Am terminat de citit Parfum de gheață. Mi-a plăcut din mai multe motive.
În primul rând pentru că în mod ciudat, îmi place cum scrie Yōko Ogawa și cum traduce Raluca Nicolae. Nu pentru acuratețea strictă a informației, habar n-am de japoneză, cât pentru fluiditatea și corectitudinea limbii române. Da, și a sprijinului dat prin notele de subsol cititorilor care cunosc doar superficial cultura japoneză.
I-am și scris traducătoarei că, dincolo de poveste, m-a frapat că o parte a acțiunii se-ntâmplă în Praga și mi-a făcut plăcere să recunosc o parte din locurile revăzute astă-vară (august 2024) când m-am întâlnit la Praga cu prieteni buni din Melbourne. Răspunsul ei m-a nedumerit ușor: “mie vizita ei la Praga mi-a amintit și de perioada comunistă: hoteluri întunecoase, detergenți mai ieftini, etc.” De abia acum răsfoind din nou volumul pentru a scrie rândurile astea am văzut că a fost scris în 1988. La noi a apărut în toamna aceasta. Pentru mine descrierea Pragăi era a orașului de azi, nouă și actuală. Fascinantă măiestria lui Ogawa de a face descrieri atemporale, dar impecabil localizate. Mi s-a părut că sunt pe Podul Carol alături de ea.
Mi-a mai plăcut și pentru că, într-un fel, este aproape un thriller, o carte de aventuri pe care nu-ți vine s-o lași din mână. Doar că aventurile se petrec între realitate și imaginar, încercând să descifrăm cotloanele întortocheate ale memoriei și căutând să înțelegem pentru a ne vindeca traumele cauzate de absurdul existenței. Un parfum purtând un nume magic „Izvorul memoriei”, păuni într-o peșteră dintr-o altă lume, dar la care ai acces doar prin Praga, cu mențiunea că păunul este mesagerul zeului memoriei, un paznic aproape invizibil, dar care te servește cu ceai, matematică și patinaj, cum se realizează un parfum, nasul perfect pentru un maestru parfumerier, minciună și adevăr sau doar nuanțe ale diverselor realități?
Și, așa cum se mai întâmplă, am citit necrologul lui Baltazar Ushca, ultimul cărăuș de gheață de pe muntele sacru al Ecuadorului, Chimborazo. N-am putut să nu fac legătura cu Parfumul de gheață, deși … legăturile sunt doar în capul meu, evident. Dar iată mai jos un fragment din care poate, poate ne dăm seama ce distanță enormă este între natură și lucrurile procesate pe care le consumăm automat, fără măcar să ne dăm seama cum ne transformăm și devenim mai fragili.
“La 4.500 de metri, aerul era rarefiat. Pentru ca să tai un bloc uriaș din ghețarul de pe Chimborazo, aveai nevoie de o respirație adâncă înainte de fiecare lovitură a toporiștii pentru gheață. Lucra într-o ploaie de gheață, fiecare țandără prinzând și reflectând lumina. Gheața de pe munte era specială. Gheața de fabrică, folosită peste tot acum, era plictisitoare și cenușie; gheața proaspătă de munte scânteia și era plină de bule de aer strălucitoare. Gheața de fabrică avea clor în ea, dar aici era gheață adevărată, dulce și delicioasă, ca apa minerală. Vindeca mahmureala și febra și era plină de vitamine pentru oase. În afară de faptul că și-a rupt piciorul o singură dată, nu și-a rănit niciodată vreun os pe Chimborazo. Ar fi putut să lucreze până când îl lua Dumnezeu.”
Tăcerile ne despart. Poveștile ne unesc. Ceea ce politica desparte și vatămă cu nepăsare, literatura leagă ușor și vindecă. Acum nu este momentul să disperăm. Nu este momentul pentru apatie. Trebuie să scriem în continuare. Trebuie să fim mai uniți. Trebuie neapărat să ascultăm. Trebuie să avem grijă unii de alții, ca cetățeni ai omenirii. Astăzi îmi amintesc de Iris Murdoch, autoare, romancieră care a scris despre cum să ne îndepărtăm de noi înșine (unselfing) – procesul prin care ne îndreptăm atenția spre lume. Literatura ne oferă posibilitatea și capacitatea de a ieși în afara sinelui și de a ne conecta cu umanitatea. Mai mult ca oricând acum avem nevoie de arta de a povesti. Să ne conectăm, să înțelegem, să schimbăm, să simțim, să vindecăm ceea ce este stricat, să creăm un viitor mai bun pentru planeta noastră și să realizăm că nu suntem singuri.
Silences keep us apart. Stories bring us together. What politics callously divides and damages, literature gently connects and heals. This is not the time for despair. This is not the time for apathy. We must continue to write. We must connect better. We must definitely listen. We must care for each other– as citizens of humankind. Today I remember how the author, the novelist Iris Murdoch wrote about “unselfing” –the process by which we turn our attention outward onto the world. Literature gives us the possibility, and the ability, to step outside the self and connect with humanity. We need the art of storytelling now more than ever before. To connect, to understand, to change, to feel, to heal what is broken, to create a better future for our planet and to realize that we are not alone.
În primul rând am scris o povestire în limba română. Într-un loc unde s-a vorbit în principal engleza, dar și româna mai ales de către cei doi participanți internaționali. Un loc care acum a devenit o amintire, dar care a avut partea lui de magie și, fascinant pentru mine, s-a suprapus peste Ziua limbii române.
