Și iată că ne-am întâlnit și în carne și oase sau F2F în funcție de preferințele voastre lingvistice. În primul rând n-am fost decât șase persoane (incluzându-mă și pe mine). Multe? Puține? Aș zice suficiente pentru a avea o discuție bună despre cartea pe care nu toată lumea a terminat-o, dar și despre tot felul de lucruri către care ne-au îndreptat idei din carte sau doar dimprejurul nostru. Adică traficul din București care este așa cum este, oricum enervant și niciodată la nivelul, scăzut, al așteptărilor noastre. Sau parcările … oricum mai bune, chiar dacă nu totdeauna suficiente.
Dar … de ce nu mai citește lumea așa cum citea? Păi, citim destul de mult. Sigur diferit de cum citeam cândva, dar clar nu mai puțin. Și trebuie să recunoaștem că citim pe diferite suporturi, în condiții diferite, nu continuu, pentru că nici viața noastră nu mai este liniștită și previzibilă, cu perioade de timp special rezervate pentru a ne bucura de vreo carte pe care ne-am propus s-o citim. Acum citim pe bucăți, poate în trafic, poate la semafor când nu prindem imediat lumina verde, poate în vreun mijloc de transport, poate mestecând în mâncare, sau dimpotrivă așteptând mâncarea comandată la restaurant. Ei, da, și noi ne-am întâlnit la El Pato, un loc drăguț și prietenos față de tot felul de vizitatori cu obiceiuri.
Am vorbit despre dificultatea de a citi în română literatură atrăgătoare, aha, adică ușurică și de consum rapid, nu care să ridice probleme care să te facă să te gândești la ele și după ce-ai închis cartea. Și întrebare directă: cum vă alegeți subiectele? Da’, nu toată lumea este confortabilă să mi se adreseze pe nume, deși eu o fac și încurajez pe toată lumea să mă copieze. Mă rog, cum îmi aleg subiectele? Habar n-am – nu e chiar un proces în întregime conștient. Probabil scriu despre ce mă enervează sau mă interesează, sau … ceea ce-mi place. Dar adesea sunt doar reactivă la ceea ce se-ntâmplă cultural vorbind în jurul meu. Este adevărat că lumea din jurul meu este lumea întreagă având în vedere că totul este așa cum se spune doar la un click distanță. Dar … nu mă las distrasă de toate știrile. Ele trebuie să aibă o oarecare legătură cu lumea mai mică din jurul meu. Și într-un fel ele au. Și când am vorbit despre bibliotecile din Anglia, de exemplu, sau despre magazinele de cărți din alte părți ale lumii care sunt atât de pline de posibili cititori sau despre faptul că piața de carte bubuie în restul lumii, nu toată e adevărat, ne-am întrebat de ce la noi nu se-ntâmplă la fel? Eu, recunosc, am dat vine pe aroganța intelighenției locale, pe snobismul local. Alte păreri au fost mai amestecate. Ne-am și contrazis – așa e o discuție adevărată. Dacă suntem toate de acord de ce n-am mai întâlni? Dar, probabil, că una din cauzele reale era faptul că viața noastră este prea imprevizibilă, prea plină de neprevăzut care ar putea fi eliminat cu ușurință, dar nu de noi, ci de cei care își închipuie că ne organizează viața. M-am uitat la doamnele din jurul meu: pline de dorința de a citi, dar cu o oboseală reală și în mod evident adunată pe termen lung. Semnele bune sunt acolo.
Am uitat să vă spun că am avut și o tânără de un sfert de secol care a participat la Clubul nostru. Se pare că i-a plăcut.
Am decis ca data viitoare, cel mai probabil online, vom termina de discutat despre „Algoritmi și stele”, dar vom citi și „Gândește-te la un număr” de John Verdon. Dacă o vom găsi. Dacă nu … anticariatele sunt o alternativă excelentă.
Și, da, am mai discutat și despre literatura considerată de multă lume “de mâna a doua”, regina vânzărilor la public: literatura polițistă, dar și de spionaj. Da, da Agatha Christie, Rodica Ojog Brașoveanu, ca să le amintim pe cele mai cunoscute. Dar, despre acest subiect urmează să mai vorbim.
Ah, da. Și am primit și un cadou. Dincolo, desigur, de bucuria întâlnirii noastre. Iată mai jos cele două cărți care mi-au completat colecția de literatură japoneză.
Acum vreo două luni am primit o invitație la o conferință care mă interesa foarte mult, dar s-a dovedit imposibil de onorat. Mi-a părut extrem de rău, dar la câteva zile după eveniment am primit textul conferinței. Și, după o privire pe diagonală, sumară evident, dar suficientă pentru a mă face să regret din nou că n-am reușit să ajung în sală pentru că niciun text nu poate înlocui vibrațiile evenimentului “pe viu”, am fost de acord că ne este greu spre aproape imposibil să înțelegem, în sens clasic, ce se întâmplă din mijlocul iureșului informatic în care ne aflăm. Ulterior am primit cartea publicată de EIKON și purtând exact același titlu, respectiv „IA în context istoric. Puncte de Vedere”. Autorul, academicianul Gheorghe Păun a ținut conferința în cadrul seriei „Conferinţele Dalles ale Academiei Române”.
Nu-mi propun să fac o analiză a cărții pentru simplul motiv că sunt lucruri care mă depășesc conceptual, dar pentru că IA este un subiect care mă interesează și am citit relativ mult și am și scris despre ea, voi face câteva comentarii din, evident, poziția mea de profesoară universitară emerită care am predat timp de trei decenii comunicare în afaceri în limba engleză, leadership și comportament organizațional și, nu în ultimul rând, dezvoltarea gândirii creative.
