DIN VIATA

Bucuria de a primi ceea ce îți spune ceva

Am postat data trecută poezia mea Triadele. Mi s-a părut strâns legată de ceea ce a creat Traian Duță.

Ieri am avut bucuria să-i primesc minunata lucrare. Iat-o:

O lucrare simbolică, evident.

Mulțumesc din suflet, maestre Traian Duță.

DIN VIATA

Cele văzute și cele nevăzute

Am fost invitată la o lansare de carte și m-am bucurat să pot să fiu prezentă în seara zilei de 25 ianuarie la un frumos eveniment de suflet. Autoarea, Miorița Baciu Got, este o pasionată căutătoare a valorilor și sensurilor vieții în lumea adesea fără de sens în care trăim. Și este o scriitoare care are o misiune clar asumată: acea de a depune mărturie pentru scurgerea istoriei pentru a-i ajuta pe cei tineri, care n-au trăit atunci, sau pe cei mai puțin tineri, dar neîncrezători față de multele și, adesea, îngrozitoarele întâmplări, prin care au trecut mulți, prea mulți, dintre contemporanii lor. Iar cei cu care a dialogat sunt ei înșiși personalități remarcabile: PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București, și istoricul Cristian Vasile.

Aseară la Humanitas Cișmigiu a fost o atmosferă plină de emoție, dar și de dinamismul unui public foarte numeros și participativ când discuția s-a deschis către toată lumea. Ca să nu mai vorbesc despre trecătorii pe care-i vedeam prin geamul librăriei aruncând priviri curioase spre interior și gândindu-se, probabil, la ce fel de eveniment atrage așa un public numeros înăuntru.

Da, a meritat să vin din Orașul regal la București să fiu și eu parte la interesul tot mai viu al oamenilor, indiferent de vârstă, față de memoria trecutului. Sigur că memoria este subiectivă. Dar cu cât cunoaștem tot mai multe fațete, văzute sau nevăzute, ale lumilor care au trecut prin noi sau pe lângă noi, cu atât devenim mai întregi și mai apropiați de esența sinelui nostru cel mai bun.

Închei citând cuvintele înțelepte ale PS Mihai Frățilă de pe coperta IV a cărții:

„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“

DIN VIATA, ROMANA

Tur ghidat

Aseară am fost, din nou, la expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” deschisă în casa „La Mița Biciclista Stabiliment Creativ” din București.

Prima dată am fost în decembrie. Tururile ghidate erau epuizate. Casa era minunat (sau scandalos) de împodobită – depinde de gusturi și perspective.

Datorită interesului public enorm față de expoziție vizitarea ei a fost prelungită până în februarie. Și așa am avut norocul să găsesc bilete la turul ghidat prezentat admirabil de Edmond Niculușcă.

Sub farmecul nopții și … pe lumină.

Nu am regretat nici un moment turul ghidat și, mai ales, că mi-am luat și nepoții cei mari cu mine. Dar asta este o poveste pentru mai târziu.

Oricum pe repede înainte vreau să spun doar că am cumpărat o carte album minunată: Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin. De ce am cumpărat-o? Sigur, pentru valoarea ei documentară, dincolo de cea artistică, dar, mai ales, pentru că este scrisă de o femeie extraordinară: Cristina Cioabă. Și aici am o poveste mai lungă. Acum vreau doar să marchez momentul. Sper să am un răgaz mai mare pentru a scrie despre expoziție mai pe larg. Și despre carte.

DIN VIATA, ROMANA

Arta și ce vedem când (o) privim

Îmi plac obiectele frumoase și nu mă mai satur să le privesc, să le ating (când am voie) și, uneori, să le cumpăr. Și nu despre faptul că nu orice obiect frumos este artă vreau să vorbesc aici, deși este o discuție interesantă și, pentru mine, clar fără finalitate.  

Vreau să scriu aici despre o întâmplare recentă. Despre ce simt unii artiști plastici când sau după ce și-au vândut operele. Ai zice că se bucură. Doar de asta le fac să le vândă: au și ei cheltuieli, mai ales cele profesionale, semnificative aș zice, dar și cele legate de existența zilnică, au familie, facturi, nevoi legate de sănătate, recreere, și câte altele.