Dincolo de această coincidență, mă gândisem de ceva timp să scriu ceva pentru această zi. Mi s-a părut că reflecțiile lui Toni Morrison referitoare la limbă prezentate în discursul ei din 1993 la primirea premiului Nobel pentru literatură sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a onora orice limbă, și prin urmare și limba română. De ce? Pentru că orice limbă este minunată pentru cei care s-au născut și au crescut în ea. Ce ne place și ce nu ne place cu ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv lingvistic, este o chestiune care apare mai târziu, după ce am ieșit din tărâmul fermecat al copilăriei timpurii. Sigur că generalizez deși sunt perfect conștientă că sunt nefericiți sau nefericite care au venit pe lume în condiții de profundă mizerie.
Revenind însă la povestea spusă de Toni Morrison în Stockholm. O poveste despre o femeie bătrână și înțeleaptă, oarbă, dar văzând dincolo de realitatea noastră înconjurătoare, o femeie căreia i se cer sfaturi în diverse domenii și pe care ea le oferă în forme sibilinice.
Într-o zi, femeia este vizitată de niște tineri care par hotărâți să-i infirme clarviziunea și să o facă mincinoasă. Planul lor este simplu. Intră în casa ei și-i pun singura întrebare la care răspunsul se bazează pe ceea ce ei consideră un handicap profund: faptul că femeia este oarbă. Ei stau în fața ei și unul dintre ei spune: „Bătrâno, țin în mână o pasăre. Spune-mi dacă este vie sau moartă.”
Ea nu răspunde și tinerii repetă întrebarea. „Pasărea pe care o țin în mână … este vie sau moartă?”
Ea tot nu răspunde. Este oarbă și nu își poate vedea vizitatorii, cu atât mai puțin ceea ce țin în mână. Cu alte cuvinte, bătrâna nu le cunoaște culoarea pielii, sexul sau de unde vin. Ea știe doar motivul lor.
Tăcerea bătrânei este atât de lungă, încât pe tineri începe să-i pufnească râsul.
În cele din urmă vorbește și vocea ei este blândă, dar aspră. „Nu știu”, spune ea. „Nu știu dacă pasărea pe care o țineți este moartă sau vie, dar ceea ce știu este că e în mâinile voastre. Este în mâinile voastre.”
Iar Toni Morrison ne interpretează răspunsul bătrânei ca însemnând: dacă este moartă, fie ați găsit-o așa, fie ați ucis-o. Dacă este în viață, puteți oricând s-o ucideți. Dacă va rămâne în viață sau nu, este decizia voastră. Oricare ar fi această decizie, este responsabilitatea voastră.
Pentru că au făcut paradă de puterea lor și de neputința ei, tinerii vizitatori sunt mustrați, spunându-li-se că sunt responsabili nu doar pentru batjocură, ci și pentru micul strop de viață sacrificat pentru ca batjocura lor să-și atingă scopul. Și așa femeia oarbă îndepărtează atenția de la întrupările puterii către instrumentul prin care acea putere este exercitată.
Toni Morrison alege să interpreteze pasărea ca limbă și femeia ca scriitoare experimentată. Bătrâna este îngrijorată de modul în care limba în care visează, care i-a fost dată la naștere, este folosită, utilizată în diverse scopuri, sau îi este interzisă în anumite scopuri nefaste. Fiind scriitoare, se gândește la limbaj parțial ca sistem, parțial ca un lucru viu asupra căruia deținem controlul, dar mai ales ca relație de putere – un act cu consecințe. Deci întrebarea pusă de tineri: „Este vie sau moartă?” este reală pentru că ea consideră limbajul ca putând să moară, să dispară; cu siguranţă în pericol şi putând fi salvat numai printr-un efort de voinţă. Ea crede că dacă pasărea din mâinile vizitatorilor este moartă, cei care o poartă sunt responsabili pentru cadavru. Pentru ea, o limbă moartă nu este doar una care nu mai este vorbită sau scrisă, ci este un conținut lingvistic inflexibil care-și admiră propria paralizie. Precum limbajul etatist, cenzurat și care cenzurează. Nemilos în îndatoririle sale polițiste, acest tip de limbaj nu are nicio altă dorință sau scop în afară de menținerea propriului narcisism narcotic, a propriei sale exclusivități și dominații. Oricât de muribund, acest limbaj nu este totuși lipsit de efect, deoarece zădărnicește în mod activ intelectul, blochează conștiința, suprimă potențialul uman. Nereceptiv la întrebări, nu poate forma sau tolera idei noi, nu poate modela alte gânduri, nu poate spune altă poveste, nu poate umple tăceri derutante. Limba oficială făcută pentru a sancționa ignoranța și a păstra privilegiile este o armură lustruită până la o strălucire excesivă, o coajă din care cavalerul a plecat cu mult timp în urmă. Și totuși, iată-l: prost, prădător, sentimental. Declanșând evlavie la școlari, oferind adăpost despoților, trezind amintiri false de stabilitate, armonie în rândul publicului.
Bătrâna este convinsă că atunci când limba moare, din nepăsare, neutilizare, indiferență și lipsă de stimă, sau ucisă de autorități, nu doar ea ca scriitoare, ci toți utilizatorii și creatorii sunt răspunzători pentru dispariția lui. (…)
Toni Morrison descrie apoi în detalii ceea ce se întâmplă, sau continuă să se întâmple, și azi în mai multe limbi. Dar pe mine, aici, mă interesează limba română din 2024. Iar cuvintele atent gândite și alese de Toni Morrison în 1993, cuvinte pe care le citez în continuare, sunt incredibil de potrivite pentru a descrie situația limbii române și a utilizatorilor ei în 2024.