Aș porni de la faptul că este o carte care se citește ușor, dar se înțelege adesea greu. Probabil se și refuză adesea înțelegerea pentru simplul motiv că este împotriva speranțelor noastre și a visurilor care ne-au fost induse prin toate căile de la educație, atât câtă se mai face, până la platformele sociale și media de toate culorile și ideologiile. Ceea ce creează un zgomot de fond foarte puternic care ne împiedică să ne concentrăm, să ne auzim, să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Suntem, așa cum spune și autorul “în mijlocul lucrurilor” (in media res) și, pentru a avea vreo șansă de supraviețuire metaforică dar, uneori, și fizică, ni se recomandă, pe bună dreptate, luciditate. În spiritul acestei lucidități, Gh. Păun pornește cu eroism aș spune de la recunoașterea imposibilității de a cunoaște complet și corect domeniul IA, dar cu dorința mărturisită de a găsi sensul evoluției acestui domeniu nu neapărat obscur, cât extrem de haotic și impredictibil. Și firesc într-o lume postmodernă, Păun nu ne oferă răspunsuri, ne propune mai multe întrebări și teme de reflecţie, uneori cu sugestii de abordare, alteori cu argumente dure, matematice, dar îmbrăcate simplu, informal. Aici văd eu aura de eroism a academicianului Gh. Păun care, spre deosebire de alți intelectuali publici de limbă română, explică simplu, pe înțelesul cititorului educat, dar nu specializat, lucruri complexe, evident controversate și adesea neabordate.
Sunt, cred, mai optimistă decât autorul care-și dorește să-l atragă pe cititor la o discuție informală, interactivă ar fi ideal zice domnia sa, dar este sceptic în privința realizării. Eu aș zice că interactivitatea nu are loc doar în simultaneitate, ci și asincron prin revenirea și reluarea întrebărilor și temelor propuse de autor. În acest sens textul pe care ni l-a oferit Gh. Păun este unul foarte interactiv, provocându-ne, scuturându-ne din comoditatea clișeelor oferite de media dar și de diversele IA-uri care ne-au devenit parteneri de discuții, de terapie, de schimbat rețete, etc. etc. Sau poate doar ne folosesc pentru a se antrena cât mai bine? Sau … sunt multe posibilități și Gh. Păun ne poartă natural prin ele încercând și, după mine, reușind să nu ne isterizeze cu scenarii apocaliptice. Dar ne atrage constant atenția că am devenit comozi, că nu mai facem exerciții de gândire pe termen lung pentru că, nu-i așa, “un eveniment care nu se produce mâine (cum tot încearcă televiziunile profilate pe breaking news, scris cu galben pe ecrane, să ne convingă), ci cândva, eventual peste 1000 de ani, este ca şi când nu s-ar întâmpla niciodată” (p. 25). Aș completa eu, făcându-mă ecoul lui David Kahneman, că gândirea profundă, cea pe care adesea o numim pe termen lung, este efectiv mare consumatoare de energie, ca și IA de altfel, și, ca atare consecvent evitată în luarea deciziilor. Sigur cu efecte adesea vizibile, dar din păcate și de multe ori invizibile, cu efecte de tip bumerang sau “fluture” din teoria haosului, sau ceea ce ne-am obișnuit să numim efecte perverse fără a face prea multe eforturi pentru a încerca să le studiem sau măcar să încercăm să prevedem cât mai multe posibil. Mă refer în primul rând la comunitatea noastră, la spațiul public românesc, nu neapărat la omenire.
M-am bucurat desigur, probabil la modul infantil, că am cunoscut sau recunoscut pe unii dintre cei pe care-i evocă autorul sau unele dintre lucrările la care face referire. Am avut și eu fericirea de a schimba câteva cuvinte cu profesorii academicieni Solomon Marcus, Mircea Maliţa și Basarab Nicolescu. Ultimul a avut chiar amabilitatea să vină la o prezentare pe care am făcut-o la o conferință internațională despre “Spiritual Leadership. Implications for Managerial Action” și care a apărut ulterior în “Ethics of business and leadership in a transdisciplinary context” (2016, https://link.springer.com/book/10.1007/978-3-319-45186-2). Mărturisesc că deși sunt, cu toată modestia, o prezentatoare matură, stăpână pe situație, prezența academicianului Basarab Nicolescu mi-a testat abilitățile și m-a readus la starea de emoție a unui umil învățăcel în prezența unui maestru înțelept, sever dar și încurajator. Am reușit chiar să răspund la întrebările domniei sale și să port ceea ce sper că a fost o mini discuție mai relevantă pentru mine decât pentru domnia sa. De ce evoc această întâmplare aici? Pentru a sublinia că interesul meu pentru această sferă de activități umane care a adăugat încă un înveliș planetei, pe care Gh. Păun a ales s-o numească cybersferă, este nu conjunctural, ci de durată, probabil și datorită presiunii constante asupra mea exercitată de studenții mei curioși, pe care mărturisesc că i-am încurajat constant să-mi facă viața tot mai dificilă prin întrebări cu privire la fenomene care nu se lasă ușor îngrădite în căsuțele programelor de studii.
