DIN VIATA

DIN VIATA

După 50 de ani, înapoi, în bănci, la „Șaguna”!

Posted on

La început de an școlar și după publicarea rezultatelor PISA 2025 am marea bucurie să găzduiesc aici versiunea completă a textului impresionant al scriitoarei Mihaela Malea Stroe despre învățământul performant al unei Românii pe care avem datoria s-o menținem vie.

Nu, nu este un text nostalgic. Este un text istoric și mă bucur că Mihaela Malea Stroe a avut încrederea să mi-l încredințeze spre publicare aici. O formă prescurtată a acestui text a apărut aici.

Iată articolul pe care vă invit să-l savurați așa cum merită și să vă bucurați de minunata limbă română în care este scris.

Se împlinește, anul acesta, o jumătate de veac de când am absolvit liceul. Ne vom reîntâlni, colegi și prieteni dragi de odinioară. Nu toți, desigur, pentru că, în atâția ani, viața – cu cele bune și cele mai puțin bune ale ei – ne-a treierat și vânturat în fel și chip.

„Mai visând la umbra morilor de vânt;/ Mai pândind amurgul simțurilor, ludic;/Mai crezând în rima plânsă de cuvânt…” (vorba poetului Laurențiu Ulici), ne-am schimbat, am încărunțit, ne-am șubrezit și împuținat – vrem – nu vrem, asta ține de legile firii omenești! – dar nu ne-am pierdut spiritul, iar revederea nu poate fi decât prilej de… întinerită și întineritoare bucurie.

Mă ispitește, îmi dă târcoale, de ceva vreme, o amintire numai a noastră, a promoției 119, a celor admiși la Liceul nr. 1. – cum figura școala, în urmă cu 54 de ani, în documente. Totuși, la întrebarea „unde ești elev?” (sau „unde ai intrat?”, sau „unde ai terminat liceul?”), nimeni nu răspundea pe-atunci „la Liceul nr. 1”, ci, simplu, cald, cu mândrie calmă, lipsită de ostentație: „la Șaguna”. Răspundeam cu un nume, refuzam tacit să fim alipiți unui număr. Sfidând scriptele oficiale, eram „șaguniști” și, cu asta, basta!

De altfel, numerotarea (adoptată, în genere, după 1948) constituia radiera perfidă menită să șteargă subtil personalitatea și spiritul mai multor școli de prestigiu din urbe: Liceul„Johannes Honterus” devenise Liceul nr. 2, Liceul „Dr. Ioan Meșotă” devenise Liceul nr. 3, ulterior Liceul industrial nr. 8, Liceul „Unirea” – înainte „Principesa Ileana” – devenise Liceul nr. 5. Numere seci, inexpresive, irelevante, versus… nume și renume semnificative, rodnice, rămase, și ele, în arhivele neoficiale. Elevii acestor școli de elită se recomandau, și ei, în continuare, cu aceeași consecvență frondistă, „honteriști”, „meșotiști”, „uniriști”.

Într-o semiclandestinitate, memoria Brașovului păstrase, nestricat de vremelnicii, numele „Andrei Șaguna” cuvenit lăcașului unde a răsunat în premieră opereta „Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu, unde a fost elev Lucian Blaga, unde a fost profesor Emil Cioran, unde au predat și/sau au studiat alte mari personalități (Alexandru Surdu, Dumitru Stăniloae, Remus Răduleț, Andrei Bârseanu, Gheorghe Dima, Eugen Jebeleanu, Ștefan Baciu, Constantin Lacea, Ioan Meșotă, Vasile Goldiș, Ion Mușlea, Andrei Oțetea, Horea Teculescu, Sextil Pușcariu, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Titu Maiorescu ș.a.).

Tradiția orală, mult mai puternică decât aparatul administrativ, a păstrat neștirbit numele „pepinierei”  unde s-au format zeci de academicieni (49 până în prezent), istoricul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române în două mandate (2018-2026), fizicianul Nicolae-Victor Zamfir, vicepreședinte al Academiei Române, savantul Mihai Nadin, „românul din Silicon Valley”, cercetător brașovean mult mai bine cunoscut și apreciat în lume decât acasă, Ioana Pârvulescu, eseista, romanciera, poeta sensibilă care poartă un „Dialog cu El”, pentru că Domnul știe că ei îi plac „viețile cărțile /…/ cărțile viețile cu happy-end”, dr. Alexandru Șerban Bologa, specialist în radiobiologie marină, profesorul muzeograf  și teolog Vasile Oltean – un suflet dăruit Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului, artistul plastic Horia Țigănuș, devotat culorii, formei, dar și cuvântului ziditor, Ioan Sorin Apan – colegul nostru de serie – fizician (prin formație), teolog, etnograf și pictor (din pasiune), soprana Laura Niculescu (a cărei voce pătrunzătoare mi-o amintesc de când Laura era elevă), scriitorul, traducătorul, criticul literar Octavian Soviany (Tavi sau Soficu pentru prieteni) și colegul lui de bancă, tot un literat de excepție, critic literar și eseist reprezentativ pentru generația ’80, Radu G.Țeposu (Gicu sau Țepi, pentru cei apropiați), arhitectul, poetul și compozitorul Alexandru Andrieș, renumiții pianiști Radu Lupu, Horia Mihail și – în ascensiune – Alina Bercu, Marinela Pop Câmpeanu, prețuită ca muzeograf și ghid în orașul de pe Sena, „cititoare” a istoriei în vechi sigilii, poetul – de o delicatețe vecină evanescenței – Claudiu Mitan, Rodica Bretin prozatoare și publicistă, conf. dr. Virgil Borcan, specializat în literatură franceză, poetul, eseistul și criticul literar Alexandru Mușina, românul-american prozator, poet haiku și eseist Leonard Oprea (Nardi), romancierul și jurnalistul Eduard Huidan și mulți alții…

S-au ridicat, din școala noastră, universitari, cercetători și artiști din diverse domenii, devotați profesori de gimnaziu sau de liceu, ingineri, scriitori, medici, preoți, psihologi, juriști…

Totuși, mai presus de profesii și de performanțe, cel mai important este că toți am primit lecțiile onestității, demnității, respectului și omeniei (aproape toți ni le-am și însușit!) într-un temeinic lăcaș de cultură unde, prin îndelungată tradiție, mulți dascăli au fost modele umane și repere morale pentru discipoli.