Jefuirea sistematică a limbajului poate fi recunoscută prin tendința utilizatorilor săi de a renunța la proprietățile sale nuanțate, complexe, de moașă în favoarea celor de amenințare și subjugare. Limbajul opresiv este mai mult decât reprezentarea violenței; este violență; face mai mult decât să reprezinte limitele cunoașterii; limitează cunoașterea. Fie că este vorba de limbajul de stat întunecat sau de limbajul fals al mass-mediei lipsite de minte; fie că este limbajul mândru, dar osificat al universitarilor sau limbajul științei transformată într-o marfă; fie că este limbajul malign al legii-fără-etică, sau limbajul conceput pentru înstrăinarea minorităților, ascunzându-și jefuirea rasistă în obrazul său literar – el trebuie respins, modificat și demascat. Este limbajul care bea sânge, se mulează pe vulnerabilități, își bagă cizmele fasciste sub crinoline de respectabilitate și patriotism, în timp ce se îndreaptă fără încetare spre rezultatele finale și spre mințile cele mai simple. Limbajul sexist, limbajul rasist, limbajul teist – toate sunt tipice pentru limbajele de stăpânire polițienească și nu pot, nu permit cunoștințe noi, nici nu încurajează schimbul reciproc de idei.
Mă opresc aici cu ideile tulburătoare, dar atât de adevărate, pe care Toni Morrison le-a folosit în discursul ei de acceptare a Premiului Nobel. Pentru ea literatura nu a fost niciodată divertisment. Povestea pe care o folosește ne ajută să vizualizăm puterea magică a limbajului atât ca forță de creare a vieții, cât și ca unealtă de distrugere a ei. La început a fost cuvântul … și, probabil, cuvântul va fi și ultimul când vreun ordin dement va comanda apariția ciupercilor nucleare pe cerurile care încă mai sunt relativ albastre deasupra noastră.
Sau poate, poate încă mai există speranță! Cuvintele, literatura creează lumi noi, poate mai bune. Limbajul este responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne ajută să ne cunoaștem, chiar dacă nu ne vedem. Mai ales azi când nu știm dacă vedem o imagine construită de inteligența artificială sau una reală. Tinerii care au vrut să-și bată joc de ea, au și ei așteptările lor, speranțele lor de a folosi limba semnificativ pentru ei, de a învăța ceva util pentru ei, nu pentru alții. De aceea ei îi spun bătrânei:
Nu ne spune ce să credem, de ce să ne temem. Arată-ne rochia largă a credinței și cusătura care rupe prapurul fricii. Bătrâno, tu care ești binecuvântată să fii oarbă, tu poți folosi limba pentru a ne spune ceea ce doar limba știe: cum să vezi fără imagini. Doar limba ne protejează de groaza lucrurilor fără nume. Doar limbajul este meditație.
Iar bătrâna înțeleaptă și oarbă, după ce-i ascultă pe cei tineri, încheie „în sfârșit acum am încredere în voi. Am încredere că pasărea nu este în mâinile voastre pentru că ați prins-o cu adevărat. Uitați-vă: ce frumos este, acest lucru pe care l-am făcut – împreună.”
Pentru că limba este a tuturor și a fiecăruia în parte. Toți suntem răspunzători pentru ea. Când ne grăbim să spunem cât mai multe, cât mai repede, uităm că, indiferent cât de eficienți am fi, nu putem avea nouă femei gravide pentru a da naștere unui copil sau unui poem doar într-o lună. Natura își urmează cursul ei, ritmul ei și, la timpul cuvenit, cu eforturi, chinuri, dar și cu mare bucurie, se naște o minune la care ne închinăm toți. Limba noastră, cea în care ne-am născut.
De multă vreme mi-am propus să mă opresc la Târgoviște să-l cunosc pe Mihai Stan, redactorul șef al revistei Litere, cel care a avut amabilitatea să-mi propună o rubrică în revista pe care o conduce. N-a fost să fie decât recent, în a doua zi de Rusalii, pe o căldură de foc când a avut amabilitatea să mă primească la sediul Editurii Bibliotheca și să împărtășească rapid cu mine activitatea care de aproape 30 de ani se desfășoară într-un cadru construit cu atenție și grijă de domnia sa pentru a proteja și promova scriitori.
Am făcut schimb de cărți: ale mele puține și subțiri, ale domniei sale multe și voluminoase. Și sigur ne-m oferit autografe pentru că o carte care nu spune de unde o ai, când ai primit-o și eventual de ce, este o carte fără suflet, fără istorie, fără legătură cu viața. Mihai Stan mi-a oferit un autograf pe care-mi face plăcere să-l redau mai jos. Scrisul este elegant, evoluat desigur pentru că este scrisul unui profesor de limba română, un scris cum rar mai întâlnești azi chiar la profesori, ce să mai zic de majoritatea elevilor sau studenților care se scuză că nu mai știu să scrie de mână pentru că au devenit anexă a unor tastaturi.
Autograful este scris cu verde pentru a sublinia, zice domnul profesor Mihai Stan, vârsta mea primăvăratică, 72 de ani ai mei față de cei 81 ai domniei sale, dar eu citesc semnele prin formația mea de specialist între altele de gândire creativă, leadership și, desigur, comunicare în afaceri. Verdele este culoarea creativității și am considerat folosirea ei pur întâmplătoare ca un simbol benefic pentru continuarea unei colaborări care mă onorează, mă ajută și mă disciplinează.