Dar să revin la cartea despre IA. Spicuiesc doar câteva idei pe care le găsesc importante și relevante pentru epoca pe care ne-a fost dat s-o trăim și pe care, uneori, tindem să le neglijăm. Mai ales aceia dintre noi cu mai puțină experiență de viață și de lecturi semnficative:
– informația nu este cunoaștere (p.33) și nici putere, adaug eu. Dimpotrivă. În literatura managerială contemporană se numește „supraîncărcare informațională” (information overload) și este în general considerată o agresiune asupra persoanei care încearcă să ia decizii sub tirul unui „bombardament informațional” constant. Acest „bombardament” descrie metaforic starea de confuzie sau stres provocată de prea multe informații primite sau doar disponibile într-un timp scurt. Sigur că la elevi și studenți poate nu este foarte periculos, deși este foarte enervant să ți se dea detalii nesemnficative pentru simplul motiv că ne este greu să analizăm și, mai ales, să sintetizăm, să stabilim priorități. Dar la liderii care ne conduc sau ar trebui s-o facă?
– definirea IA. Trec peste discuția referitoare la Howard Gardner și inteligenţele multiple deși este foarte importantă și relevantă în diverse domenii, mai ales în educație. Nu mă pot însă abține să nu evoc aici un citat adesea atribuit lui Einstein, deși nu există dovezi clare că ar fi spus sau ar fi scris vreodată aceste cuvinte: „nu poți judeca un pește după capacitatea sa de a se cățăra în copaci”. Și totuși acest lucru se întâmplă frecvent. De altfel capitolul în care Gh. Păun încearcă definirea IA este foarte semnificativ, dar rețin aici doar faptul că IA este o „simulare” a IU (inteligența umană). O simulare însă extrem de costisitoare din multe puncte de vedere, inclusiv cel energetic. „… se spune că foarte curând IA mondială va consuma la fel de multă energie electrică precum Japonia. … AI poluează din plin, prin consumul de energie, prin mineritul tot mai extins în căutare de pământuri rare, dar nu am prea văzut avertismente în acest sens, entuziasmul încă prevalează.” (p. 41).
– bio-informatica, „în sensul căutării de idei, modele, sugestii în biologie şi încorporarea lor în modele de calcul” (p.53). Capitolul 9 Calculul natural (inspiat din biologie) este foarte tehnic, ar trebui să fac un efort serios să-l înțeleg, deși discuțiile despre testul lui Turing nu-mi sunt străine, dar aici mă interesează nevoia discursului științific de a recurge la biologie. Ceea ce mă duce cu gândul la propriul meu domeniu de interes conducerea sau în jargonul zilei leadershipul și ceea ce se cheamă swarm leadership (conducerea roiului/turmei/cirezii).
– deciziile le iau oamenii, nu IA. Pentru mai multă credibilitate citez din nou din carte: „Învăţătura este să nu delegăm calculatoarelor, cu sau fără IA, sarcini de decizie, fără a le supraveghea funcţionarea şi, mai ales, fără a le examina deciziile pe care ele le propun” (p. 60). Este un capitol fascinant, greu de sintetizat și, aș zice, inutil pentru că nu exclude, ba dimpotrivă, invită la citirea (și recitirea) cărții. Capitolul se încheie cu o concluzie pe cât de evidentă pe atât de înspăimântătoare: „Am obţinut un „pistol” perfect pentru o… ruletă rusească planetară! Este omenirea suficient de inspirată, de deşteaptă, de norocoasă să nu-şi ducă acest pistol la tâmplă?…” (p.67). Deși sunt o optimistă incorijibilă, de aia am lucrat și lucrez în educație, mi-este teamă de ce se poate întâmpla din „greșeală”, „eroare” sau alte comportamente provenite din lipsa profundă de educație la firul ierbii, dar și pe culmile cele mai înalte.
– IA nu este un instrument (pasiv), este un agent (are capacitate de acțiune, prin urmare de evoluţie). Și reluând ideea că prea multă informaţie poate duce la rezultate dezastruoase (în engleză wicked) Gh. Păun ne avertizează că mai multă informaţie nu înseamnă mai mult adevăr şi mai multă ordine. Adevărul şi ordinea pot fi contradictorii, spune domnia sa, și ne aduce argumente serioase – dacă vrem să-l ascultăm. Și ceea ce mi se pare tragic azi este faptul că IA și tehnologia extrem de modernă nu ne ajută să facem distincția între comportamente politice care ne pot duce relativ simplu fie la democrație, fie la totalitarism. Și continuând să-l citeze pe Harari subliniază că nu tehnologia este responsabilă, ci voința politică. O avem sau nu.
Ultimele capitole ale cărții sunt amuzante, dar și neliniștitoare. Depinde cum vreți să vă poziționați. Pentru asta însă trebuie mai întâi să citiți cartea, cu creionul în mână. Vă fac o invitație caldă spre a descoperi un univers în care cel mai probabil va trebui să trăim și nu vom putea s-o facem dacă nu ne pregătim.
Personal sunt obligată de studenții mei să citesc mult și să colaborez cu diversele IA-uri. În timp, am ajuns la concluzia că nici ChatGPT, nici DeepSeek și nici Grok, cele pe care le-am încercat, nu sunt de încredere când vine vorba despre literatură. Mai ales cea română, deși primii doi vorbesc o limbă română corectă și, mai ales, politicoasă, cu foarte puține scăpări. Dar, ca și unii oameni, decât să spună de la început că nu știu, preferă să halucineze. Eu sper ca oameni să nu fim înlocuiți de IA, ci completați. Sigur că pentru asta trebuie să învățăm să colaborăm. Nu este deloc simplu, dar este cea mai sigură cale.
Ceea ce știm, uneori, intuitiv este adesea confirmat de știință. În cazul de față de neuroștiință. Și sigur că, adesea, adevărurile noastre intuitive sunt și infirmate. Cel puțin deocamdată.