„Șaguna” era o școală care nu respecta cu strictețe comandamentele epocii. Amintiri: în vremea „edificării societății socialiste”, când „Deșteaptă-te, române!” era interzis în manifestările publice, profesorul de muzică, Ștefan Stanciu, ne-a învățat, la cor, să cântăm „Deșteaptă-te, române!”, ba ne-a cerut să-l cântăm cu atâta simțire încât simțirea noastră să „spargă” ferestrele sălii de repetiții (Sala Festivă, pe al cărei perete frontal tronează și acum, după aproape două veacuri, deviza școlii: Litteris et virtuti). Aveam să-l cântăm, cu mare însuflețire, pe scena Teatrului Dramatic, asistați de un public numeros și de televiziune, la serbarea închinată aniversării celor 125 de ani ai școlii, „strecurat” printre cântări obligatorii, de laudă partidului și conducătorilor. Și aveam să aflu abia acum doi ani că, în culisele serbării, direcțiunea și dascălii noștri, în special profesorul de limbă și literatură română Constantin Cuza, se luptaseră dur, epuizant, ca cenzura să lase repertoriul corului și poeziile alese pentru recitatori (unele trecute pe lista neagră a autorităților) așa cum le stabiliseră ei. Tot în vremea aceea, când invitați la întâlniri și discuții cu elevii erau, de regulă, foști ilegaliști comuniști, scriitori aliniați ideologic ori vizitatori din URSS, profesorul Cuza l-a invitat pe poetul Teohar Mihadaș, de la Cluj, deținut politic șapte ani în pușcăriile comuniste din anii ’50 pentru „activitate ostilă regimului”. Nu s-a vorbit deschis despre prigoana din anii ’50, că nu se putea, dar atmosfera întâlnirii a fost impresionantă, memorabilă  – cu totul altfel decât a întâlnirilor convenționale, oficial agreate – și „a grăit” de la sine. Cum astfel de „abateri” de la linia impusă politic nu se petreceau pe ascuns, cu siguranță se bucurau – nu știu dacă tacit sau explicit – de acordul directorilor școlii, Toma și Marian, solidari cu profesorii. Fără să fie fapte eroice grandioase, de notat în manualul de istorie, constituiau, într-un rigid sistem totalitar, gesturi curajoase, în măsură să ne sugereze nouă, elevilor, că – așa cum ar spune Părintele Nicolae (Steinhardt) – „atunci când legile sunt absurde, avem datoria morală de a le încălca”. Ne învățau, indirect, pe cei aflați „pe recepție”, să… sabotăm supușenia oarbă, să respingem îndoctrinarea și tot ce contravine bunului simț ori gândirii logice. Ar mai fi, poate relevant, un „mărunțiș”: în timp ce formula obligatorie de adresare era „tovarăș/tovarășă” (profesor, director, inspector, secretar, portar etc…) mulți dintre noi ne adresam (instinctiv? intuitiv?) anumitor profesori cu „domnule/doamnă”. Probabil percepeam apelativul impus oficial ca incompatibil cu atitudinea lor, cu felul lor de a fi, de a se exprima, de a gândi. Câtorva (tov. Morcov, tov. Coliban, tov. Cristache – poreclit de elevi „Sinistrul”, în trecere prin „Șaguna” ca suplinitor) li se potrivea fest „tovărășirea”, dar altora… Cum să spui „tovarășul” profesor  Cuza, sau Toma, sau Marian fără să ți se strepezească materia cenușie? Cum să spui „tovarășa” profesoară Elena Stavăr (de fizică) sau Dora Pârvulescu (de chimie), fără să ți se răzvrătească neuronii? Erau și rămâneau, în ființa lor, exemplare întruchipări de domni și doamne, iar de asta nu-i putea expropria o decizie oficială, dictată de… activiștii de partid. 

În superba Sală Festivă (cu pictură murală realizată de brașoveanul Iosif Clement în 1862), copilandri dornici să devenim elevi ai celebrului și râvnitului liceu, cunoscuserăm mai întâi, în 1972, emoțiile unui exigent concurs de admitere și tot acolo…

Da, tot acolo, patru ani mai târziu, aveau să ne încerce și mai copleșitoare emoții, la sărbătoarea celor 125 de ani de la înființarea școlii. Directorii de atunci, prof. Simion Toma și prof. Emil Marian – care, alături de inimoșii noștri dascăli, făcuseră toate demersurile cu putință în acest scop – ne-au anunțat că, prin decret prezidențial, Liceul nr. 1 și-a redobândit, oficial, numele de Liceul „Andrei Șaguna”.

Cred că nimeni dintre cei prezenți atunci în sală nu poate uita tumultuoasa bucurie și ropotul de aplauze și urale care au izbucnit vulcanic după această multdorită veste! Unora ne-au dat lacrimile. Alții ne-am smuls emblemele anoste cu Liceul nr. 1 de pe sacouri ori sarafane și le-am aruncat pe jos (a avut personalul de serviciu ce strânge cu mătura pe făraș după aceea!), în așteptarea emblemelor  noi, care să ne confirme vizibil apartenența la Liceul „Andrei Șaguna”. Strașnic entuziasm ne-a cuprins! Emblema, în general un accesoriu nu tocmai îndrăgit de purtătorii uniformei școlare, de data asta era așteptată cu nerăbdare și satisfacție, ca un premiu de bun augur primit cu puțin înaintea examenului de maturitate.