Am început să citesc cu sufletul oarecum strâns Viața mea este o carte deschisă pentru simplul motiv că are 424 de pagini. Dar, surpriză, cartea se citește ușor, este scrisă alert cu inserții interesante despre evenimente și persoane din epoca la care face referire autorul. Sincer, am sărit destul de repede și la Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, aproape 500 de pagini. Le-am citit, le citesc încă, în paralel. Sunt o lectură fascinantă, mai ales pentru mine care am fost destul de departe de viața literară, nu și de cea culturală în general. Sigur că în prezent totul este fluid și domeniile se întrepătrund pentru a capta cumva atenția din ce în ce mai fragilă și nestatornică a consumatorului de artă, literatură, cultură în general. Dar este un privilegiu să privești peisajul cultural românesc prin ochii lui Mihai Stan care are acest dar, destul de rar la noi, de a privi cu oarecare detașare, cu mărturisită ironie și, oh, Doamne, autopersiflându-se, la lumea din jurul lui. Asta nu înseamnă că ar fi îngăduitor cu cei care-i intră în sfera de interes. Dimpotrivă. Este acid și tăios și, la nevoie, știe să și înjure neaoș și recunoaște că are talent în domeniu. Și totuși, cartea are un aer de ținută academică modernă, dacă vreți anglo-saxonă, dar nu neapărat, pentru că mai peste tot în universitățile de prestigiu discursul profesoral a devenit mai natural în relația cu studenții. Ariditatea teoretică a argumentației, vocabularul foarte specializat, se păstrează în partea scrisă, dar oralitatea universitarilor de aiurea este în general mult mai inteligibilă unui public laic decât a celor din țară. Ca să nu mai vorbim despre scriitori.
De asta mă și impresionează capacitatea lui Mihai Stan de a te ține legat de povestea pe care o spune cu atâta naturalețe, umor și, spun din nou, atât de rar pe plaiurile mioritice, cu o privire ușor zeflemitoare la adresa propriei persoane. Și sigur că ne face atenți de la început că este atins și domnia sa, ca mai toți autorii români, de morbul narcisismului, conform probabil principiului că dacă nu ne iubim noi pe noi, atunci cine s-o facă?
Scrie domnia sa referindu-se la narcisismul unuia dintre membrii SST (Societatea Scriitorilor Târgovișteni) un “păcat generalizat la toți literatorii români și străini, cu toți narcisiști. O istorie anecdotică a literaturii române (vol. 1) și universale (vol. 2) pe această temă ar fi un succes pentru orice editură” (Stan, 2018, p. 10). Și câteva pagini mai târziu, citând obiceiul roman de a li se șopti la ureche celor aflați în culmea triumfului „Adu-ți aminte că nu ești nemuritor” precizează din nou: “Câți dintre scriitorii pe care-i cunosc, suferind de narcisism patologic, n-ar trebui să aibă pe cineva care să-i tragă de mânecă?” (idem, p. 28)
Cărțile lui Mihai Stan sunt presărate cu mici anecdote de istorie literară sau culturală pe care le descoperi cu mare plăcere pentru că oferă un suport celor care au nevoie să li se repete că istoria românească, ca de altfel toată istoria omenirii, nu este doar derizorie și utilă numai pentru a fi demontată, demitizată sau deconstruită în funcție de pregătirea, preferințele sau capacitățile personale ale celor care se ocupă de acest gen de activități, ci este un spațiu fertil care poate oferi modele celor care au nevoie de ele. Și avem, din diverse motive, toți nevoie de modele. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a dezbate argumentat și decent de ce suntem ceea ce suntem și cum am ajuns aici. Din păcate la noi dezbaterile sunt și ele polarizate în funcție de … multe elemente, dar, mai cu seamă, din punctul meu de vedere, de lipsa educației în general (nu neapărat a diplomelor) și a respectului pentru tradiție, cultură și, da, da, pentru vârstnici sau dacă doriți, seniori. M-a surprins în mod plăcut referința la Zaharia Stancu pe care o redau mai jos și apoi cea la eternul nostru “of”, Nobelul literar, de data asta referitor la Marin Sorescu, deși sunt mai multe astfel de mențiuni în jurnalul lui Mihai Stan. Vă invit să le căutați.
“… se mai gândește cineva că pe 5 octombrie 1902, în casa unor țărani din satul Salcia-Teleorman, se năștea Zaharia Stancu, cel care ar fi putut fi laureat al Premiului Nobel (americanul Frank Kirk îl comparase cu Faulkner, Steinbeck și Whitman). Prefața autoarei îmi reamintește și faptul că Zaharia Stancu a fost de patru ori președinte al Uniunii Scriitorilor și că, adevărat mare boier, i-a ajutat pe toți confrații, mai mult sau mai puțin talentați. Se zice, e deja legendă, că șoferul Uniunii Scriitorilor ar fi exclamat în convoiul funerar “A murit ultimul mare boier…” (Stan, 2018, p. 14).
Despre metaromanul, cum îl numesc pe bună dreptate unii dintre analiști, Drumul cărții ne povestește și Vasile Bardan în Stan (2024, p. 235): „În 1992, își amintește cu regret Eugen Simion, Sorescu fusese reținut în faza finală a selecției pentru pemiul Nobel pe lista scurtă. N-a fost vorba de nenorocul românesc″ (Emil Cioran) ci de trei detractori care, se zice,, au trimis un memoriu cu acuzații invidioase că tânărul lor coleg ar lua Nobelul. Eugen Simion „a păstrat discreția″, dar Dan Zamfirescu a declarat: „Eu am scris despre doi dintre cei trei. Ei sunt implicați direct în refuzul premiului pentru Marin Sorescu. Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana și al treilea, Dumnezeu să-l ierte, Augustin Doinaș″.
O viață plină de aventuri, capcane și, de ce nu, primejdii adevărate care pândesc pe cei care se încumetă să intre pe terenul literar autohton, teren devenit și el, mai ales aspirațional, unul funcționând sub legitățile (oare?!) economiei de piață și ale unui management performant modern care la noi nu există decât, cel mult, în vise, adică în lumea virtuală.