De ce am luat cartea lui Martin Jan Stransky intitulată The Rise and Fall of the Human Mind și publicată la Improovio, s.r.o., Praga? Când onoratul domn este afiliat la Facultatea de Medicină a Universității Yale și are o impresionantă carieră internațională? Păi, tocmai de aia. Mi se pare fascinant să-ți publici cartea în țara ta, sigur că în engleză că ceha este mai puțin accesibilă, folosind evident toată experiența americană și, probabil, conexiunile aferente. Și, deocamdată, mi se pare o carte fascinantă. A, și autorul este și producător de vin! 🍷🥂
Și ce mi-a confirmat cartea lui Stransky? Faptul că adesea străfulgerările de creativitate ni se-ntâmplă în momentele cele mai puțin prielnice pentru a le nota. Profesioniștii însă știu! Țineți minte multele anecdote despre compozitori celebri, sau poeți, care-și notau ideile pe șervețele, palmă sau manșetele cămășii?
Îl las pe Stransky să ne spună ce se-ntâmplă și ce ar trebui să facem.
Dacă sunteți ca majoritatea oamenilor, vă puteți afla uneori în faza confuză care are loc chiar înainte de a adormi în care s-ar putea să aveți o inspirație bruscă sau o străfulgerare de creativitate. Un astfel de moment „aha!” este rezultatul unei scurte ferestre care se deschide între gândurile voastre conștiente din starea de veghe și biblioteca imensă de amintiri a creierului dumneavoastră. Amintirile devin dintr-o dată mai accesibile. Rezultatul este o scurtă străfulgerare intensă de potențial creativ și inspirațional.
De cele mai multe ori, suntem prea obosiți să aprindem lumina și să notăm inspirațiile din astfel de momente „aha”. Ne spunem că ni le vom aminti dimineața. Nici vorbă de un asemenea noroc. Când ne trezim, s-ar putea să ne amintim că am avut un fel de străfulgerare, dar ideea în sine a dispărut de mult. Așa că, dacă aveți un moment „aha”, aprindeți lumina și puneți-l pe hârtie, înainte să vă scape. (p. 43)
A, și pentru cei care n-au timp de citit, păcat însă, iată și un TED în care Stransky prezintă cele mai importante idei din cartea sa.
Biblioteca Academiei Române a deschis miercuri, 30 august 2023, în prezența academicianului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, expoziția „Biblioteca Academiei Române – o lume a cunoașterii“. Doar pentru trei zile, cu intrare gratuită. Un prilej rar de a zări o infimă parte a minunilor care sunt parte a tezaurului cultural românesc.
Foto personală.
Mi-a plăcut? Cum ar fi putut să nu-mi placă și să nu mă fi simțit încântată de ce-am văzut? Expoziția prezintă publicului o selecție excepțională, alcătuită din câteva sute de exponate rare, dintre cele mai valoroase, din patrimoniul său de 14 milioane de piese (oficial numite unități de bibliotecă). Adică, așa cum spune Nicolae Noica, director al Bibliotecii Academiei Române, 0,01% din patrimoniu. Da, ați citit corect și pentru conformitate, puteți să-l ascultați pe președintele Academiei Române aici, https://www.youtube.com/watch?v=QgzF9R1R3Ao la minutul 0:48, iar pe Nicolae Noica la minutul 3:02. Președintele Academiei Române vorbește cu durere despre incapacitatea instituțională românească de a găsi și oferi un spațiu adecvat pentru ca aceste minuni să fie vizibile și, în același timp, conservate și puse la dispoziția celor care doresc să-și cunoască rădăcinile. Oare de ce folosesc cei care scriu comunicatele de presă de la Academia Română (și toți cei care preiau textul lor) „a prezerva” în loc de „a conserva”? Noroc că președintele Ioan-Aurel Pop evită ciudatul termen când vorbește (citez din comunicat) „despre importanța colecționării, prezervării, studierii și valorificării patrimoniului cultural național, atât pentru istoria țării, cât și pentru educarea tinerelor generații”.
Am multe de comentat, dar … de fapt este foarte clar că vorbim despre indolența și lipsa de educație, ca să mă exprim relativ decent, a guvernanților. Nu, nu cred în teorii mai mult sau mai puțin conspiraționiste. Dar sunt convină că „atât ne duce capul, atâta facem”.
Ce nu mi-a plăcut însă este sentimentul că expoziția a fost făcută „pe genunchi”. Foarte puține exlicații, plictisitoare, dar adesea inexistente. Cum să fie educate tinerele generații? Asta presupunând că ar exista o voință de a ne lăsa educați. Mă includ aici, pentru că deși nu mai fac demult parte din noua generație, îmi place să continui să fiu educată. Dar te uiți la niște exponate pe care le bănuiești valoroase, ei bine pe unele le recunoaștem unii dintre noi, dar altfel n-ai de unde să știi ce reprezintă, care a fost contextul lor istoric, etc.? Păi asta cere timp și resurse (umane și, da, financiare) – adică … Probabil că supărarea mea este mai mare și pentru că tocmai m-am întors dintr-o scurtă vizită la Milano și așteptările mele erau reglate la alte standarde.
Ședință de lucru a Academiei Române.