Liceul în care fuseserăm admiși, în care am crescut, am studiat și ne-am format, își redobândise – în sfârșit! – identitatea firească, aceea pe care o avusese din 1922 până când puterea așa-zis „democratică”, „populară”, instalată cu anasâna după 23 august 1944, a considerat că numele unui mare Mitropolit al Ardealului îi știrbește ei autoritatea de… educator ateist, cu atât mai mult cu cât Brașovul însuși fusese deposedat de identitate, devenind – între 1950 și 1960 – Orașul Stalin. „Tătucul” (care chipurile „libertate ne-a adus”, cum scandau politrucii, activiștii și oportuniștii momentului), ne adusese, odată cu vârtos clamata „libertate”, duium de directive, sancțiuni, restricții, interdicții. Anonimizarea personalităților și valorilor din cultura și istoria națională făcea parte din programul stalinist de… „educație” și „civilizare”.

Deci: bez Șaguna, bez Honterus, bez Meșotă, bez Unire, bez Principesă. Kakoy Brașov?!?

La vremuri noi, licee noi, industriale (unele, ce-i drept, competitive, foarte căutate), cu denumiri noi, definitorii pentru era cea „nouă”: Liceul „Tractorul”, Liceul „Rulmentul”, Liceul „Steagul Roșu”, Liceul „Uzina 2”…   

Noi, absolvenții șaguniști de acum 50 de ani, ne-am aflat, metaforic vorbind, „la cumpăna apelor”, pe creasta despărțitoare. Am fost – după ani și ani de înstrăinare forțată – prima promoție pe ale cărei diplome de bacalaureat stă scris Liceul „Andrei Șaguna”. În 1976 numele întemeietorului școlii, al celui care – la propriu și la figurat – în 1851 a pus piatra de temelie, a biruit numărul.

Ce emoții de nedescris! Ce emoții irepetabile! Necunoscute, greu de imaginat pentru promoțiile de șaguniști care aveau să vină în urma noastră, fericiți beneficiari ai schimbării fără să o fi trăit, așa, pe viu, cum am trăit-o noi, cei prezenți atunci în Sala Festivă. Ceea ce pentru noi a fost un eveniment, pentru ei a intrat în firescul lucrurilor. De fapt, în acele clipe, am trăit intens o (aparent) măruntă dar însemnată izbândă în vremuri tulburi, un crâmpei deloc neglijabil de revenire la normalitate.

În general, amintirile din tezaurul fiecăruia sunt subiective, personale, diferite, nuanțate. Plăcute, neplăcute, amuzante sau triste, îmbucurătoare sau dureroase, încețoșate sau ferm conturate. Unele ne apropie, altele  ne îndepărtează pe unii de alții, altele se șterg de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Să existe, însă, o amintire comună puternică, stăruitoare, a unui eveniment important, așteptat cu înfrigurare și perceput de o întreagă promoție la fel de intens, o caldă aducere aminte care să ne unească pe toți când privim înapoi… se întâmplă destul de rar.

„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri”, dar…

Momentul unic din Sala Festivă va rămâne, lăuntric, o amintire numai a noastră! A promoției-martor 119, din 1976, prima promoție de absolvenți de după redobândirea cuvenitei noastre identități șaguniste. Se împlinesc 50 de ani de atunci și 175 de la înființarea liceului, acum Colegiul Național „Andrei Șaguna”! Să le mulțumim dascălilor noștri și să păstrăm cu dragoste neprețuita amintire, să o împărtășim celor mai tineri și să ne bucurăm mereu că ne-a fost dat să avem parte de ea! 

Mihaela Malea Stroe (Ștefănescu, în anii de liceu)

DIN VIATA

Tot despre educație

Posted on

Cel mai nou articol apărut în „Litere”. Despre educație, cea adevărată care ne învață lucrurile care se obțin cu efort, cu muncă și nu doar cu amuzament.

„Copiii noștri ar putea deveni cu adevărat încrezători în forțele proprii, așa cum am fost și majoritatea dintre noi, nu neapărat având doar convingerea că sunt mai buni ca alții, că sunt deosebiți și speciali, ci pentru că ar ști că pot face față unor împrejurări pentru care s-au pregătit, făcând eforturi constante să învețe și lucrurile inutile din școală și antrenându-se să le vadă aplicabilitatea practică într-o epocă mai imprevizibilă ca oricând.”

41_Educ_p 157-159Download
DIN VIATA

O bucurie culturală

Posted on

Sârșitul săptămânii trecute ne-am bucurat de sărbătorirea revistei Curtea de la Argeș, nu doar o zi cum ne anunța afișul ci, iată, între 12 – 14 iunie 2026. Trei zile cu evenimente pline de suflet și conținut, în care fiecare am putut să găsim câte ceva care să ne placă, să ne intereseze sau să ne dea de gândit. Ca să nu mai vorbim de frumosul târg de carte „La Curtea lui Urmuz” care a reunit edituri cu ofertă de carte pentru toate gusturile, vârstele, pregătirile și, mai ales, buzunarele.

Câteva însemnări foarte subiective, dar posibil utile, pentru atmosfera culturală a orașului regal, în care se petrec atât de multe lucruri de calitate pe care tindem să le trecem adesea cu vederea din cauza deficiențelor zilnice ale traiului nu foarte comod pe care-l trăim în ultima vreme.

Vineri dimineață am pierdut, din păcate, lansările de carte care au deschis programul, dar am ajuns la timp pentru a fi prezentă la o conferință deosebită și pe care am așteptat-o cu mult interes pentru că ne promitea o discuție despre IA și literatură.  Conferențiarul, profesor emerit Ioan Roxin, de la Universitatea Franche-Comté, Besançon, Franța, ne-a delectat cu lucruri aplicate pe care le putem face cu IA (imnul revistei în vreo trei variante, pe diverse texte și ritmuri), ne-a liniștit că nu putem, cel mai adesea, să deosebim un text uman de unul generat de un IA bine antrenat și că, cei care nu vor folosi IA ca instrumente firești de lucru, se vor autoelimina din domeniul lor de competență. Conferențiarul a atras atenția că IA nu este despre tehnologie, ci despre om, despre sens și condiția umană. Ca de obicei, timpul a fost necruțător, și ne-a oprit întrebările pe care o sală plină de un public educat în ambele domenii, tehnologie și literatură, le pregătisem pentru cel care a vorbit nu doar cu profesionalism tehnologic, dar, mai ales, cu o emoție autentică. Ce am mai reținut de la această conferință au fost două întrebări utile pentru a interoga textele care ajung pe diverse căi în fața noastră: pentru cele din secolul XX – “cine este autorul?”, iar pentru cele din secolul XXI – “cine a trăit emoția/întâmplarea descrisă?”.