De multe ori m-am întrebat și continui s-o fac de ce ne apucăm unii dintre noi de scris? La orice vârstă, dar cu precădere la bătrânețe. Ne interesează gloria, recunoașterea celor din jur, succesul financiar, dorința de nemurire, toate la un loc? Sigur, sunt doar câteva din gândurile care frământă, probabil, pe toți cei care au cutezanța sau nesăbuința de a explora această lume.
Iată că Mihai Stan ne dă răspunsuri elocvente, multiple și însoțite de exemple din activitatea proprie, dar și a altora, oferite cu aceeași dorință a celui care a fost și a rămas toată viața profesor de a (re)forma oameni care sunt așa cum sunt și suntem și, mai ales, cu dorința de a lăsa mărturie celor care vin după noi și care sunt formați, în mod deosebit, prin ceea ce află de pe diverse ecrane, foarte adesea neștiind nici ce , nici cum să caute așa cum te-ai aștepta de la ei care s-au născut cu telefonul deștept în mână. Și, în mod incredibil, se opresc la ce le aruncă Google la o primă strigare, fără a reformula cuvintele cheie, a găsi altele noi, ce să mai vorbim despre a căuta în alte limbi pentru că vei primi și alte informații, adesea importante. De ce? Pentru că aproape nimeni nu-i învață nici să caute, dar nici despre importanța muncii, a disciplinei și respectului pentru lucrul bine făcut. De asta mă bucur când întâlnesc în Drumul cărții trimiteri la munca pe care o fac cei care își urmăresc cu pasiune visele și nu așteaptă ca ele să fie împlinite prin diverse intervenții divine sau de altă natură (mai ales de altă natură că și rugăciunea este, pentru a ajunge să fie ascultată, dificil de spus). „Fac meditație la greu – zice Mihai Stan – și parte din banii câștigați cu nemeritată trudă – e sinucidere curată să meditezi niște copii care, vizibil, urăsc cartea. Banii, în cea mai mare parte se duc pe mobilierul de la Librăria Gaudeamus, pe diverse alte cheltuieli …″ (Stan, 2018, p. 14).
Dar barierele organizaționale? Am multe naivități, dar relativ puține în privința vieții asociative. Despre admiterea în Uniunea Scriitorilor din România după 8 ani de “evaluare”, o adevărată “halima”, Mihai Stan povestește savuros, dar și acid, luminând pentru cei interesați lungul și întortocheatul drum al recunoașterii organizaționale, mai ales când este vorba despre elemente atât de dificil de cuantificat și exprimat precum calitatea și reputația unei opere și a unor instituții. Căci ce altceva sunt construcțiile pe care le-a fondat, crescut și îngrijit cel care a bătut atât de îndelungat la porțile unei bresle profesionale care are criterii, ceea este firesc și necesar de altfel, dar nu întotdeauna foarte transparente și adesea interpretabile, ceea ce este, desigur, mai puțin firesc. Și, iată pe viu în acțiune inteligența socială care l-a ghidat pe eroul nostru, folosesc termenul la propriu și lipsit de ironie, către filiala din Pitești a Uniunii Scriitorilor. Unde a și fost primit, dar numai în urma unei contestații.
Poate cel mai important, pentru mine, element al acestei insistențe de a deveni membru într-o asociație profesională, mai ales azi când există atâta inflație de amatori de titluri și de glorie, oricât de efemeră, este recunoașterea autorului, cam insolentă și, aș zice, adolescentin provocatoare, dar pe care am auzit-o de la mai multă lume, că “la USR mă atrage doar pensia, aș zice că SST e infinit mai activă în lumea literară târgovișteană, națională chiar” (Stan, 2018, p. 70). De altfel această idee revine de mai multe ori de-a lungul Drumului cărții, semn că a fost, în mod firesc aș zice, un punct nevralgic în viața literară profesională a lui Mihai Stan. Și, sigur, nu doar a lui.
Mă opresc deocamdată aici, pentru că acest articol devine mult prea lung pentru capacitatea de concentrare, mai ales pe caniculă, a cititorului de azi. Dar există multe lucruri pe care cele două cărți dăruite de Mihai Stan mi le-au dezvăluit. Sper să revin asupra lor în curând pentru că sunt deosebit de interesante, actuale și, vorba scriitorului, trebuie să mă eliberez sau să mă liniștesc că le-am descoperit și, iată, le împărtășesc cu posibili cititori. Ca de exemplu, plăcerea folosirii unor cuvinte frumoase pe care crezi că le știi, dar e mai bine să le cauți, caligrafia (și nu doar în dialog cu Mircea Horia Simionescu), scrierea de la dreapta la stânga, obsesia morții privită din multiple perspective, conciziunea scrisului, dar și a vorbirii la români, aspectele financiare ale unui domeniu care este perceput ca rupt de realități de economice, de atragere de fonduri, de evaluare, monitorizare și, în general, de existența unei echipe de management care să se ocupe de partea administrativă a vieții organizaționale atât de complexe pe care Mihai Stan a construit-o în jurul Literelor și a Editurii Bibliotheca.
Referințe
Mihai Stan, 2018, Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, Editura Bibliotheca, Târgoviște.
Mihai Stan, 2024, Viața mea este o carte deschisă. Opera Omnia, Editura Bibliotheca, Târgoviște.
Un roman de Andrei Mocuța, autor despre care puteți afla amănunte mai multe aici. Și dacă veți avea curiozitatea să dați clic (sic!) veți descoperi că Andrei Mocuța are câteva din publicațiile sale postate integral pe pagina Uniunii scriitorilor din Arad. Foarte interesant pentru mine, mai ales că se pare că este singurul care a făcut acest lucru – poate greșesc, dar am verificat la vreo 5 – 6 membri ai filialei și niciunul n-a avut nimic publicat acolo dincolo de biobibliografie. Generozitate, marketing? Aș înclina să cred că este o înțelepciune de adevărat scriitor pentru care este mai important să te citească tot mai multă lume decât doar cei care-și pot permite costul unei cărți, indiferent de cât de mic este acesta.