Iată un exemplu: sala Pallady este dominată de o imagine mare a ceea ce presupunem că este un grup de venerabili academicieni în timpul unei ședințe. Imaginea este impresionantă, bărbații se uită direct spre privitor, dar cine sunt? Unde are loc această întrunire, când? Am căutat atent, ba chiar am și întrebat câțiva vizitatori, dar am primit ca răspuns doar zâmbete stingherite sau ridicări din umeri. Am apelat la doamna care în mod vizibil era reprezentanta organizatorilor, dar nu sunt sigură cum ar fi corect s-o numesc. Ezit s-o numesc curatoare, deși mi s-ar părea corect ca sens, și nu pot să-i spun muzeografă pentru că nu eram într-un muzeu, ci într-o sală de expoziție. Da’ multe dileme mai ai dragă! Mă rog, o abordez și, deși foarte drăguță și amabilă, nu mi-a putut oferi decât presupuneri. Probabil este o ședință de lucru din sediul Universității, poate că pe la sfârșit de secol XIX. Nu este vina doamnei respective, era foarte drăguță și atrăgea atenția asupra unor exponate pe care n-ar fi trebuit să le ratăm. Dar ….
Foto personală.
Prefer să mai pun câteva imagini pentru mine extraordinar de emoționante decât să mă mai plâng atâta. Chiar așa, doar se pare că sediul istoric al Academiei Române va fi transformat într-un muzeu la standardele capitalelor europene proiect pentru care guvernul a aprobat 38 milioane de euro. În doi ani și jumătate. Să vedem, nu?!
Manuscris oriental „Cartea Regilor / Șah-Name“, de Ferdousi (secolul al XIX-lea, din colecția familiei Gh.V. Bibescu).
În rest, suntem mândri de comorile noastre, dar vorbim cu mare greutate despre ele. De ce? Pentru că a vorbi simplu, clar și coerent este rezultatul unor eforturi de cercetare, documentare și comunicare a acestor procese într-un mod inteligibil pentru toți cei pe care-i dorim mândri de originea lor. Adică nu este doar o șuetă “intelectuală” pe care o înțeleg doar cei inițiați.
Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
Cartea mea de eseuri “Cu ochi străini” s-a epuizat. Mai am vreo câteva exemplare. Sigur că a avut un tiraj micuț, de carte publicată independent. Nu mai este la mine, este la cititori. Nu am naivitatea să cred că a fost citită de toți cei care au primit-o sau au cumpărat-o. Dar m-am bucurat că unii dintre cititori mi-au împărtășit din gândurile lor pe marginea cărții.
Public mai jos o selecție. Am permisiunea să le fac publice, dar pentru orice eventualitate le anonimizez.
Sigur că ele sunt scrise de prieteni, probabil exagerat de elogioase, dar plăcute pentru sufletul autoarei. Și, sigur, sunt conștientă de semnificațiile tăcerii celor care n-au dat niciun semn după primirea cărții: n-au citit-o, au citit-o și au considerat-o minoră, au citit-o și nu au fost de acord cu cele citite și de ce să mă supere, nu au timpul sau disciplina să-și exprime eventualele opinii într-un mod care să ajute și autoarea să devină mai bună la noua încercare de a scrie. Încercare care n-a încetat nicicând și se apropie, din nou, de întruchipare într-o nouă “cărticică”!
Eseurile sunt pentru mine ca un dialog unde răspundeți întrebărilor pe care vi le-aș pune dacă am vorbi. Sau poate ca o interacțiune cu studenții. Oricum un stil dinamic în care ideile se înlănțuie precum ramurile într-un pom plecând de la un trunchi.
Mulțumesc!
O confesiune: citind mi-am dat seama că sunt și eu vinovată! Folosesc scurtături și engleza ca pe o cârjă pentru limba română. Mi-am promis să pun pe noptieră o carte în română.
Domn, pensionar cu vechime, iunie 2022
Am citit primele două eseuri din cartea ta “Cu ochi străini”. … Sunt sincer impresionat … Din ceea ce am citit până acum, mi-ai dezvăluit o altă latură a personalității tale, pe care o bănuiam din discuțiile anterioare, dar care, expusă într-o carte, m-a surprins. Surprinderea a constat în faptul că, dacă în cele 24 de PoeziiOare locul central era ocupat de trăirile tale interioare, de reflecțiile și sentimentele intime care te frământau, prezentate deschis, fără rețineri, de data aceasta pe primul plan se situează analiza critică, realistă și lucidă a unor probleme din învățământul superior românesc constatate de tine și sustinute de idei valoroase ce se degajă din unele lucrări devenite de referință pentru civilizația occidentală, dar necunoscute în România.
Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că în viața de toate zilele, ești o ființă modestă, dar adorabilă, care știe să se adapteze la înțelegerea celor din jur, făcându-i să se simtă agreați. De aceea găsesc foarte indicată și în limitele modestiei care te caracterizează prezentarea din finalul volumului a principalelor date care marchează devenirea din ultimele decenii de activitate ale profesorului universitar emerit Mariana Nicolae.
Sincere felicitări pentru reușita ta.
Dăscăliță pensionară, soție și mamă de scriitori, ea însăși scriitoare, aprilie 2022
Extraordinară carte! Felicitări, Mariana! Citesc cu creionul în mână, notez, cu alte cuvinte mă culturalizez! Câte informații, câtă documentare! Copleșită și fascinată de disponibilitatea ta culturală, de vigoarea cu care abordezi atâtea teme de actualitate! Despre rolul cărților, importanța caligrafiei, încurajarea lecturii și implicit promovarea cărților! Am descoperit atâtea informații despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și al celebrelor Universități românești încărcate de tradiție!!❤️🥰
Și la câteva luni, aceeași minunată dăscăliță care știe cât de esențial este feedbackul pentru cei care se luptă cu scrisul și cuvintele, septembrie 2022
Reiau lectura cărții tale, cu ochii minții! Acum, în pragul începerii unui nou an școlar (inedit!), care, se pare va fi zguduit de noi reforme, realizez cât de îndreptățită ești să fii preocupată de atâtea întrebări, care te macină și te frământă! Care va fi, oare, viitorul învățământului românesc, al universităților care s-au transformat în fabrici de tipărit diplome, se dezvoltă haotic, fără viziune și strategii, având în frunte indivizi aroganți, ceea ce determină, cum este de așteptat, eșecuri spectaculoase.