Sau creația artistică nu izvorește din dorința de a câștiga de pe urma ei? Nu neapărat bani, deși cum spuneam mai sus ei sunt necesari, dar poate unii vor să câștige notorietate (cu sensul românesc, nu cu cel anglo-saxon), vizibilitate, mai multă și mai semnificativă cunoaștere a oamenilor sau doar al propriului sine. Și, în aceste cazuri, ne putem aștepta la tristețe, durere chiar, adesea neputința de a te despărți de “copilul” căruia i-ai dat naștere.

Cei mai cinici dintre noi ar putea spune că sunt doar stratageme sau, mai neaoș, tertipuri de marketing. Eu însă cred sincer în fericirea dulce amară pe care o resimt cei care creează frumosul. Conform definiției că frumosul este în ochiul și, prin urmare, mintea privitorului.

Hai că iar divaghez și, de fapt, vreau să spun că am primit de la maestrul Traian Duță un telefon prin care mă ruga să fotografiez cele două statuete pe care le-am cumpărat de la domnia sa mai în vară. Sigur că s-a bucurat că le-am cumpărat și, în sfârșit după atâta timp, le-am și plătit. Dar vocea îi era tristă când m-a rugat să le fotografiez: “Știi, erau printre favoritele mele. Steve Vai și Céline Dion.”

Ce tot spui acolo? – i-am răspuns în minte. Eu am ales două statuete pentru valoarea lor simbolică, nu pentru că reprezintă niște persoane. Să fiu sinceră nici nu știam cine a fost Steve Vai. Cât despre Céline Dion … i-am admirat întotdeauna vocea, dar nu într-atât încât să vreau s-o văd zilnic.

Steve Vai în expoziția maestrului Traian Duță și în noua sa casă din București. Aparenta diferență de mărime este din cauza unghiului diferit al fotografiei și a inabilității fotografei.

Și pentru că pe “Steve Vai” l-a admirat, și primit în avans de sfintele sărbători, nora mea, care nici ea nu auzise de celebrul chitarist, i-am pregătit o mică prezentare. Iat-o mai jos:

În 2011, Fundația TEC i-a oferit lui Steve Vai prestigiosul premiu Les Paul Award, creat pentru a-i onora pe cei care au folosit creativ tehnologia, la cele mai înalte standarde de excelență. Printre câștigători ai premiului Les Paul se numără Paul McCartney, Neil Young, Herbie Hancock, Steely Dan și Bob Clearmountain. La decernarea premiului,  Fundația TEC a subliniat: „Ușurința uimitoare a lui Steve Vai de a folosi chitara este apreciată în lumea rock și dincolo de ea … Vai și-a folosit talentul pentru a îmbogăți creativ limbajul muzicii. În timp ce mulți artiști se încadrează cu ușurință într-o singură categorie, Steve Vai rămâne imposibil de clasificat. Este un alchimist de cel mai înalt nivel al muzicii.”

http://legacy.tecawards.org/tec/les_paul11.html

Pentru mine statueta respectivă mi-aduce aminte de faptul că golul din jurul inimii nu înseamnă sub nicio formă un gol. Mai degrabă o zonă de transparență totală pentru că artiștii adevărați își dau sufletul și inima (oare sunt același lucru???) pentru a crea pentru cei care-i ascultă/privesc/citesc o imagine a unei lumi așa cum au visat-o ei, dar fiecare dintre noi trebuie să umple zona de gol după chipul și experiența noastră de viață. Sigur că dacă mă mai gândesc și sunt într-o perioadă mai deprimată ar putea să-mi vină în minte “sfârșitul istoriei” în care arta este doar o chestiune tehnică, și-a pierdut fiorul prin care frumusețea lumii încă ne mai uimește, iar ororile ei continuă să ne îngrozească fără să învățăm nimic din ele. Sau … mi-aduc aminte că Steve Vai crește albine și speră că ele vor face lumea mai bună.  