Revenind însă la Transfer – poate n-aș fi citit niciodată această carte dacă nu l-aș fi cunoscut pe autor. Mă bucur că l-am cunoscut și mă bucur că așa am citit și cartea. Destul de repede aș zice, între Moș Nicolae, ziua când am cumpărat-o și câteva zile înainte de Crăciun. Și, sigur, între timp am mai avut o mulțime de alte lucruri de făcut. De la operație de cataractă la pregătiri bunicești pentru Crăciun. Pe foarte scurt nu m-am plictisit, și am terminat cartea ceea ce, mi-e jenă să recunosc, nu pot spune despre o mulțime de alte romane (din toate culturile, dar mai ales din a mea) care zac împrăștiate prin casă și așteaptă să fie “reluate”. Vina este clar a mea. Și, da, știu exact că o carte lăsată pentru mai târziu, pentru că nu te-a atras așa cum ar fi trebuit s-o facă, este, cel mai probabil, o carte pe care n-o vei mai relua.
De ce mi-a plăcut Transfer? Probabil pentru că sunt și eu profesoară și empatizez cu întâmplările povestite de Mocuța. Sau probabil pentru că am găsit în carte pasaje care mi-au plăcut în mod deosebit și mi-au adus aminte de puterea pe care am avut-o ca profesoară, nu neapărat în realitatea socială, cât asupra minții celor din sfera mea de influență, și de puterea pe care o are un creator de lumi. Adică un scriitor.
“Atunci când scrii, poți fi oricine. Poți fi cerșetor, poți fi împărat, poți fi zeu, poți fi astronaut, oriunde în univers. Poți fi unul dintre strămoșii tăi pe care n-ai apucat să-i cunoști. Poți fi personaj în propria ta minte, nu trebuie să dai la nimeni explicații. Îți poți imagina viața pe care n-ai reușit s-o trăiești până acum. Nu este, în totalitate, și cazul meu. Din păcate, ceea ce veți citi în continuare e mai mult decât ficțiune. Adevărul poate îmbrăca mai multe forme.”
Transfer, p. 14
Puterea este un drog extraordinar și se manifestă, adesea insidios, mai ales în zonele considerate lipsite de ea. Foarte puțini profesori vor recunoaște că au acest dar de a schimba minți, destine etc. etc. Sigur că vorbesc de profesorii cu har, cei care chiar cred în ceea ce fac, nu de cei care sunt cu ochii pe grilele de promovare. Deși și aceia au puterea lor, dar izvorâtă dintr-o disonanță negativă care, din păcate, schimbă lumea nu neapărat în bine. Iar Mocuța ne prezintă o alegorie gigantică și devorantă a puterii reprezentată prin administratorii unui sistem de învățământ cosmetizat, dar rămas semnificativ la fel de-a lungul timpului. Este doar unul dintre cele mai conservatoare sisteme sociale, nu doar la noi ci oriunde pe acest pământ. Doar o putere mai mare și o forță de constrângere bine pusă la punct pot spera să urnească lucrurile din loc în educație. Ca, de exemplu, o pandemie. Dar iată că divaghez. Nu că Andrei Mocuța s-ar supăra. Doar recunoaște el însuși că iubește “la nebunie parantezele” (p. 35) și acest lucru este mai mult decât evident în Transfer.
Ce mi-a mai plăcut este întrepătrunderea planurilor acțiunii, a lumilor diverse, reale sau virtuale, a modalității de trecere de la un capitol la altul. De exemplu capitolul 10 din Partea întâi se termină cu întrebarea pusă de un enigmatic personaj la Schönbrunn: „Încă mai sunteți aici?” Pentru a fi reluată de mitologica doamnă Pârjol (numele sunt descriptive, dacă nu sunt reale) în capitolul 11. “Încă mai sunteți aici? ne-a aruncat matroana o privire plină de ură.” Sau capitolul 34 din Partea a treia.H care se încheie cu îndemnul către poetul Haș: „Acum mai povestiți-mi și dumneavoastră ceva despre Socrate. Sau Platon.” Pentru a deschide apoi capitolul 35 cu „Influența școlii platoniciene e covârșitoare în Florența.” Un procedeu pe care l-am mai întâlnit în literatura americană. Dar Mocuța are instinctul literar matur de a nu transforma în manierism o chestiune de tehnică artificială dacă nu își găsește justificarea în roman (legătura dintre lumi).
Mi-a plăcut coperta. M-am tot întrebat cine a creat o copertă atât de adecvată și care, pentru mine, are sensuri multiple cel mai vizibil însă făcând trimitere la capitolul 11. Dar nu numai. Da, știu, sensurile sunt în ochii și mintea privitorului/cititorului. Probabil pentru că am fost parte a sistemului am atâtea ancore de sensuri. Și am descoperit ceea ce era evident de clar pe manșeta copertei 1: eberhard grossgasteiger pe Unsplash. Este, cu alte cuvinte, imaginea unui grafitti din Italia. Vedeți mai jos. Și, da, titlul este un om meditând, ceea ce descrie la modul foarte general romanul, dar meditația lui pare să aibă loc nu neapărat pe o gură de rai, dimpotrivă! Mă opresc însă aici cu interpretările freudiene pentru că adesea ele spun mai multe despre analist cât despre cel analizat! 😉
Ce mi-a mai plăcut citind romanul și recitindu-l pentru această mini recenzie care sper să vă îndemne să-l citiți pentru că sensurile le descoperim fiecare dintre noi, ele nu sunt date în totalitate nici de autor și nici de recenzor, sunt multiplele trimiteri, directe sau indirecte, din și către culturile occidentale. De exemplu, o discuție deosebit de interesantă are loc în capitolul 30, la paginile 114-115 și se încheie cu: „A scrie înseamnă a crea noi legături între tine și lume. Înseamnă a intra în vibrație.” Capitolul 31 începe cu: „Vibrație și uimire. Uimire și cutremur (după titlul unui roman de Amélie Nothcomb)”. Legături, conexiuni, întrepătrunderi, sensuri re/descoperite toate peste o poveste care poate satisface și gustul cititorului foarte grăbit să afle cine? de ce? cum? Adică a unei părți destul de mari a cititorilor de azi care vor acțiunea/povestea/scenariul uitând adesea că ele se clădesc pe o lume de sensuri și semnificații pe care nu le poți descoperi într-o clipire.