Ziua de sâmbătă 13 iunie, a început cu o slujbă la statuia lui Eminescu, pentru a marca 137 de ani de la moartea poetului. Lume multă, lume bună și foarte bună. În public eminescologul Nicolae Georgescu care a ținut și o conferință în a doua parte a programului zilei. Partea a doua a zilei a doua a fost deosebit de densă așa că voi reveni asupra ei și asupra unor momente extraordinare, cel puțin pentru mine. Acad. Valeriu Matei într-un moment inedit, improvizat și de mare efect cântând o doină împreună cu violoncelistul Adrian Naidin ar fi fost un moment de referință pentru orice spectacol pentru publicul larg. Iar recitalul lui Adrian Naidin pe versurile lui Eminescu un admirabil imn adus poetului. Citiți-l, recitați-l, cântați-l pe Eminescu pentru a dovedi că este nemuritor este ceea ce trebuie să facem fiecare dintre noi nu doar de zile aniversare.

Păcat că sala a fost destul de goală și pierderea este, desigur, a celor care n-au fost prezenți. Sunt constant uimită de lipsa de interes a publicului larg pentru astfel de ocazii în care pot afla lucruri interesante pentru care în lumea largă se plătesc bani frumoși pentru că într-o economie dezvoltată cultura costă. La noi, nici cu intrarea liberă nu prea se găsesc amatori. Trist, dar adevărat.

Și pentru că am ascultat o emisiune la radio în care se evoca vocea plăcută de tenor a lui Eminescu care obișnuia să-și încânte prietenii cântând melodiile epocii, știm că aprecia muzica lăutărească, i-am cerut lui ChatGPT să-mi genereze o imagine cu Eminescu cântând la o întâlnire de la Junimea. Prima iterație a fost cu el cântând la chitară. Apoi spunându-i că Eminescu nu cânta decât „a cappella” a generat imaginea de mai jos.

DIN VIATA

Despărțiri

Posted on

Am citit realmente cu lacrimi în ochi anunțul de mai jos apărut aici. Și spun că, probabil, fiecare trecem la rândul nostru prin înțelegerea trecerii neîndurătoare a timpului. „Sic transit gloria mundi!” sunt cuvinte scrise sincer, cu toată uimirea că au trecut 20 de ani și cu toată seriozitatea și înțelegerea pentru gestul plin de înțelepciune al Roxanei Marinescu.

Succes tuturor pe noul drum pe care porniți. Sunt modalități multiple prin care putem crește și contribui fiecare ca lumea să devină mai bună.

„Finally, as this is the last editorial I am writing for Synergy, allow me to express my gratitude to the founders of this academic journal, late Prof. Georgeta Ghiga, Prof. Emerita Laura Mureşan and Prof. Emerita Mariana Nicolae, as well as its first editor-in-chief, Tania Măgureanu. It was through their vision and strategic thinking that this journal was born and through their vitality, energy and constant work that it continued to exist and thrive. As I have been involved from the very beginning in its activity, I could witness all the joy, success and struggles for performance of its successive editorial teams, to the present one: Lucia-Mihaela Grosu-Rădulescu, managing editor, Irina David and Anca-Teodora Şerban-Oprescu, associate editors. A big thank you for the constant and friendly support of Editura ASE, the relentless support of its Director, Simona-Margareta Buşoi, the Editing Team: Silvia Răcaru, Livia Radu and Emilia Velcu. Also, my gratitude to all the peer-reviewers and contributors, as well as to all the people who make sure the journal exists in its online and print versions. 

Time to say good-bye after more than 20 years, in which I brought my modest contribution to Synergy regular publishing twice a year and to its standing in International Data Bases and Romanian CNCS A category. Time for a new team and new challenges.”  



La sfârșit, având în vedere că acesta este ultimul editorial pe care îl
scriu pentru Synergy, permiteți-mi să îmi exprim recunoștința față de
fondatoarele acestei reviste academice: regretata Prof. Georgeta Ghiga, Prof.
Emerita Laura Mureşan și Prof. Emerita Mariana Nicolae, precum și față de Tania
Măgureanu, prima redactor-șef a revistei. Revista s-a născut datorită viziunii
și gândirii lor strategice, iar prin vitalitatea, energia și munca lor
neobosită ea a continuat să existe și să prospere.

Fiind implicată încă de la început în activitatea revistei, am avut privilegiul de a fi martoră la toate bucuriile, succesele și eforturile pentru performanță ale echipelor editoriale succesive, până la cea actuală: Lucia-Mihaela Grosu-Rădulescu, editor executiv, Irina David și Anca-Teodora Şerban-Oprescu, editori asociați.

Mulțumiri speciale pentru sprijinul constant și prietenos al Editurii ASE, pentru susținerea neobosită a directoarei sale, Simona-Margareta Buşoi, precum și a echipei editoriale: Silvia Răcaru, Livia Radu și Emilia Velcu.

Îmi exprim, de asemenea, recunoștința față de toți referenții științifici și colaboratorii revistei, precum și față de toate persoanele care asigură existența revistei atât în format online, cât și tipărit.

A venit timpul să îmi iau rămas-bun după mai bine de 20 de ani în care mi-am adus modesta contribuție la apariția regulată, de două ori pe an, a revistei Synergy și la consolidarea poziției sale în bazele internaționale de date și în categoria A a CNCS România. Este timpul pentru o nouă echipă și pentru noi provocări.

DIN VIATA

Împrumută și bucură-te de aventuri!

Posted on

Lumea se schimbă cu o viteză incredibilă. Dar există constante, și nu, nu mă refer la ʺschimbarea este singura constantăʺ. Mă refer la educație și biblioteci. Ele merg împreună, sau mor împreună. Ca la noi. Sunt dramatică ? Generalizez ? Sigur. Dar altfel nu te ascultă nimeni. De acord, nici așa nu ne prea ascultă nimeni. Dar … încercăm.

