DIN VIATA

Arta de a o lua încet

Un eseu interesant despre creșterea continuă și toxică, despre mersul pe bicicletă pentru utilitatea lui și nu pentru a etala exclusivitatea costumului sau a vehiculului, despre prea multa competiție din viețile noastre și altele. Mi-a adus aminte, în alt registru desigur, de Ursula K. Le Guin și eseul ei “Clinging to a metaphor” / Obsesiva metaforă pe care-l discut cu studenții de la master la Comportament organizațional.

„O mulțime de sporturi au fost domolite”, mi-a spus Yvon Chouinard, fondatorul Patagoniei. „Oamenii merg cu bicicleta, dar au un motor. Și fac alpinism, dar în interior.  Fac schi nautic pe valuri mari, dar purtați de scutere acvatice (Jet Skis). Cu toate acestea, există oameni care se opun acestei tendințe.”

Câteva extrase din text:

Petersen—a “messiah to cycling Luddites”—under the headline “Lead Us Not Into Titanium.” / Petersen – un „mesia al ludiților cicliști” – sub titlul „Și nu ne pe noi duce în titan”. /

“Bikes look very digital these days. (…) Rivendells look very analog.” He joked that the typical Rivendell customer is someone who “maybe still has a flip phone” and listens to vinyl: “They get a feeling when they see something that doesn’t look new.” / „ În zilele noastre bicicletele arată foarte digitale. (…) Bicicletele Rivendell arată foarte analog.”  Gluma era că un client tipic de la Rivendell este cineva care „probabil încă folosește un telefon cu clapetă” și ascultă vinil: „Acești oameni simt atracția pentru ceva care nu pare nou”.

The world seemed divided between two types of people: those with a command of the physical world, and everyone else. The former had confidence, skill, and know-how; the rest of us had YouTube tutorials on removing anti-theft skewers. / Lumea părea împărțită în două tipuri de oameni: cei care stăpâneau lumea fizică și toți ceilalți. Primii aveau încredere, pricepere și cunoștințe; ceilalți avem tutorialele de pe YouTube despre îndepărtarea dispozitivelor antifurt.

Source: https://www.bikeradar.com/features/grant-petersen-rivendell-bicycle-works

DIN VIATA, GURA LUMII

Adoptarea obiectelor

O idee minunată pe care nu pot să n-o împărtășesc cu cei care ar putea s-o folosească. Sau vor face presiune acolo unde să poată fi folosită și la noi.

Sigur că deja aud voci care-mi vor spune că la noi nu se poate, că este pierdere de vreme sau chiar o prostie și … continuați dumneavoastră cu similare.

Despre ce este vorba?

Despre adoptarea unui obiect dintr-un muzeu. Nu, nu este vorba de Mona Lisa sau de vreo pictură a lui Turner sau mai știu eu ce operă de artă cunoscută din vreun muzeu celebru. Este vorba de adoptarea unor obiecte din muzeele mai degrabă locale, dar foarte semnificative pentru cunoașterea vieții zonei respective sau a unei epoci mai mult sau mai puțin recente.

Da, știu, românii nu prea merg la muzee, mai ales locale. Dar lucrurile se mai schimbă. Și, știți cum se spune “fii parte din schimbarea pe care vrei s-o vezi în jurul tău”.

De ce ar fi adoptarea unui obiect de muzeu importantă? Desigur pentru muzeele mici orice mică donație sau surse de venituri sunt adesea vitale.

Iar pentru cei care adoptă (pentru ei sau pentru prieteni) este o întreagă poveste la care chiar merită să ne gândim. Știți cât de greu este să găsești cadoul potrivit pentru o aniversare, mai ales când este vorba de oameni de o anumită vârstă și condiție socială. Cei care au tot ce le trebuie (sigur, excluzând luna de pe cer sau altele similare) și au deja casa plină de tot felul de obiecte “indispensabile”.