Iar frumusețea statuetei care pentru mine poartă titlul “Femeia zburând pe muzica universului” este extraordinară, mai ales dacă vedeți și atingeți texturile diverse din care este alcătuită.

Céline Dion pentru Traian Duță este pentru mine “Femeia zburând pe muzica universului”.

Arta maestrului Traian Duță și modalitățile sale remarcabile de îmblânzire ale bronzului pe care-l prelucrează sunt, pentru mine, o sursă inepuizabilă de sensuri. Oare nu asta trebuie să facă arta?

DIN VIATA, ROMANA

IA, speriecioare și creativitatea ca … leac

Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.

Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.

Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2. 

Figura 1. Speriecioare.

Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:

„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.” 

Figura 2. Văzuțe.

Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.

Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>  

Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).

Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.

Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.

Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!

DIN VIATA

1 Noiembrie

N-am vrut să scriu despre Luminație. Mi se pare că ar trebui să fie un sentiment personal, chiar intim între tine și restul lumii care este deja dincolo, nu față de cei care sunt încă aici.

Oricum se comemorează doar, sau poate mai ales, în Ardeal. De toată lumea, nu doar de catolici. Așa am pomenit de la mama, care era reformată, așa am pomenit de la vecinii din București care erau catolici, și așa știu că se întâmplă și azi. Și când dau telefon de 1 noiembrie pe la prieteni sau cunoștințe adesea mi se spune tocmai ne-am întors de la cimitir sau chiar suntem la cimitir.

Am primit pe unul din grupurile mele sociale un text frumos despre Luminație. Îl găsiți aici. Nu mai am ce adăuga.

Mă gândesc doar cu tristețe la bunicul matern, badea János de la vii, care spunea: “când mă duceți în deal să aveți grijă să-mi faceți pod. Pământul este greu și să nu cadă direct pe mine. Iar când nu va mai ști nimeni cine este dedesubt, să nu calce lumea nepăsătoare și să mă îngreuneze și mai mult!” Cei mari râdeau și glumeau, că doar așa te lupți cu moartea, dar noi copiii nu înțelegeam ce-i aia pod. Ei, cum să uite lumea că acolo este un mormânt?! E așa de simplu, dar trebuie să treci prin viață, să-ți pierzi o parte din cei apropiați, de la bunici, unchi și mătuși, la părinți și alte persoane semnificative ca să-ți dai seama cât de repede se mută cimitirul. Vorba lui Ion Mureșan din articolul citat.

De luminație, n-am fost nicăieri. O gripă rebelă. Dar cu gândul mi-am vizitat toate mormintele. Și, pentru că până la urmă contează și ce faci pe lumea asta pentru cei care mai sunt aici, am sunat niște doamne aproape centenare pentru a vorbi despre … viață și cei care nu mai sunt cu noi. Am cules câțiva trandafiri din grădină, am aprins o lumânare în micul meu colț cu fotografii ai celor dragi și … m-am gândit la ei. Sigur că mă gândesc în fiecare zi la ei, dar de ziua asta mă și opresc puțin din ce fac pentru a-mi aduce aminte și a spera că lumea va fi mai bună și mai înțeleaptă pentru a le mai putea păstra amintirea timp de un fir de nisip.

DIN VIATA, GURA LUMII

Bunicia

Se pare că azi a fost ziua internațională a bunicilor. De ce se pare? Pentru că în afară de câteva postări de pe Facebook, n-am mai citit/auzit nimic despre asta. Ei și? Cui îi pasă de bunici și, mai ales, de ziua lor? Iar eu trăiesc în bula mea, în care mai important este să-mi sărbătoresc virtual nepoțelul care azi a împlinit doi ani fermecători, decât să caut/ascult ce zice presa.

Nu vreau să lungesc prea mult acest text, dar mi se pare că îmi confirmă, din nou, rolul pe care-l au bunicii sau vârstnicii în general la noi. Sunt aproape invizibili, cu excepția momentelor când este nevoie practică/urgentă/stringentă de ei. Ca atunci când vă sună copiii și doar faptul că vă sună ei, fără a fi ziua voastră, sau vreo onomastică sau … vă pune în mișcare neuronii și vă întrebați oare ce s-o fi întâmplat? Și tonul vocii?