De câteva zile bibliotecarii și lucrătorii din muzeele de pe plaiul mioritic protestează pentru condiții mai bune de lucru și de salarizare. Sigur că există și biblioteci relativ moderne și prietenoase. Dar ele reprezintă excepția și nu regula. În majoritatea cazurilor ascultăm refrenul trist lumea nu mai citește, cărțile tipărite nu au nici un viitor, nu avem timp/bani/motivație/etc să citim.

Asta în timp ce pe alte meleaguri bibliotecile s-au transformat în centre de cultură și cunoaștere. Nepoțelul meu de patru ani și jumătate, mare iubitor de cărți și povești, a primit de la bunica lui englezoaică ilustrata de mai jos. Iar de la mama lui legitimația de acces la Biblioteca Ion Creangă pentru copii și tineret din București. Pe care am frecventat-o și eu acum vreo 60 de ani. Sigur că și copiii mei și uite acum nepoțelul îndrăgostit de cărți.

Dar să revin la ce se întâmplă pe la alții. Bibliotecile se adaptează la noile tehnologii. De citit tot citim indiferent de suportul pe care există cartea. Și așa a apărut Borrow Box.

BorrowBox este o aplicație și un serviciu gratuit, utilizat în principal în Regatul Unit, Irlanda, Australia și Noua Zeelandă, care le permite membrilor bibliotecilor să împrumute, să descarce și să se bucure de conținut digital, precum eBook-uri, audiobook-uri și reviste digitale. Utilizatorii pot accesa serviciul fie prin aplicație, fie pe site-ul BorrowBox, folosind datele cardului lor de bibliotecă. Atenție – trebuie să ai un permis de bibliotecă! Platforma oferă o selecție largă de titluri populare, precum și posibilitatea de a rezerva materiale, de a prelungi împrumuturile și de a asculta sau citi conținutul pe diverse dispozitive.

Cum începi

  • Descarcă: Instalează aplicația BorrowBox din magazinul de aplicații.
  • Autentificare: Selectează biblioteca ta și introdu ID-ul/codul de bare al permisului de bibliotecă și PIN-ul/parola.
  • Răsfoiește și împrumută: Caută titlurile dorite și împrumută-le sau rezervă-le.
  • Bucură-te: Descarcă și citește sau ascultă conținutul direct în aplicație.

Împrumută și bucură-te de aventuri!

DIN VIATA

Viața la țară

Posted on

Primesc de la o bună prietenă un articol în spaniolă despre un fenomen tot mai răspândit în Europa: artiștii părăsesc orașele scumpe și se stabilesc în sate, unde arta devine atât mijloc de supraviețuire, cât și forță de revitalizare a comunităților rurale.

Și mi se atrage atenția că articolul se referă și la România. Cel mai mult m-a atras informația despre satul mamei și al vacanțelor fericite ale copilăriei mele – Cecălaca.   Pentru cunoscătorii de spaniolă articolul se află aici și a apărut într-un ziar digital din Spania înființat în 2001 și având un public țintă format din profesioniști de vârstă mijlocie. Wikipedia ne spune că are o orientare liberală.

Pentru ceilalți redau câteva idei mai jos, dar partea despre România o prezint integral.

Tot mai mulți artiști aleg să părăsească marile orașe și să se stabilească în sate, atrași de costurile mai reduse și de spațiul pe care îl oferă mediul rural. Criza locuințelor și scumpirea vieții au forțat această migrație, dar ea a devenit și o tendință artistică în sine. Exemple precum Cyro și Verónica, care s-au mutat din necesitate în Villanueva del Rosario (Málaga) și au fondat acolo o rezidență artistică, arată cum arta contemporană se integrează treptat în viața satului. Pentru localnici, duminicile au ajuns să combine liturghia cu expozițiile, iar artiștii consumă și dinamizează economia locală.

Fenomenul se leagă de încercările instituțiilor de a combate depopularea rurală în Spania, prin programe de dezvoltare și digitalizare. Arta devine astfel o resursă de revitalizare, oferind comunităților abandonate o nouă șansă. Inițiativele private, precum rezidența Raras sau proiectul Pueblos en ARTE, completează sprijinul instituțional și demonstrează că satul poate fi un spațiu fertil pentru creație și viață artistică, chiar dacă persistă provocări precum precaritatea sau lipsa vizibilității.

Iată și fragmentele integrale referitoare la România. Mulțumesc ChatGPT pentru traducere. Acuratețea informațiilor aparține, evident, autorilor. În Cecălaca, de exemplu, se găsește și o biserică românească, dar astea sunt deja amănunte.  

‘Picturi suprarealiste într-un sat din Transilvania

Spania nu e un caz izolat. Într-un sătuc din Transilvania, Cecălaca, cu mai puțin de 400 de locuitori, unde există doar o biserică reformată, un magazin și un teren de fotbal, artista provocatoare Oana Fărcaș, 44 de ani, a creat câteva dintre picturile sale experimentale expuse ulterior în galerii din Europa și SUA. Și ea s-a mutat la sat „mai mult din obligație” decât din convingere.

Născută la Cluj-Napoca, Fărcaș a trăit acolo până în 2019, când s-a văzut nevoită să se mute la Cecălaca. Cumpărase în 2015 o casă veche, intenționând să o renoveze pentru vacanțe. Până la urmă, au încercat să locuiască acolo.

Ea spune că, în zonele rurale din România, casele de închiriat sunt rare, dar există clădiri abandonate (școli, magazine, centre culturale) care pot fi reabilitate. A obținut acces la o școală dezafectată, unde și-a instalat atelierul. Fără apă curentă, fără încălzire și cu toaletă în curte, putea picta doar vara; iarna se dedica proiectelor culturale comunitare, sprijinite de AFCN.