Povestea de mai jos, ne spune cum familia unui domn din Oxford a adoptat o cutie conținând cele necesare jocului foarte popular în Anglia cunoscut sub numele de “Aunt Sally”. Cutia se află la muzeul Cambridge din chiar orășelul universitar respectiv. Aflăm că domnul respectiv era un excelent jucător de “Aunt Sally” și s-a bucurat enorm la primirea Certificatului de adopție. Vă puteți imagina: amintiri, vizita la locul adopției, bucuria de a ști că ai contribuit la binele comunității, etc.

Ni se spune că procesul de adopție a fost ușor și fără durerile atât de obișnuite în adoptarea copiilor! Oricine poate face acest lucru și contribui astfel la susținerea muzeului respectiv. Ca recunoștință muzeul va expune certificatul de adopție timp de un an atașat de obiectul respectiv.

Toată lumea e fericită și câștigă! La ei, în Anglia! Dar la noi?!?  Ce va spune legislația românească? Ce va spune babaul șef care în 2024 împlinește 160 de ani – Curtea de Conturi? Ce … V-am spus doar că la noi nu se poate!!! Sper din suflet să mă înșel! N-ar fi prima data! 😉

DIN VIATA

Prieteni de-o viață

Ce poate fi mai plăcut decât să te întâlnești cu prieteni de-o viață? Mai ales când viața ne-a dus pe fiecare dintre noi pe căi doar de ea știute. Dar chiar dacă nu mai stăm pe aceeași stradă înțeleaptă din București, chiar dacă nu mai fumăm demult în bucătăriile noastre de pe cele două laturi ale străzii, și, de fapt nu mai fumăm demult, deloc, chiar dacă ne-am retras în colțuri îndepărtate ale țării, chiar dacă nepoții și nepoatele noastre se cunosc prea puțin și vorbesc limbi diferite, nu doar generațional, iată că viața este minunată pentru că ne-a permis să ne revedem scurt, dar intens.

Oricum aș fi scris câteva rânduri aici despre marea bucurie a reîntâlnirii noastre la Curtea de Argeș, dar având și un fotograf precum Lucian Vărzan cu noi, iată că voi folosi cuvinte cât mai puține pentru a face loc imaginilor spectaculoase pe care Lucian le-a surprins în mica noastră călătorie pe valea Argeșului. Și, de fapt, rectific: nu le-a surprins. Le-a pândit, le-a capturat și ni le-a oferit cu generozitate și nouă. Cu acordul de a le face publice. Mulțumesc frumos, Lucian.

Sigur că sunt și câteva imagini făcute de mine, dar nu există nici o primejdie de a le confunda!

Au ajuns spre seara zilei de 12 august și ne-am dus să luăm masa de seară, dar mai ales să respirăm mai în voie în briza serii, La Costică. Și dragele de Ayana și Anais au descoperit un loc plăcut în care să se joace după pofta inimii.

A doua zi am avut o zi plină: de caniculă, 39 de grade, dar și de dorința de a vedea cât mai multe din orașul regal. Așa că ne-am pus pe treabă devreme: la Biserica Domnească, la Mânăstire, cu istorie, legende și versuri spuse mai din memorie, mai cu ajutorul telefonului, apoi cu taxiul de colo-colo.

Am fost să-l vizităm și pe Lulu, care s-a grăbit mult prea tare și ne-a făcut să urcăm dealul ca să-l salutăm. Dar am fost bucuroși că teiul pe care l-a iubit îi ține umbră și, deși nu este foarte comod pentru cei din jur, ne încântă privirile.

Apoi o vizită scurtă la Casa Norocea. Un muzeu care se adaptează societății, o casă superbă, o grădină îngrijită și, sigur, povești fascinante spuse de Lucian Piele, cel care era de serviciu la muzeu.

Seara – grătar în chioșc. Dacă ar fi fost și Lulu … Cu excepția lui Lucian care a fost responsabil cu grătarul, noi ceilalți nici n-am simțit dogoarea focului. Dar ne-am bucurat de deliciile unui grătar făcut nu doar profesionist, ci și cu multă dragoste. A fost o seară minunată care s-a întins până târziu, în noapte.