Îmi place cum scoți în evidență nivelul cultural al politicienilor și decidenților, lipsiți de educație și cultură temeinică, agramați și dubioși. Am descoperit care sunt elementele esențiale ale pregătirii unui politician de succes. Da, este nevoie de modele, de voci puternice, credibile, care să iasă în spațiul dezbaterilor publice, să convingă, să propună strategii pentru dezvoltarea unor abilități și competențe.
Remarc tonul obiectiv, neutru, în care îți rezumi ideile clare, precise, într-un stil atât de coerent, disciplinat și documentat! M-am concentrat asupra lecturii, am învățat și mi-am lărgit orizontul! Avem nevoie de oameni, asemeni ție, care să ne descuie mințile care lâncezesc și se complac în confort și manipulare! Dar, din păcate, apetitul pentru cultură și interesul pentru lectură, aproape au dispărut. Revine în mintea mea, aproape obsesiv, întrebarea: cum să ne regăsim într-o lume fără repere?! Este nevoie stringentă de colaborare și eforturi unite pentru progresul unei societăți mai educate! Să renunțăm la diletantism, aroganță, lăcomie, invidie și egoism! Tinerii noștri au nevoie de siguranță, încredere și valori morale autentice. M-am străduit să-mi conving fiul și elevii de necesitatea creativității care înseamnă idei noi care să fie puse în practică și să se bucure de susținere.
Da, sărbătorim limba română, tradițiile noastre din toate domeniile si ne străduim să-i amintim și să-i cunoaștem pe toți cei care au contribuit la dezvoltarea și promovarea culturii. Fără prea multe festivisme și inepții politice! A fost o plăcere să descopăr noi adevăruri incitante scrise de o doamnă conectată la cultură, într-un stil elegant, viu, care îndeamnă la reflexie! Incursiunea asumată pe tărâmul educației, culturii, științei, mi-a oferit informații atât de prețioase despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și românești, încărcate de tradiție și istorie. Dar și informații despre personalități a căror valoare este recunoscută în întreaga lume. Am citit și recitit o carte-bucurie pentru suflet și m-am străduit să ascult cu OCHII, vocea autoarei!
Mulțumesc!🙏❤️😍 Felicitări și puterea de a decupa cât mai multe secvențe din realitatea culturală și cea civică!
Fostă studentă la master, uneori jurnalistă de cultură, octombrie 2022
A ajuns cartea. Îmi place cuvântul înainte. ‘… a trebuit să țin cont de dorințele universității, adesea absurde și fără sens’. Simt tot năduful tău în această repetiție prin sinonime 🙂 și mă amuz. Voi încerca s-o citesc printre picături. Nu știu dacă m-ar fi atras cartea într-un raft de librărie, dar, cunoscând autoarea și puțin fundalul problematicii, abia aștept să fac niște paralele și conexiuni. Cred că îmi va plăcea 🙂
De cum află lumea că sunt profesoară mă întreabă imediat:
- Și cum sunt ei? Cum sunt studenții de azi?
- Păi, cum să fie. Ca de obicei.
- Nu se poate. Ești mulțumită de ei, învață? Sunt buni?
- Da. Sunt așa cum am fost și noi, și alții. Cei care sunt buni – sunt foarte buni, iar cei care nu sunt buni pentru standardele noastre – sunt suficient de buni pentru ei înșiși, pentru ceea ce-și doresc să facă în viață.
- Nu se poate. Toată lumea se plânge de ei și tu ne spui că sunt așa cum am fost și noi.
- Da, exact. Păstrând proporțiile, sunt cum am fost și noi. Există totuși o diferență. Dar ea nu este data de ei, de studenți. Ea este dată de noi, de profesori și noi suntem desigur influențați de context. Sigur că simplific enorm, dar în mare cam despre asta este vorba: dacă societatea s-a schimbat și nu mai are nevoie de cunoștințe, de teorie decât pentru o categorie nesemnificativă de oameni, ceilalți trebuind să-și dezvolte o mentalitate (mindset) diferită de cea pe care o aveam noi, vina nu este neapărat a cuiva. Mai ales nu este a lor, a studenților. Vina este a evoluției difuze a lucrurilor către o lume în care trebuie să învățăm permanent, din orice surse, nu doar de la proful Dumnezeu, și să avem disicplina și diponibilitatea de a identifica lucruri care ne pot fi utile în viață. Iar teoria, cunoștințele se găsesc depozitate în diverse locuri accesibile liber pe internet – dacă știi ce să cauți și unde.
Iar de aici lucrurile se complică – de la instituții de învățământ de diverse categorii, la așteptări sociale și personale presărate și întărite de marketingul universitar care promite marea și sarea dacă urmezi cursurile școlii sau universității X sau Y sau Z, adică locuri de muncă ideale cu salarii substanțiale. Noroc cu crizele și cu pandemia care a spulberat multe așteptări. Dar nu pe toate! Și, desigur, sunt multe interese în joc. Cele ale profesorilor care-și apără locul de muncă și venitul sunt cele mai nevinovate. Dar cele ale industriilor care contribuie la un învățământ modern, de calitate, la standarde foarte sofisticate? Sper că ghilimele pe care nu le-am mai pus se simt din plin.