În 2020, împreună cu un fotograf și doi colegi locali, a fondat Studio Cultural Cecălaca, lucrând cu artiști din Cluj și copiii satului pentru a picta și înfrumuseța școala. Copiii erau entuziasmați, dar adulții priveau cu scepticism, considerând proiectul inutil. În cele din urmă, experiența s-a încheiat după patru ani. Din septembrie, Fărcaș s-a mutat într-un apartament la Ocna-Mureș, un orășel de 15.000 de locuitori, unde fiica sa are o școală mai bună. „Realitatea rurală din România este foarte grea, fără transport bun am pierdut mulți vizitatori care altfel ar fi venit la atelierul meu”, spune ea.

Aventura din sat a durat patru ani. Apoi a ales un plan intermediar. Din septembrie, și-a mutat atelierul într-un apartament din Ocna-Mureș, un oraș mai mare – cu 15.000 de locuitori – și unde școala pentru fiica sa este mai bună. „Realitatea României rurale este foarte dificilă, fără un transport bun am pierdut mulți vizitatori potențiali care, în alte circumstanțe, ar fi venit la atelierul meu”. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în 2022 aproximativ 33.622 de kilometri (38,9%) din totalul drumurilor publice din România erau drumuri comunale. Dintre acestea, mai mult de jumătate nu erau adecvate pentru trafic: 35% erau drumuri de piatră și 19,5% drumuri de pământ.

Cu un picior la oraș și altul la sat

Artista română Delia Popa își amintește „mirosul roșiilor” ca mirosul copilăriei. Bunicii ei cultivau legume, iar drumul din sat spre București era mereu însoțit de acel parfum. Azi, ea explorează legătura dintre artă și grădinărit într-un „jardin-studio” instalat în Crețești, la 25 km de București, în șura casei bunicilor. Acolo organizează întâlniri cu artiști și grădinari, în cadrul programului Cultivadores de Vida.

Popa a crescut în București, dar experiențele rurale din copilărie i-au dat „sensul comunității”. „Când se întâmplă ceva trist, se pune o masă mare și vin toți”, povestește ea. Tatăl ei a murit când ea avea 10 ani, iar satul a devenit și locul care o apropia de memoria lui.

Astăzi Delia Popa spune că există „un nou interes pentru viața rurală”. De la pandemie, au apărut mai multe rezidențe artistice la sate. Ea a participat în 2023 la două: una la Săcel, în Maramureș, și alta la Slon, în județul Prahova. Totuși, mutarea permanentă la sat pentru artiști e dificilă fără un venit constant. Popa a încercat între 2020 și 2022, dar nu a reușit să trăiască doar din artă, așa că acum îmbină munca la muzeu în București cu rezidențe temporare.

„Este posibil să creezi artă la sat, iar unii artiști și manageri culturali și-au făcut din asta un semn distinctiv”, spune Anabella Costache, manager cultural din România. După ce a locuit la Málaga, Paris și București, ea s-a stabilit la Timișoara. Dar recunoaște că viața de artist la sat vine cu provocări: public redus, resurse limitate și nevoia de a călători constant la oraș pentru a menține contactul cu curatorii și comunitatea artistică. „Se poate, dar viața la țară poate fi izolantă și afecta negativ vizibilitatea și stabilitatea financiară”, concluzionează ea.’

DIN VIATA

Despre excelență: un drum anevoios, dar necesar

Posted on

În cartea pe care o scriu, de fapt am cam scris-o și acum o pregătesc de publicare, vorbesc despre creativitate și despre excelență. Ambele sunt foarte des invocate azi deși ne este greu să le definim și de ce am face-o, zic unii. Le distrugem misterul. Alții, ca mine, profesoară deh, sunt convinsă că definirea unor concept este importantă. Să știm despre ce vorbim și să vorbim toți despre același lucru.

Photo by Afif Ramdhasuma on Unsplash

Prin urmare — ce este excelența? Putem spune, sper, că nu este un moment anume, un rezultat final, ci o stare de spirit. Oamenii sau organizațiile care urmăresc excelența nu susțin că sunt deja acolo, ci lucrează intens, cu pasiune, pentru a da tot ce au mai bun. Fac asta cu dorința sinceră de a le oferi clienților servicii sau produse care să-i bucure, iar lor înșiși, sentimentul de mulțumire.

Dar există și o față mai puțin plăcută a acestui ideal. Căutarea excelenței este grea. Mulți oameni se simt descurajați de efortul pe care îl presupune un astfel de drum. Alții nici măcar nu știu că se poate lucra altfel — adică mai bine. Excelența poate speria. Poate părea intimidantă. Și, de multe ori, oamenii aleg să rămână în zona lor de confort, făcând aceleași lucruri, chiar dacă nu le aduc nicio satisfacție reală.

De pe Facebook.

De aceea, inițiativele care încearcă să schimbe ceva în bine ajung adesea să se lovească de rezistență, de lipsa de entuziasm a celor care ar trebui să le susțină. Iar această rezistență e rareori recunoscută deschis. Nu se spune „nu vreau să schimb nimic”, ci se invocă tot felul de explicații care maschează, de fapt, frica de eșec sau comoditatea.

Dacă sunteți curioși și priviți cu atenție în jur, veți auzi des replici de genul:

  • „La noi nu se poate face așa ceva.”
  • „Nu va merge, pentru că noi suntem români, nu nemți, chinezi sau americani.”
  • „Eu doar muncesc aici, nu e treaba mea să vin cu soluții.”
  • „De ce să schimbăm ceva ce deja funcționează? Mai binele e dușmanul binelui.”
  • „Ideea e interesantă! Hai să facem o comisie care să studieze cum am putea s-o aplicăm.”

Și totuși, există și oameni care nu-și găsesc liniștea când un client le cere ceva și nu știu, încă, cum să rezolve solicitarea. Oameni care se frământă până găsesc soluția.

Aceștia sunt cei care aleg drumul excelenței. Sunt curajoși, știu că vor avea de făcut eforturi mari și vor sacrifica timp, energie și uneori chiar confortul personal. Dar știu și că, dacă nu își propun excelența ca țintă, vor trăi cu sentimentul că mereu le lipsește ceva.

