într-un muzeu, ci într-o sală de expoziție. Da’ multe dileme mai ai dragă! Mă rog, o abordez și, deși foarte drăguță și amabilă, nu mi-a putut oferi decât presupuneri. Probabil este o ședință de lucru din sediul Universității, poate că pe la sfârșit de secol XIX. Nu este vina doamnei respective, era foarte drăguță și atrăgea atenția asupra unor exponate pe care n-ar fi trebuit să le ratăm. Dar ….
Foto personală.
Prefer să mai pun câteva imagini pentru mine extraordinar de emoționante decât să mă mai plâng atâta. Chiar așa, doar se pare că sediul istoric al Academiei Române va fi transformat într-un muzeu la standardele capitalelor europene proiect pentru care guvernul a aprobat 38 milioane de euro. În doi ani și jumătate. Să vedem, nu?!
Manuscris oriental „Cartea Regilor / Șah-Name“, de Ferdousi (secolul al XIX-lea, din colecția familiei Gh.V. Bibescu).
În rest, suntem mândri de comorile noastre, dar vorbim cu mare greutate despre ele. De ce? Pentru că a vorbi simplu, clar și coerent este rezultatul unor eforturi de cercetare, documentare și comunicare a acestor procese într-un mod inteligibil pentru toți cei pe care-i dorim mândri de originea lor. Adică nu este doar o șuetă “intelectuală” pe care o înțeleg doar cei inițiați.
Merg rar la cinematograf, dar consultanta mea de cultură pop mi-a spus răspicat că Oppenheimer este un film pe care trebuie să-l văd neapărat la cinematograf. Prin urmare am ales experiența deplină cu vizionare IMAX. N-am putut să nu-mi amintesc copilăria când să vezi filme cinemascop la Patria era tot ce puteai visa mai avansat tehnologic și să vezi Laleaua neagră era o mică minune care te făcea fericită. Sic transit …
Cu ce am rămas din film? Din Oppenheimer, evident. Cu multe, dar probabil cel mai mult m-a impresionat personajul interpretat în film de Rami Said Malek. Este vorba despre cel care a fost fizicianul David Hill, cel care a depus mărturie în Senatul american în timpul audierii pentru confirmarea lui Lewis Strauss ca ministru al comerțului. Impresionant ca model de integritate, prietenie
Aici însă vreau să-l evoc pe Malek ca persoană care-și iubește rădăcinile. Le celebrează, este mândru și fericit că este produsul culturii sale. Pe pagina lui de pe Wikipedia am găsit acest citat pe care-l reproduc aici. Poate cei care v-ați rătăcit pe aici veți înțelege de ce.
“Nu există prima sau a doua generație. Sunt egiptean. Am crescut ascultând muzică egipteană. Am iubit-o pe Umm Kulthum. L-am iubit pe Omar Sharif. Ei sunt oamenii mei. Mă simt minunat de legat de cultura mea și de ființele umane de acolo. Recunosc că am o experiență diferită de cei din jur, dar sunt extrem de îndrăgostit de și inclus în cultura egipteană. Este materialul din care m-am născut.”
Iată și traducerea în română a povestirii “Birou seara” din cartea „Evadând din ramă. Femei din tablouri celebre își spun poveștile” (Escaping the Frame. Women in Famous Pictures tell their Stories) scrisă de Mary Bevan. Cartea a fost publicată în 2021 și aparține unui gen literar numit literatură ecfrastică care permite descrierea unei opere de artă plastică prin vocea unuia dintre personaje. Foarte interesant că acest tip de literatură relativ popular când tehnologia nu ne permitea să vizualizăm marile opere de artă din diverse epoci și cu diferite subiecte este din nou folosit acum când ne putem plimba virtual prin multe dintre muzeele lumii pentru a ne permite noi interpretări și a da voce unor categorii care nu aveau drept la replică în perioadele anterioare.
Aveți mai jos introducerea făcută de Mary Bevan la interpretarea povestirii spusă de secretară despre pictura „Birou seara”.
“Pictura în ulei din 1940 intitulată „Birou seara” a fost realizată de artistul american Edward Hopper. Este expusă în Centrul Walker pentru arte din Minneapolis, SUA. Hopper este recunoscut ca cel mai important artist plastic realist american, deși realismul lui nu este de tip fotografic, cât mai degrabă reprezintă o interpretare a realității. Temele lui majore, difuze în întreaga operă, sunt deșertăciunea vieții contemporane și singurătatea eului. Au existat multe speculații cu privire la “povestea” pe care o spune acest tablou evocator despre un șef și secretara lui lucrând împreună până seara târziu. Secretara este cea care vorbește în acest tablou.”