A doua zi – spre Valea cu Pești, pe Argeș în sus. O altă zi de vis, de la peisajele de film, la bălăceala în piscină, jacuzzi, stat la saună, plimbarea prin prejurul complexului hotelier după ce am asigurați că urșii sunt ținuți la distanță de un gard electric. Să sperăm. Sigur că empatizăm cu dislocarea habitatului urșilor de către umanoizi, dar empatizăm și mai mult cu propria noastră siguranță și, de ce să nu recunoaștem, cu propriul nostru confort. 

A doua zi prietenii mei au plecat spre Bâlea lac și de acolo mai departe, iar eu am coborât spre casă. De la Dr Oetker laLidl am făcut o oră, poate chiar mai bine. În condițiile în care pe sensul de urcare era o nebunie!

DIN VIATA

Sean Henry despre cine are grijă de cine?

Ce are sculptura modernă în comun cu arhitectura medievală religioasă? Depinde de deschiderea pe care mintea și sufletul celor care organizează o expoziție ca cea de la Catedrala Ely din apropiere de bine cunoscutul orășel universitar Cambridge o au. Depinde de sculptor, în cazul de față Sean Henry pentru care sculptura este un limbaj nonverbal care se lasă dezvăluit în funcție de capacitatea privitorilor de a interacționa cu personajele propuse.

Nu, n-am avut norocul să vizitez această expoziție pe viu, dar o cred pe buna mea prietenă din Cambridge care mi-a spus cât de impresionată a fost atât de efectul de ansamblu, cât și de calitatea detaliilor.

Curatoarea expoziției Jacquiline Creswell spune că cele 28 de lucrări adunate sub titlul ‘Am I my brother’s keeper?’/”Sunt protectoarea fratelui meu?” invită la meditație asupra nevoii de a ne sprijini unii pe alții, asupra responsabilității morale pe care o avem față de cei din jurul nostru.

Sean Henry subliniază ambiguitatea sculpturilor sale care nu sunt portrete reale și nici nu spun decât frânturi de povești. Privitorii sunt cei care sunt invitați să-și găsească sensurile și semnificațiile proprii pornind de la provocările pe care sculpturile le ridică. Acestea sunt amplificate de fundalul încărcat de istorie și de simbolurile religioase care abundă în catedrală.

Sunt impresionată și de operele lui Sean Henry, dar și de ideea morală pe care arta lui o propune privitorilor și, mai ales, de deschiderea uluitoare pentru mine de care dă dovadă catedrala Ely oferind un spațiu neconvențional unei expoziții de sculptură modernă. În video clipul din pagina expoziției, reverendul Mark Bonney, decanul catedralei, subliniază profunda conexiune dintre toți oamenii (minutul 2:20). El ne amintește că la nivel profund toți, de pretutindeni, formăm umanitatea și ar trebui ca în aceste momente sociale dificile să ne amintim de acest lucru.

Intenția mărturisită a sculptorului este de a nu oferi povești prestabilite, ci de a-și provoca privitorii să interacționeze cu operele respective atunci când sunt gata, când simt că o pot face pentru că rezonează cu propriile lor sensuri.

Mi-ar fi plăcut să vizitez expoziția.

DIN VIATA

Tot despre citit /About reading again

“Astăzi citim, mâine devenim lideri.” – Margaret Fuller, prima femeie corespondent de război din SUA și recenzentă de cărți cu normă întreagă în jurnalism. Wikipedia ne spune că lucrarea ei „Femeia în secolul XIX” este considerată prima operă feministă majoră din Statele Unite. A murit într-un naufragiu împreună cu familia. Fuller avea 40 de ani.

Contextul pentru citatul referitor la ea: „Dacă ești lider sau dacă vrei să devii lider, trebuie să citești. Nu poți crește ca lider fără a învăța de la alții și asta necesită citit”. Cu alte cuvinte, pentru a putea obține noi perspective, trebuie să citești cât de mult poți.