Ce mi-a plăcut mai puțin la roman? Nici măcar nu cred că-i pot reproșa ce urmează în întregime autorului, cât mai degrabă societății noastre extrem de tradiționaliste în fond și paternaliste – mai ales în cultură. Mda, și politică. Și … Mă opresc însă, vorba lui Mocuța, v-ați prins deja. Mă refer la stereotipurile de gen, aș zice mai profunde la noi decât în restul Europei. Da, trist dar adevărat, suntem încă pe ultimul loc în UE la acest punct. Mda, nici nu vreau să aud comentariile voastre. Dar adevărul este că harpiile, (ha, ha, știu … dar și grecii, adevărat cei moderni sunt pe ultimele locuri la egalitatea de gen) sunt Pîrjol și Pîndaru, iar Mănușă săraca ce să facă, se pliază până, probabil, se va transforma sau se va transfera în lumea puterilor demonice. Răul crește mai ușor ca binele. Sigur că partea a patra este o poveste/vis/ghicitoare/ce credeți voi că este în care femeile, de diverse vârste, interacționează în moduri pe care nu vreau să le deslușesc aici pentru că cine știe unde aș ajunge. Dacă aș ajunge undeva. Dar, mi s-a părut foarte semnificativ avertismentul prin care se încheie Partea a treia.H: „… aviz amatorilor: moartea poartă rochie, o rochie excesiv de mulată. Uneori, pseudonimul ei este Marilyn Monroe.”
Dacă ați ajuns aici să fiți convinși că am făcut recenzia unei cărți care merită citită. V-o recomand cu toată căldura. Doar cărțile mediocre nu ridică întrebări sau nu deschid controverse. Transfer este o carte care ne amintește constant că viața este complexă, adesea complicată, „o poveste lungă”, dar poveștile sunt cele care ne vor salva.
Ziua de 25 septembrie este plină de semnificații subiective pentru mine. La ele s-a adăugat ieri și o lansare de carte, al cărei afiș îl găsiți mai jos.
Ce nu găsiți în afiș este atmosfera lansării, plină de suflet și vibrație pozitivă. Dar cine este autoarea? Dori Lederer s-a născut la Craiova, unde a studiat la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova. Din anul 2000 viața a purtat-o spre alte locuri și în prezent locuiește în Portugalia. Este în primul rând poetă și a mărturisit dificultatea de a scrie proză în care nu poate folosi limbajul concentrat, criptic, simbolic al poeziei. Dar poezia îi ritmează și, aș zice, îi înnobilează proza. Dacă vreți să vă convingeți puteți degusta din romanul lansat ieri aici.
Pușa Roth, directoarea Editurii Leviathan, a deschis evenimentul remarcând că rostul autorului este să slujească în primul rând cartea, limba în care a fost scrisă, și nu invers, respectiv să se laude cu opera sa. O remarcă semnificativă ținând cont că autoarea noastră trăiește de peste 20 de ani în Portugalia, dar continuă să scrie într-o frumoasă limbă română slujindu-și astfel publicul din țară și, probabil, hrănindu-și astfel propriile rădăcini.
De la d la s: Pușa Roth, Dori Lederer, Costin Tuchilă.
Cu ce am rămas de la această lansare? Cu bucuria de a fi participat la un dialog natural între autoare, editură și public. Cu descoperirea sau doar reamintirea că scrisul online de succes se transformă, atunci când este de calitate, în cărți tipărite de succes. Întrebări, răspunsuri, emoții. Dori Lederer și-a prezentat temerile, alegerile, credințele care o fac să se disciplineze aspru pentru a putea scrie și preda la timp “episoadele” care au fost inițial publicate pe portalul Editurii Leviathan. La o întrebare din public despre actul ei creativ a răspuns simplu: “îmi pun ceasul să sune la ora trei dimineața, mă scol și scriu până când trebuie să mă pregătesc să plec la serviciu. Și am un serviciu foarte greu. Muncesc enorm.” O lecție simplă și naturală despre disciplina scrisului.
Cu ce am mai rămas? Cu impresii și comentarii despre carte și dorința unei cititoare să ajungă acasă pentru a citi cartea pe nerăsuflate. „Am s-o citesc toată noaptea să văd dacă diferă de online.” Evident cu volumul pe care autoarea a avut amabilitatea să-mi scrie câteva cuvinte, dar și cu un alt volum, de proză scurtă, publicat tot la Editura Leviathan, cu straniul nume “Herr Wang și genitivul” al Letiției Vladislav pe care autoarea ni l-a oferit cu generozitate.
Aș putea să mai evoc momente interesante de la lansarea de carte, dar mă grăbesc să-mi continui lectura. “Când îngerii se dezbracă de aripi” este realmente o carte fascinantă pe care n-o poți lăsa din mână odată ce ai deschis-o. O puteți cumpăra de la librăria Eminescu.