Și mi-aduc aminte de o poveste din copilărie pe care cred că am întâlnit-o într-un manual de citire. Se numea funia de nisip. Am și folosit-o la un moment dat într-un articol despre ceea ce acum numim prețios “dialogul intergenerațional”. N-o s-o reiau aici pentru că, între timp, am găsit suficiente referiri la ea pe net. Căutați-o pe Google.

Photo by Susan Wilkinson on Unsplash.

O menționez aici pentru că adesea uităm, și cei tineri și cei mai puțin tineri, că lumea este deplină și frumoasă doar cu noi toți împreună. Așa cum spunea Coleridge “cât de tristă ar fi lumea asta fără copii și cât de inumană fără bătrâni”.

Și de ce trebuie să vorbim despre asta, să avem o zi care să ne amintească de un lucru firesc? Pentru că trăim într-o lume care-și pierde tot mai repede reperele. Pentru că fiind constant sub avalanșa momentului, a prezentului, nu mai avem timp să ne gândim la cum am ajuns aici și, mai ales, cine a avut grijă să ne arate și poate uneori să ne ușureze calea.

Da, uităm adesea. Poate de asta Confucius vorbea despre respectul pentru vârstnici ca despre una din virtuțile esențiale ale unei guvernări corecte. Și, probabil, tot din cauza asta întreaga Asie are un cult, adesea bazat pe legislație, pentru părinți, bunici și respectul față de tradiție.

DIN VIATA, ROMANA

Raftul lui Urmuz

Trec aproape zilnic pe trotuarul cu statuia lui Urmuz din centrul orașului regal. Pe cele două bănci de alături, poziționate strategic pentru a putea să te odihnești puțin dacă, Doamne ferește, ai făcut excese de mișcare, stau adesea diverse persoane. De obicei mai în vârstă că cei tineri obosesc mai greu. Băncile sunt protejate de ploaie și soare puternic de câte o copertină și fiecare are câte două lăcașuri pentru cărți. Un fel de mini-raft pentru lectura unor pagini de și despre Urmuz. Cu rugămintea de a fi citite pe loc sau, dacă sunt luate acasă, să fie returnate. Asta dacă tentația lecturii este atât de copleșitoare și timpul nu permite cititul lângă Urmuz.

Cărțile au fost “împrumutate”.

Este un admirabil îndemn la lectură care merită apreciat. “DE CITI AICI, dar dacă luați o carte acasă, vă rog să o aduceți înapoi. Vă mulțumesc, următorul cititor.”

La o zi sau două de la apariția cărților în această mini-bibliotecă Urmuz, ele și dispar. Semn că sunt mult apreciate de trecători. Și, probabil, se dorește aprofundarea lor ulterioară. Nu-mi dau seama dacă sunt și restituite. Sper sincer că da. Dar, am dubii. De ce? Pentru că iată au început să apară și alți autori, alte titluri. Ceea ce este foarte bine. Ceea ce este mai puțin bine este că ele nu par să fie restituite.

Mă gândeam că ar putea exista niște rafturi/o bibliotecuță în localul La Urmuz/ No comment. Oamenii ar putea bea ceva, citind nu doar pe telefon, dar și pe o carte aflată la îndemână. Poate ar fi mai mulți înăuntru, nu doar la ora mesei, ci și între perioadele aglomerate când poți răsfoi, eventual, presa locală și, mai ales Curtea de la Argeș. Pe hârtie este mai bine, decât pe ecran.

Urmuz, vara 2022.
DIN VIATA

Amânarea

Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.

Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.

Magnolie “clasică”.

Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.

Magnolia stelata în 2019.

Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.

Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude  ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.

Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.

DIN VIATA, ENGLISH, LIFE, ROMANA

French centenarians / Persoane centenare din Franța

Written by an American woman who moved to France to follow her heart.

“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.

We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?

Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)

Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.

I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.

According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”

If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.

Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.

“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.

Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)

Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …

Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.

Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.

Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”

Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.