Margaret Fuller

By John Plumbe, Jr. – National Portrait Gallery, CC0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=146286545

“Today a reader, tomorrow a leader.” – Margaret Fuller, the first American female war correspondent and full-time book reviewer in journalism. Wikipedia tells us that her book “Woman in the Nineteenth Century” is considered the first major feminist work in the United States. She died in a shipwreck with her family. She was 40.

The context to her quote: “If you are a leader, if you want to be one, you have to read. You cannot grow in your leadership without learning from others and that requires reading”. In other words, to be able to get new insights, you have to read as much as you can.

DIN VIATA

Recuperări, vorbe, iubire și …. imperii

Sâmbătă 15 iunie l-am comemorat pe Eminescu sau, altfel spus, am recuperat uitările și indiferențele de peste an când din viteza vieții adesea am uitat să-i șoptim sau să-i fredonăm înțelepciunea. Am scris puțin despre asta data trecută.

Apoi, la Biblioteca municipală din Curtea de Argeș, am participat la un impresionant moment de grație menit să recupereze memoria unei scriitoare multivalente, dar și al unui om de cultură remarcabil – Mira Lupeanu. O mare bucurie să fiu prezentă la acest eveniment și întâmplarea să facă să stau alături de fiica și nepoata Mirei Lupeanu. Un amplu și emoționant reportaj despre “renașterea unei voci” a semnat Cristina Mincu în Argeș Expres.

Aici am să fac câteva precizări personale despre ce mi-a plăcut și ce mi-a plăcut mai puțin la întâlnirea de sâmbătă 15 iunie. M-a impresionat sincer dragostea familiei scriitoarei. Eforturile lor de a-i ridica Mirei Lupeanu un monument impresionant făcut din însăși opera scriitoarei. O operă complexă, întinsă pe mai multe decenii, traversând mai multe genuri literare și, desigur, mai multe culturi. Eram relativ familiarizată cu prezența sinologului Constantin Lupeanu în viața culturală argeșană. Și, așa cum se-ntâmplă adesea, am descoperit în biblioteca mea destul de dezordonată cartea de mai jos. Am frunzărit-o doar. Dar … este pe lista de citit. Pe coperta IV ultima frază îmi dă fiori: oare vom învăța vreodată? “În aceasta constă tragedia omenirii, când forța armată este socotită valoare, ignorându-se faptul că tocmai inteligența este deținătoarea adevăratei valori…”

M-au impresionat mărturisirile făcute de fiica, Elena Claudia Napoli, și fiul, Adrian Daniel Lupeanu. Probabil că sunt cele mai importante elemente pe care le voi reține despre Mira Lupeanu. Sigur, dincolo de ceea ce voi reuși să citesc din cărțile ei. Deocamdată mi-am luat de pe internet două volume extraordinare – sunt mai jos. Volumul de poezii din 1985 n-am reușit să-l iau – chestiuni tehnice. Dar ceea ce m-a întristat la evenimentul despre care scriu aici a fost inexistența cărților despre care se vorbea. Sigur că era câte un volum. Dar pentru cei care doreau să le cumpere? Era de față și editoarea. Dacă nu poți cumpăra cărțile pe loc, eventual cu semnătura unuia din co-autori sau a Mihaelei Rădulescu pentru monografia dedicată scriitoarei, atunci când? În lumea nebună de azi marketingul este extrem de important. Nu spun neapărat că este bine, dar trebuie să ținem cont de lumea în care trăim.

Am plecat înaintea finalului evenimentului. Aveam de terminat și predat o lucrare. Pentru evenimentul de sâmbătă mi-am alocat două ore. Am stat aproapre trei. A fost plăcut, dar timpul curge implacabil și … lucrările trebuie predate. M-am rupt cu greu de atmosfera plină de emoții și mă bucur că am citit reportajul Cristinei Mincu despre ce s-a mai întâmplat după plecarea mea.