Pentru a-l cita pe Michelangelo — un simbol al excelenței în artă —:
„Pericolul cel mai mare pentru majoritatea dintre noi nu este că țintim prea sus și eșuăm, ci că țintim prea jos și reușim.”

Tom Peters folosește acest citat pentru a sublinia cât de important este să avem o viziune clară, ambițioasă, despre locul pe care vrem să-l ocupăm în mintea și inima clienților noștri. Dacă ne mulțumim doar să oferim servicii corecte, similare cu ale celorlalți, clienții nu vor avea niciun motiv real să ne aleagă.

Ei vor merge acolo unde primesc ceva în plus — acel „ceva” care îi face să se simtă importanți, înțeleși și doriți.

DIN VIATA

Femei care schimbă lumea

Posted on

Mi-am început săptămâna încântător. Cu un minunat Bal care a marcat finalul unui proiect de suflet nu doar pentru Laura Zuban, inițiatoarea și realizatoarea lui, ci și pentru fiecare dintre participante și, sper eu, pentru lumea noastră pe care încercăm constant s-o facem mai bună.

O seară de început de vară, între ziua solstițiului și ziua iei, a Sânzienelor și a sărbătorii creștine a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. O seară sub semnul celor mai benefice vibrații, a muzicii, a poveștilor “reale despre curaj, echilibru și visuri împlinite” a imaginilor care, nu-i așa, spun mult mai mult decât cuvintele. Sau …. ?!?

Probabil că avem nevoie și de imagini și de cuvinte pentru a ne bucura de semnificațiile pe care ritmul alert al vieților noastre cotidiene ni le fac adesea mai greu de perceput. Avem nevoie și de momente de liniște și tihnă pentru a ne gândi la ce facem fiecare dintre noi și la ce facem noi împreună, la cum transformăm oamenii în comunități.

Mulțumesc și aici Laurei Zuban și echipei pe care a reușit s-o coaguleze în jurul ideii ei generoase, și, sigur, celor care au venit să ia parte le bucuria noastră. Mai jos un mic moment de promovare personală.

DIN VIATA

1 an de CLER Jr

Posted on

Am promis pe Facebook că voi reveni aici cu detalii despre ceea ce credeam că va fi ultima întâlnire a clubului nostru de lectură pentru sezonul în curs: adică cea despre Ivan Turbincă.

Acum doar vă amintesc că în relatarea de pe Facebook am început o discuție despre povești pe care vreau s-o continui aici. Sigur că tinerii mei cititori știu o mulțime de povești. – Albă ca Zăpada, Scufița Roșie … și nu au nici o idee despre locul lor de proveniență. Și parcă aud unele voci care întreabă contrariate: și de ce ar ști? La ce le-ar folosi?! De ce să le încărcăm memoria cu lucruri inutile?

Ei, iată o discuție foarte complicată. Personal cred că memoria trebuie exersată și nu neapărat cu branduri de haine sau de pantofi de sport. Dacă urmărim comparația de mai sus, adevărat nu foarte grozavă, de ce ne-ar interesa că unii poartă Nike sau Adidas originali și se mai și laudă cu asta. Nu sunt oare tot încălțăminte la fel ca șlapii?! Și totuși înțeleg că sunt mini-drame în familii când vine vorba despre ce „se poartă” în cercul celor „cool”.

Revenind la lumea poveștilor am pus următoarea întrebare care s-a dovedit încuietoare:

– Ce alte povești românești știți?

Nedumerire, ezitare și apoi…

– Ali Baba, Cenușăreasa, Frumoasa din pădurea …

– Dragilor, nu v-am cerut ecranizări de Walt Disney. După povești de Andersen sau Frații Grimm. V-am cerut câteva exemple de povești românești.

Liniște. Priviri nedumerite, unele chiar spre cele câteva mămici care vorbeau puțin mai departe în grădina Casei Norocea. Noroc că nu ne-au auzit.

              – Ați auzit de Făt Frumos și Ileana Cosânzeana? Dar de Harap Alb?

Fețele s-au luminat dintr-o dată. Da. Da. Și au început să-și amintească, dar a trebuit să-i întrerup pentru că noi aveam de vorbit despre Ivan Turbincă.

– V-a plăcut? Ați citit-o?

Da, nu, da, mai multe nu-uri.

– Mâna sus cei care ați citit-o!

              – De ce nu v-a plăcut? Cei care ați citit-o și de ce n-ați citit-o ceilalți?

              – E greu de citit. Avea cuvinte pe care nu le înțelegem.

              – Dar DEX aveți? Unii nu m-au înțeles așa că am detaliat. DEX – dicționarul explicativ al limbii române. Cuvintele pe care nu le știți le căutați în DEX. De pe telefon. Ce poate fi mai simplu?

              – Aaaa…. păi e greu și pierdem timpul.

Nu mai continui redarea discuției pentru că ați înțeles că ne plac doar lucrurile ușoare. Sigur că nu sunt nici eu adepta folosirii arhaismelor sau regionalismelor în exces. Dar … Să nu știi să cauți în DEX, să nici nu prea știi că există este trist. Și este rolul școlii să-i învețe pe copii nu lucruri inutile, ci competențe în lipsa cărora nu vor putea face avalanșei de informații care năvălesc asupra noastră din toate părțile. Copiii noștri nu trebuie să știe cuvintele pe care nu le mai folosim de multă vreme, dar trebuie să știe să le caute în dicționar, să înțeleagă că ele dau culoare istorică și să înțeleagă anumite referințe culturale. Da, „Pașol na turbinca ciortî” sau „vidma” este încă folosit în presa scrisă pentru a crea o notă de umor, poate chiar de satiră. Sigur că ziariștii cu experiență își iau măsuri de precauție și explică referința făcând trimitere la textul lui Creangă. Dar folosirea expresiei în contexte ca „Pașol na turbinca, Putin!” în anul 2022 sau chiar și în 2024, sigur tot într-un context politic, este o dovadă clară după mine că geniul lui Creangă a impus o expresie de mare popularitate pe care generațiile care nu aveau probleme cu dificultățile învățării, ba chiar se mândreau când reușeau să rezolve lucruri grele, iată că și le amintesc. Și comentariul meu este că au ce să-și amintească, spre deosebire de copiii de azi care nu prea vor avea ce să-și amintească dacă nu-i îndrumăm spre cărți și lecturi diverse.

