Author: Ana y Ram

Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen  ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.

Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.

Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.

Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen  își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.

Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.

Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)

Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după  aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.

Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)

Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.