Am aflat că spectacolul din 17 iunie prezentat de artiști ai Operei din Shanghai a fost adus în Curtea de Argeș tot prin contactele domnului Constantin Lupeanu. O bucurie și o experiență interculturală inedită. O ocazie extraordinară și, presupun, un efort de echipă pentru a aduce o astfel de trupă în orașul regal.

M-am dus împreună cu partenerul meu local, David, 10 ani, din timp să nu avem probleme cu locurile. N-am avut. Păcat. Mă așteptam la mai mult entuziasm local. Și… La mai multă disciplină. Când te duci la un astfel de spectacol ar trebui să mergi pregătit, cu un minim de informație culturală, sau cu deschiderea minții de a accepta ceva nou și diferit. Am fost mândră de David. A stat până la sfârșit cuminte și am discutat despre elemente ale costumelor, ale gesturilor. Despre manșeta de apă (water sleeve). N-a prea înțeles el chineza, 😉, nici eu, dar a înțeles că față de lucrurile diferite pe care le întâlnim trebuie să avem răbdare să le descifrăm.

O seară agreabilă. Și aici fac doar observația că întregul spectacol s-a încadrat perfect în timp.

I-am revăzut la spectacol pe membrii familiei Lupeanu. M-am bucurat că există oameni ca ei. Despre înțeleptul și optimistul domn Lupeanu, co-fondatorul alături de sufletul lui pereche, Mira, a imperiului … găsiți informații aici.

DIN VIATA, SCRIERE CREATIVA

La steaua…

15 iunie – comemorarea morții lui Mihai Eminescu. La ora 10 ne-am adunat la bustul poetului, cu flori și cărți care-i pomenesc numele, am făcut câteva fotografii și … am aflat că bustul a fost făcut de sculptorul Radu Aurel, cel care i-a dat imagine publică și lui Urmuz, puțin mai jos, pe bulevardul cu teii minunați ciopârțiți oribil de specialiștii (?!?) locali. Probabil peste vreo doi-trei ani vom avea din nou parfum de tei și umbră pe bulevardul pietonal traversând cândva elegant orașul.

Am avut cu mine cartea lui James Moulder , “47 Poems by Mihail Eminescu”, o ediţie bilingvă, care a apărut la Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului în 2011. Detalii asupra lansării cărții găsiți aici, dar simt nevoia să reiau cuvintele IPS Calinic care spunea cu acel prilej că acest proiect literar deosebit reprezintă “o înţelegere a profesorului şi cercetătorului James Moulder pe care Dumnezeu l-a inspirat să facă aceasta”. Și continua “Pentru mine, preocuparea profesorului australian este o dovadă în plus că mesajul lui Eminescu nu este doar pentru inima neamului românesc, ci pentru inima fiecărui om din această frumuseţe a lumii văzute. Este un pas înainte făcut dintr-un suflet sensibil, cu nobilă dorinţă de promovare a poeziei eminesciene în rândul cititorilor internaţionali. Iată o dovadă vie că Mihai Eminescu este viu în eternitate.”

A fost un moment firesc, natural fără obișnuitele atitudini prăfuite care îndepărtează majoritatea cititorilor de azi (mai ales pe cei foarte tineri) de momentele eminesciene. La câțiva pași de noi un personaj local cânta la muzicuță pe un acompaniament electronic un mix de café-concert. După ce am făcut pozele de pus pe Facebook, am avut plăcerea să fiu invitată la dans. Omul orchestră cânta unul din valsurile maestrului Doga. Și ce să vezi – am acceptat. Așa că am schițat câțiva pași de vals pe aleea din fața lui Eminescu. Și cred că a fost minunat. Sunt convinsă că poetul a zâmbit mulțumit din pulberea stelară unde-și petrece eternitatea.

Apoi a urmat un moment de recuperare a unei opere literare probabil mai puțin cunoscute – cea a scriitoarei Mira Lupeanu. Și ea pulbere de stele. Dar despre acest moment – în articolul următor.

DIN VIATA

Bucuria de a primi ceea ce îți spune ceva

Am postat data trecută poezia mea Triadele. Mi s-a părut strâns legată de ceea ce a creat Traian Duță.