Uite cum divaghez și, de fapt, vreau să spun că studenții sunt buni dacă-i tratezi cu respect. Dacă-i respecți, te respectă și ei. Este primul element al unei relații de calitate: respectul și, în consecință, încrederea.
Dacă-i considerăm apriori leneși, dezinteresați, cârcotași și necinstiți vor face tot posibilul să nu ne dezamăgească. Dacă însă ne văd că ne străduim să le spunem lucruri utile, interesante și, mai ales, noi înșine le arătăm cât de mult ne străduim să le ridicăm spre dezbatere chestiuni de viață adevărată – atunci devin alți oameni. Cel puțin asta este experiența mea de peste 30 de ani de învățământ superior.
Două exemple din anul acesta – unul de la studenții din ciclul licență de la LMA ASE și altul de la masteranzii de la Universitatea București.
Să încep cu cei de la LMA (Limbi Moderne Aplicate) la care predau un curs de Oameni și organizații. Deși programul este în limba engleză și cursul a fost dezvoltat în această limbă din motive de birocrație și chiar medievalism instituțional am ajuns să țin cursul în română. Mi-a fost ușor neconfortabil la început, dar pentru că detest romgleza corporatistă, mi-am asumat noua realitate și de vreo doi ani vorbim în limba română despre oameni și organizații, folosind, pe cât posibil, exemple din propria cultură și țară.
Și pentru că studenții, ca și copiii proprii, au mai multă încredere în ce le spun alții, invitați din industrie sau prieteni sau chiar străini, mă străduiesc să am invitați din domenii cât mai apropiate de lucrurile pe care le discutăm la curs și la seminar. Și uite-așa l-am invitat pe Andrei Mocuța, poet, prozator și, mai ales profesor de engleză și franceză, limbile de predare în programul LMA, să le vorbească despre viață, cariere și ce șanse au cei care nu s-au născut în București, cei care au îmbrățișat un traseu de dezvoltare umanist într-o lume tot mai utilitaristă, în care poezia și ficțiunea sunt considerate … chiar, oare cum sunt considerate? Noroc cu Zoom și nevoia de recuperare a unor cursuri în zi de sfântă sâmbătă că am reușit fără costuri și dureri de cap să ne vedem și să avem o discuție excelentă.
Am primit aprobarea tuturor de a folosi capturi de ecran de la această întâlnire așa că iată-ne mai jos.
Sincer, am avut emoții. Că nu va exista interes, că nu vor fi întrebări, că … se poate întâmpla orice. Ca, de exemplu, că nu se vor conecta. Ei bine au fost 25 de studenți prezenți (adică vreo 60%) și interesați să întrebe, să-și povestească propriile frământări. Sigur că am pregătit puțin întâlnirea în sensul în care și-a dorit și Andrei Mocuța trimițându-mi un link la unul din interviurile lui. Îl puteți citi aici și veți înțelege de ce studenții mei au dorit să-l cunoască și să vorbească cu el. Pentru că au vorbit, au întrebat, au povestit despre ei. Și așa am aflat și eu multe lucruri pe care nu le-aș fi bănuit discutând doar chestiuni legate strict de curs.
Unii au scris poezie, alții mai scriu încă. Unii își doresc o carieră în literatură, alții una în educație. Și sunt ușor inhibați de dezaprobarea socială din jurul lor pentru aceste cariere considerate neperformante, care nu-ți asigură câștigul sperat… Andrei Mocuța le-a vorbit natural, fără clișee, cu grija de a nu deforma realitățile despre care vorbea. Da, nu este ușor, dar iată nici imposibil să devii cunoscut și să ai succes național chiar dacă vii dintr-un mic orășel de provincie. Rețeta succesului? Cea cunoscută: pasiunea pentru ceea ce faci, dragostea față de carte și cărți, disciplina și munca neîntreruptă, încurajarea familiei și, din păcate, câteva drame pe care și le-a depășit și prin scris. Chiar și studenții neinteresați de literatură s-au implicat în discuție pentru că succesul te atrage indiferent de domeniu, dar și pentru că Andrei Mocuța are și alte interese decât literatura. Pasiunea pentru echipa de fotbal Borussia Dortmund care este una extremă pentru Andrei a dus la discuții vii. Și uite așa au aflat studenții mei, și eu de altfel, că există și un fan club Borussia Dortmund în România cu câteva sute de suporteri autohtoni, foarte bine organizat. Așa cum ne învață managementul modern, cursurile de dezvoltare personală, antrenorii personali și da, chiar profa de oameni și organizații și invitații ei, este bine să ai interese diverse și variate în viață. Te ajută să faci față presiunilor vieții și-ți creează diverse momente de împlinire care te ajută să mergi mai departe.
Aplauze și inimioare pentru Andrei Mocuța – la sfârșitul întâlnirii.
Despre masteranzii de la Universitatea București – în episodul următor.
S-a întâmplat! Încă sunt uimită și recunoscătoare pentru cei care au venit, cei care au vorbit și au spus cuvinte impresionante și care mă obligă. Pe scurt, a fost o după amiază memorabilă care mă umple de energie și optimism.
Voi scrie pe larg despre ieri, dar nu vreau să treacă momentul “cald”, la propriu și mai ales la figurat, fără să-l marchez aici măcar vizual.