“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”
Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹
“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”
I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹
Iată și traducerea în română a povestirii “Birou seara” din cartea „Evadând din ramă. Femei din tablouri celebre își spun poveștile” (Escaping the Frame. Women in Famous Pictures tell their Stories) scrisă de Mary Bevan. Cartea a fost publicată în 2021 și aparține unui gen literar numit literatură ecfrastică care permite descrierea unei opere de artă plastică prin vocea unuia dintre personaje. Foarte interesant că acest tip de literatură relativ popular când tehnologia nu ne permitea să vizualizăm marile opere de artă din diverse epoci și cu diferite subiecte este din nou folosit acum când ne putem plimba virtual prin multe dintre muzeele lumii pentru a ne permite noi interpretări și a da voce unor categorii care nu aveau drept la replică în perioadele anterioare.
Aveți mai jos introducerea făcută de Mary Bevan la interpretarea povestirii spusă de secretară despre pictura „Birou seara”.
“Pictura în ulei din 1940 intitulată „Birou seara” a fost realizată de artistul american Edward Hopper. Este expusă în Centrul Walker pentru arte din Minneapolis, SUA. Hopper este recunoscut ca cel mai important artist plastic realist american, deși realismul lui nu este de tip fotografic, cât mai degrabă reprezintă o interpretare a realității. Temele lui majore, difuze în întreaga operă, sunt deșertăciunea vieții contemporane și singurătatea eului. Au existat multe speculații cu privire la “povestea” pe care o spune acest tablou evocator despre un șef și secretara lui lucrând împreună până seara târziu. Secretara este cea care vorbește în acest tablou.”
Și iată și povestirea în sine:
Birou seara
Bineînțeles că toți oamenii suntem voyeuri prin definiție; imaginațiile noastre se hrănesc lacome cu frânturi din lumile altora, viețile altora, și ne distrăm țesând povești în jurul lor. Întotdeauna trebuie să existe o poveste. Chiar în acest moment este foarte probabil că deja vă creați propria poveste cu privire la ceea ce vedeți aici. De acord că unghiul din care ne priviți – vă plasează undeva deasupra de unde puteți să vă uitați pe furiș, ca la un film porno, în biroul nostru prin fereastra luminată– de fapt chiar vă invită. Poate vă imaginați că sunteți pasageri într-un tren ‘L’, la înălțime, care se rostogolește prin noaptea New Yorkului pe lângă zeci de zgârie-nori cu ferestre luminate ca a noastră, fiecare oferind propriul ei tablou ispititor.
Ia spuneți-mi, ce poveste stereotipică țeseți acum în jurul nostru, șeful și voluptoasa lui secretară în rochie scurtă, care-i îmbrățișează strâns silueta, închiși singuri într-un birou mic după lăsarea întunericului? Poate sperați că o să vă ofer detalii, să vă explic de ce sunt îmbrăcată așa cum sunt, poate să vă dezvălui amănuntele picante ale unei relații interzise. Dacă așa stau lucrurile veți fi dezamăgiți. O imagine nu este o anecdotă: dacă ați putea s-o povestiți, ce rost ar avea s-o pictați? Există aici semnificații dacă sunteți pregătit să lăsați la o parte ceea ce credeți că știți și să priviți cu mintea deschisă, dar asta depinde de dumneavoastră.
Vă voi spune doar că anul este 1940. Suntem copiii Marii Crize economice care ne-a schimbat total viețile, în special viețile noastre, ale femeilor. Ne-am pierdut importanța ca membri ai forței de muncă pentru care am luptat din greu de-a lungul anilor, pentru că atunci când nu există suficiente locuri de muncă pentru bărbații noștri ne trezim expediate în locuri de muncă considerate potrivite doar pentru femei, adesea de muncă necalificată. Unele dintre noi am continuat să luptăm cu greutățile, dar visele de șanse egale s-au estompat. Și acum se pare că războiul a început din nou în Europa, deși deocamdată asta nu este treaba Americii. Așa că iată-ne – acest bărbat și cu mine – constrânși în acest birou mic, fără personalitate, luminați de o lumină albă, rece și neiertătoare care nu lasă umbre, fără să putem privi în altă parte decât în interiorul nostru, absorbiți de noi înșine, aproape unul de altul, dar la depărtări de mile. Fereastra este pe jumătate deschisă din cauza căldurii, dar dincolo de ea nu este nimic, doar întunericul.
După cum puteți vedea, șeful meu are vreo 40 de ani; eu, secretara lui, sunt cu câțiva ani mai tânără, dar nu o puștoaică. Observați că, în ciuda căldurii, este prea preocupat ca să-și scoată haina, cocoșat la birou, lucrează până târziu, scanând hârtiile pe care i le selecționez. Eu stau pur și simplu, urmărindu-i reacțiile, așteptând – oare ce? O adiere dinspre fereastră a suflat o foaie pe podea. E dezordine, dar n-am chef să mă aplec și s-o ridic. Sunt o pisică; îmi studiez șoarecele. Când va veni momentul potrivit aș putea să-l atac – sau nu.
Asta-i tot. Trageți singuri concluziile, interpretați scena cum doriți. Oricum adevărul este întotdeauna inaccesibil. Poate că nici nu există vreo poveste aici. Poate este doar o imagine simplă a lumii noastre – a lui și a mea; o lume în care este prea târziu pentru amândoi din mai multe puncte de vedere. Poate suntem doar pur și simplu prizonierii acestei intimități izolate, claustrofobice. Nu este viața, de fapt, plină de astfel de contradicții?
Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.
“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.
Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!
S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.
Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.
Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.
Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.
Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.
Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.
Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)
Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.
Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)
Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.