Ieri am avut bucuria să-i primesc minunata lucrare. Iat-o:

O lucrare simbolică, evident.

Mulțumesc din suflet, maestre Traian Duță.

DIN VIATA

Cele văzute și cele nevăzute

Am fost invitată la o lansare de carte și m-am bucurat să pot să fiu prezentă în seara zilei de 25 ianuarie la un frumos eveniment de suflet. Autoarea, Miorița Baciu Got, este o pasionată căutătoare a valorilor și sensurilor vieții în lumea adesea fără de sens în care trăim. Și este o scriitoare care are o misiune clar asumată: acea de a depune mărturie pentru scurgerea istoriei pentru a-i ajuta pe cei tineri, care n-au trăit atunci, sau pe cei mai puțin tineri, dar neîncrezători față de multele și, adesea, îngrozitoarele întâmplări, prin care au trecut mulți, prea mulți, dintre contemporanii lor. Iar cei cu care a dialogat sunt ei înșiși personalități remarcabile: PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București, și istoricul Cristian Vasile.

Aseară la Humanitas Cișmigiu a fost o atmosferă plină de emoție, dar și de dinamismul unui public foarte numeros și participativ când discuția s-a deschis către toată lumea. Ca să nu mai vorbesc despre trecătorii pe care-i vedeam prin geamul librăriei aruncând priviri curioase spre interior și gândindu-se, probabil, la ce fel de eveniment atrage așa un public numeros înăuntru.

Da, a meritat să vin din Orașul regal la București să fiu și eu parte la interesul tot mai viu al oamenilor, indiferent de vârstă, față de memoria trecutului. Sigur că memoria este subiectivă. Dar cu cât cunoaștem tot mai multe fațete, văzute sau nevăzute, ale lumilor care au trecut prin noi sau pe lângă noi, cu atât devenim mai întregi și mai apropiați de esența sinelui nostru cel mai bun.

Închei citând cuvintele înțelepte ale PS Mihai Frățilă de pe coperta IV a cărții:

„Din felul de-a fi al Elsei Anca-Bărbuș învățăm gustul politeții, nostalgia cuviinței și savoarea celor «șapte ani de-acasă», dar cel mai impresionant rămâne faptul că din vorbele ei nu răzbate nici o umbră de resentiment. Nu găsim nimic demodat în forța caracterului și lupta sinelui acestei eroine, în conștiința prețului de sânge pe care l-a plătit și a binelui moral căruia i s-a consacrat de-a lungul existenței sale zbuciumate. Cele două interlocutoare întrețes o carte solară, tihnită, scoțând la lumină un model de om, de partener de dialog împlinit, izbăvit prin lupta cu sinele, inconfundabil și de care, după ce l-ai cunoscut, nu poate decât să-ți fie veșnic dor.“

DIN VIATA, ROMANA

Tur ghidat

Aseară am fost, din nou, la expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” deschisă în casa „La Mița Biciclista Stabiliment Creativ” din București.

Prima dată am fost în decembrie. Tururile ghidate erau epuizate. Casa era minunat (sau scandalos) de împodobită – depinde de gusturi și perspective.

Datorită interesului public enorm față de expoziție vizitarea ei a fost prelungită până în februarie. Și așa am avut norocul să găsesc bilete la turul ghidat prezentat admirabil de Edmond Niculușcă.

Sub farmecul nopții și … pe lumină.

Nu am regretat nici un moment turul ghidat și, mai ales, că mi-am luat și nepoții cei mari cu mine. Dar asta este o poveste pentru mai târziu.

Oricum pe repede înainte vreau să spun doar că am cumpărat o carte album minunată: Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin. De ce am cumpărat-o? Sigur, pentru valoarea ei documentară, dincolo de cea artistică, dar, mai ales, pentru că este scrisă de o femeie extraordinară: Cristina Cioabă. Și aici am o poveste mai lungă. Acum vreau doar să marchez momentul. Sper să am un răgaz mai mare pentru a scrie despre expoziție mai pe larg. Și despre carte.