Și iată și povestirea în sine:
Birou seara
Bineînțeles că toți oamenii suntem voyeuri prin definiție; imaginațiile noastre se hrănesc lacome cu frânturi din lumile altora, viețile altora, și ne distrăm țesând povești în jurul lor. Întotdeauna trebuie să existe o poveste. Chiar în acest moment este foarte probabil că deja vă creați propria poveste cu privire la ceea ce vedeți aici. De acord că unghiul din care ne priviți – vă plasează undeva deasupra de unde puteți să vă uitați pe furiș, ca la un film porno, în biroul nostru prin fereastra luminată– de fapt chiar vă invită. Poate vă imaginați că sunteți pasageri într-un tren ‘L’, la înălțime, care se rostogolește prin noaptea New Yorkului pe lângă zeci de zgârie-nori cu ferestre luminate ca a noastră, fiecare oferind propriul ei tablou ispititor.
Ia spuneți-mi, ce poveste stereotipică țeseți acum în jurul nostru, șeful și voluptoasa lui secretară în rochie scurtă, care-i îmbrățișează strâns silueta, închiși singuri într-un birou mic după lăsarea întunericului? Poate sperați că o să vă ofer detalii, să vă explic de ce sunt îmbrăcată așa cum sunt, poate să vă dezvălui amănuntele picante ale unei relații interzise. Dacă așa stau lucrurile veți fi dezamăgiți. O imagine nu este o anecdotă: dacă ați putea s-o povestiți, ce rost ar avea s-o pictați? Există aici semnificații dacă sunteți pregătit să lăsați la o parte ceea ce credeți că știți și să priviți cu mintea deschisă, dar asta depinde de dumneavoastră.
Vă voi spune doar că anul este 1940. Suntem copiii Marii Crize economice care ne-a schimbat total viețile, în special viețile noastre, ale femeilor. Ne-am pierdut importanța ca membri ai forței de muncă pentru care am luptat din greu de-a lungul anilor, pentru că atunci când nu există suficiente locuri de muncă pentru bărbații noștri ne trezim expediate în locuri de muncă considerate potrivite doar pentru femei, adesea de muncă necalificată. Unele dintre noi am continuat să luptăm cu greutățile, dar visele de șanse egale s-au estompat. Și acum se pare că războiul a început din nou în Europa, deși deocamdată asta nu este treaba Americii. Așa că iată-ne – acest bărbat și cu mine – constrânși în acest birou mic, fără personalitate, luminați de o lumină albă, rece și neiertătoare care nu lasă umbre, fără să putem privi în altă parte decât în interiorul nostru, absorbiți de noi înșine, aproape unul de altul, dar la depărtări de mile. Fereastra este pe jumătate deschisă din cauza căldurii, dar dincolo de ea nu este nimic, doar întunericul.
După cum puteți vedea, șeful meu are vreo 40 de ani; eu, secretara lui, sunt cu câțiva ani mai tânără, dar nu o puștoaică. Observați că, în ciuda căldurii, este prea preocupat ca să-și scoată haina, cocoșat la birou, lucrează până târziu, scanând hârtiile pe care i le selecționez. Eu stau pur și simplu, urmărindu-i reacțiile, așteptând – oare ce? O adiere dinspre fereastră a suflat o foaie pe podea. E dezordine, dar n-am chef să mă aplec și s-o ridic. Sunt o pisică; îmi studiez șoarecele. Când va veni momentul potrivit aș putea să-l atac – sau nu.
Asta-i tot. Trageți singuri concluziile, interpretați scena cum doriți. Oricum adevărul este întotdeauna inaccesibil. Poate că nici nu există vreo poveste aici. Poate este doar o imagine simplă a lumii noastre – a lui și a mea; o lume în care este prea târziu pentru amândoi din mai multe puncte de vedere. Poate suntem doar pur și simplu prizonierii acestei intimități izolate, claustrofobice. Nu este viața, de fapt, plină de astfel de contradicții?
I translated this story into Romanian. You can find it here as published in English by The Market for Ideas. And you will find it under a separate post in Romanian as well.
Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.
“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.
Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!
S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.
Mi-a apărut în revista Litere la pagina 42 articolul pe care-l găsiți în josul acestei pagini.
Vi-l recomand. Este un articol pe care-l puteți citi și în concediu. Războaiele despre care scriu și vi le propun sunt diverse și le purtăm constant fiecare dintre noi.
Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.
Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.
Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.
Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.
Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.
Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)
Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.
Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)
Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.