Vă mulțumesc tuturor. Mai ales vreau să-i mulțumesc editoarei mele, Sara Mina, care este o sursă inepuizabilă de energie și concentrare pentru a-și transpune în realitatea noastră nu întotdeauna comodă viziunea și misiunea pe care și le-a asumat față de cultura noastră literară de azi. Sara, faci lucruri admirabile! Ce binecuvântare că ne-am întâlnit.
Bucuria revederii sau întâlnirii. Și, fără îndoială, bucuria cunoașterii noilor cititori!
În continuarea celor scrise ieri, menționez aici un eveniment de suflet. Din mai multe puncte de vedere: pentru că este organizat de Centrul de Studii Japoneze din ASE pentru studenții noștri atât de interesați de interculturalitate și de posibilitățile oferite de lumea largă pentru împlinirea potențialului lor. Sigur că centrele, de orice natură, nu fac nimic singure. Oamenii sunt cei care pun lucrurile în mișcare și crează ocazii și, mai ales, amintiri. Mulțumesc Raluca Nicolae pentru invitație.
A fost o mare bucurie să-mi revizitez Japonia din suflet și, mai ales, s-o cunosc pe Denisa Neacșu, bursier Erasmus în Japonia, o tânără remarcabilă, extrem de pertinentă în tot ce spune, dar și de o politețe deosebită, probabil naturală, dar sigur împlinită și de stagiul din Japonia.
Un eveniment de suflet.
Prezența studenților a fost înviorătoare, mai ales prin întrebările puse, firesc, mai mult Denisei – o sursă minunată de informații utile. Dar foarte mult m-a bucurat prezența colegei noastre Laura Mureșan, profesor doctor habilitat, cu multiple și variate obligații profesionale dar și umane (o pisicuță suferindă TREBUIE dusă la veterinar), care și-a găsit timp să intre pe întâlnirea noastră de pe Zoom. Mulțumesc frumos, Laura, pentru prezență și contribuții.
Din prezentarea Denisei – două momente semnificative.
Vorbesc mai mult despre prezentarea Denisei pentru că a fost foarte bine făcută și susținută și pentru că, evident, m-am bucurat enorm de o altă perspectivă, a unui om tânăr, asupra Japoniei. Foarte elocventă imaginea despre universitatea Globis unde a avut șansa remarcabilă de a fi fost Erasmus. Iar cuvintele ei au fost și mai elocvente. Redau în rezumat:
“Foarte puțină teorie. Mult brainstorming, studii de caz, o extensie a joburilor reale ale participanților la MBA.” Da, este un program de MBA, intens, antrenant dar și de anduranță. Mergi la nomikai? – băut social – aproape o obligație dacă vrei să te integrezi. Dar și apropo de muncitul exagerat. Denisa a făcut față cu succes provocărilor stagiului ei în Japonia. Mă bucur că avem astfel de studente! Bravo, Denisa!
Prezentarea mea o găsiți mai jos.
A fost o încântare să particip la un eveniment sincer, natural, care ne-a deschis apetitul pentru viitoare întâlniri și, desigur, pentru Bookfest, anul acesta sub semnul Japoniei, între 1-5 iunie. Raluca Nicolae ne-a promis o altă lansare de carte.
Încerc să mă detașez și să mă uit cu ochi străini, adică obiectivi, la lansarea de carte de ieri 12 martie 2022. O zi frumoasă, senină mai degrabă de ianuarie decât de martie, dar atmosfera din Sala Basarabilor a fost caldă și emoționantă.
Cartea “Cu ochi străini: eseuri” a apărut la Editura Biscara la sfârșitul lunii februarie și mi-am propus s-o lansez sub semnul primăverii și al omagierii femeilor din viața noastră. Este o carte despre educație, cultură și creativitate. Adică domeniile în care femeile sunt extrem de prezente și active sub diferite roluri, mai puțin cele de conducere. Cu toate astea nu este o carte feministă. Sara Mina, editor, Editura Biscara, a fost moderatoarea lansării și a dirijat evenimentul cu ritm profesional.
Au participat oameni veniți special de la București să-mi fie alături la acest eveniment. Și prieteni din Curtea de Argeș, Dar, spre marea mea bucurie, au fost și oameni pe care i-a atras fie anunțul despre lansare de pe Facebook, fie cel din presa locală. Surpriza mea a fost autentică și, desigur, emoțiile mi s-au amplificat. De ce? Pentru că în public am avut o poetă, pe Carolina Ilica, o scriitoare, pe Angela Dina-Moţăţăianu și un academician, pe Gheorghe Păun, catalizatorul de mare forță al vieții culturale argeșene. Și, din păcate, nu-i pot numi pe toți cei care au fost prezenți, dar doresc să le mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte pentru că au participat la această lansare. Mi-au înseninat ziua și mi-au bucurat sufletul cu întrebările și comentariile făcute, nu întotdeauna comode, dar cu atât mai relevante.
Domnul Dan Grecu, promotorul neobosit al turismului local, mi-a făcut o surpriză deosebită prin invitarea unei echipe de televiziune. Îi mulțumesc pentru gând și inițiativă.
Imaginile sunt elocvente, dar evident nu redau dinamica evenimentului. Pentru cei interesați există și înregistrarea video a lansării pe care extraordinara Sara Mina a realizat-o și poate fi accesată aici: https://www.youtube.com/watch?v=DyN1UnhyERA
Da, pot spune cu obiectivitate că a fost o lansare reușită. Nu neapărat prin numărul de participanți, ci prin calitatea lor și prin semnificația interacțiunilor.