Și am să închei pe o notă optimistă, sper. I-am întrebat pe cititorii mei dacă învață lucruri pe dinafară.

– Da, sigur. Învățăm poezii.

– Excelent. Recitați-mi ceva. Orice.

– Ăăăă… și începe timid una din fete:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Apoi cu ajutorul celorlalți continuăm. Ultima strofă a fost destul de grea, dar noroc cu una din cele mai prezente cititoare, Maria, care ne-a scos din impas:

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Copiii care vin la CLER Jr sunt dintre cei care citesc și sunt curioși să afle ce pot găsi între coperțile cărților. Este însă nevoie să-i îndrumăm să deschidă cărțile, să-i ascultăm când ne vorbesc despre ce le place și ce nu le place din ce citesc, să-i tratăm cu respect, dar și cu rigoare pentru că nimic în viață nu se face fără efort. Iar CLER Jr a împlinit un an în care acești copii minunați au venit la întâlnirile noastre, au citit sau dacă n-au citit i-au ascultat pe cei care au vorbit despre cărțile citite și au găsit un loc unde își pot spune părerea, indiferent care este ea, dacă o spun politicos și pe scurt. Și nu se supără dacă nu suntem întotdeauna de acord cu ea.

Da, ne trebuie un atelier de vorbit în public. Poate spre toamnă.

Până atunci însă mai avem un club și la începutul lunii iulie. Vom citi și vom vorbi despre Prinț și cerșetor de Mark Twain.

Eforturile sunt răsplătite. Iar cititorii noștri au primit câte o diplomă care să le amintească parcursul de peste an. Iată-ne mai jos cu diplomele, cu doamnele de la Casa Norocea care ne sunt gazde minunate și cu o parte dintre mămicile care vin și ele la CLER Jr pentru că știu cât de importantă este lectura pentru formarea unor oameni admirabili care vor reuși cu siguranță în viață.

DIN VIATA

În țara minunilor

Posted on

Aseară am avut CLER-ul pentru copii și adolescenți! Minunat (de unde și titlul), dar și provocator. De ce? Pentru că este greu să vorbim într-un grup de vreo 15, poate chiar mai mulți dacă-i numărăm și pe prichindeii Filip și Patrick (4 și 6 ani) cei mai tineri susținători ai CLER, plus câteva mame entuziaste care ne-au susținut de pe margine. Le mulțumim tuturor!

Da, da, am început să ne obișnuim cu acronimul CLER care nu este un ecler, ci Clubul de lectură Elisabeta R! De altfel, deși ne plac eclerurile, nu le-am dus lipsa pentru că am primit dulciuri și chiar o tavă cu prăjituri făcută de o minunată mămică. Ce credeți – au dispărut imediat fără ca nimeni șă-și schimbe statura sau talia. Pe moment, desigur! Ce-o fi mai târziu, vom vedea.

De ce a fost o după amiază minunată? Pentru că am vorbit despre Alice în Tara Minunilor de Lewis Carroll.

Înainte însă am trecut prin Codul secret al Invizibililor pe care n-am apucat să-l discutăm data trecută. Ioana Pârvulescu probabil ar fi fost mulțumită să vadă cât de temeinic am discutat Codul și, mai ales, că am reținut în special rândurile următoare: O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei și Cărțile bune nu mor niciodată. Da, au fost foarte multe păreri, mai ales despre moartea cărților ceea ce ne-a dus, cu ajutorul părinților, la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și a cărților vii din închisorile comuniste.

Dar, ne-am întors la Alice. Am povestit foarte pe scurt povestea. Am vorbit, pe rând desigur, despre ce ne-a plăcut mai mult, ce nu ne-a plăcut, ce n-am înțeles și fiecare am citit un mic fragment pe care am vrut să-l împărtășim și celorlalți.

Da, am vorbit despre bunele maniere de atunci și de acum, despre cum nu trebuie să facem lucrurile fără să ne gândim bine pentru că, nu-i așa, cădem în vizuina domnului Iepure ceea ce ne duce spre o lume ciudată, magică și pentru că este doar în carte, nu foarte periculoasă. Dar în viața reală?!? Oh, viața reală poate fi foarte periculoasă: când traversăm strada, când vorbim cu necunoscuți, când atragem atenția asupra noastră pe stradă, când suntem nepoliticoși.

Gazda noastră, Cati Cosmete, ne-a făcut o minunată surpriză: ne-a adus discul Electrecord cu Alice în țara minunilor! Marius Achim, un magician al recuperării tehnologiei vechi, despre care cei prezenți la CLER nici nu auziseră măcar, ne- ajutat să ascultăm discul pe pick-upul pe care l-am găsit ascuns într-un colț de bibliotecă. Un moment de nostalgie pentru unii și de descoperire pentru alții.

Am primit mărțișoare de la David. Eu am primit un frumos semn de carte de la una din cititoarele de la CLER. 👇

Ne-am adus aminte că atunci când oferi ceva trebuie să te uiți în ochii persoanei respective și să-i spui cum te cheamă, dacă nu știe, și să faci o urare potrivită: Îți urez o primăvară minunată!

Și am încercat să răspundem la ghicitoarea Pălărierului “Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?”. Noi am dat câteva răspunsuri, dar voi va trebui să veniți la CLER ca să le aflați.

Am tras la sorți premiile serii: trei cărți cu Alice în țara oglinzilor și o ediție mai veche în limba engleză cu ambele povești.

La sfârșit Bianca Sechea ne-a recitat o poezie pe care o știe de la bunicul ei și care este fabula celor două broaște de Esop. Bianca a recitat-o din memorie, ceea ce puțini copii sau/și tineri mai pot face azi!

Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în după amiaza zilei de ieri! Cine poate spune că n-am fost și noi în Țara Minunilor de la Muzeul Norocea?!