După cinci ani de la publicare ce bucurie să primesc aceste cuvinte de apreciere de la Mihaela Toader, o cititoare atentă și intuitivă. Mulțumesc din suflet, Mihaela, pentru cuvintele tale empatice. Ele vin ca un balsam peste starea mea nu neapărat depresivă, dar într-un fel în consonanță cu lumea de azi. Mă bucur enorm că ai găsit resursele de timp și răbdare de a scrie despre PoeziiOarele mele. E o încurajare pentru mine.
Deja din titlul volumului, „24 de PoeziiOare”, putem bănui că formularea aleasă conține, în miniatură, însăși poetica autoarei. O îmbinare inspirată între rigoare și ezitare fecundă, între ordinea și ritmul celor „24” (de ore) și vibrația interogativă şi oarecum relativizantă a lui „oare”, care tulbură suficient de tare „fotografia” certitudinilor declarative încât să ducă poezia către posibil, către un adevăr trăit şi recunoscut direct. Este titlul unei cărți care nu oferă concluzii, ci mai degrabă nişte ferestre spre interior, un spaţiu în care întrebarea devine forma preferată și cea mai discretă de luciditate. O cartografiere prietenoasă şi caldă a fragilității umane.
Manifestându-se într-un peisaj literar în care discursul poetic se fragmentează destul de frecvent între experimente estetice ostentative și confesiuni brutale, poezia Marianei Nicolae reușește, prin acest volum, să-i restituie versului un spațiu al simplității esențiale. Cartea este, încă de la primele pagini, un exercițiu de sinceritate necosmetizată, directă, în care vulnerabilitatea nu devine spectacol, ci mărturisire luminoasă. „24 de Poezii’Oare” este, în fond, o meditație asupra fiinţei umane şi asupra curajului de a privi în oglindă. Mariana Nicolae scrie o poezie limpede, directă, care nu ascunde, nu manipulează și nu încearcă să epateze. Cartea sa este o invitație la umanitate – o umanitate vulnerabilă, dar sinceră; rănită, dar vie; uneori obosită, dar dispusă la dialog.
Cele douăzeci și patru de poeme funcționează așadar ca repere ale unei geografii interioare particulare, atent construite. În „Matrice”, autoarea propune un portret al ființei ca tensiune între început și sfârșit – „α și Ω” coexistând într-o conștiință care se caută, se teme, se destramă și se recompune. Departe de a risca diminuarea intensității trăirii, minimalismul expresiei invită cititorul să rezoneze cu un ritm afectiv autentic, eliberat de orice ornament inutil.
Poemul „Casa” emoționează prin naturalețea cu care transformă durerea pierderii într-o imagine austeră, dar memorabilă: plecarea mamei devine un punct de ruptură, iar întrebarea „ce fac cu lâna din jachetă?” capătă greutatea unui simbol al continuității imposibile. Aici, Mariana Nicolae stăpânește arta rarefiată a detaliului revelator, acel detaliu care spune mai mult decât o confesiune explicită.
Întregul volum impresionează prin modul în care alternează fragilitatea intimă cu un registru critic discret, dar acut. În poezia „Bărbații care…”, poeta așază într-un perfect echilibru ironia, dezamăgirea și nevoia de demnitate într-o lume care, prea adesea, desconsideră total, sau apreciază prea puțin, vulnerabilitatea individului. „Dispar toate dacă nu mă străduiesc să am dreptate”, notează ea, surprinzând nu doar prin efortul de a fi auzită, ci și prin nevoia de consistență a propriului adevăr într-o lume instabilă. Iar în „ADHD”, ritmul frânt al versurilor reproduce întocmai haosul cotidian contemporan, în care atenția, identitatea și calmul devin bunuri rare. Poemul nu moralizează, însă pune întrebări esențiale despre latura nevăzută a hiperactivității sociale, amintind brutal că tot timpul există cineva care „vrea continuu ceva de la tine”. În alt registru, „Altceva” sau „Tentații” explorează cu onestitate presiunea şi nevoia de a te reinventa, de a aparține și, mai ales, lupta cu sinele. Ele certifică faptul că Mariana Nicolae scrie inspirată din zona experienței trăite, iar această autenticitate conferă o consistență unică volumului.
„24 de Poezii’Oare” este o carte care aduce câteva gesturi de o aleasă claritate morală și de afirmare a unei etici a scriiturii: refuzurile enumerate de poetă devin afirmații despre libertate, integritate și o formă de responsabilitate interioară rar întâlnită. Versurile propun un fel de reechilibrare a ființei între Eu și lumea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea predispusă la superficialitate. În partea a doua a volumului, tonul se adâncește, iar vocea poetică devine mai gravă, mai atentă la propriile vulnerabilități și la felul în care lumea lasă urme în viaţa noastră. Poemele de după „Tentații” deschid un spațiu în care introspecția se combină cu o luciditate neliniștită, dar niciodată agresivă. Texte precum „Și dacă…”, „Prea mulți” sau „ADHD” surprind tensiunea identității fragmentate de ritmul contemporan. În aceste poeme, Mariana Nicolae își privește cu franchețe propria fragilitate, formulând întrebări care pun în lumină un Eu dispersat între obligații, presiuni subtile și nevoia de a rămâne autentic: „Suntem prea mulți… și totuși fiecare atât de singur” este un vers care fixează cu precizie un adevăr al lumii actuale, în care proximitatea nu garantează comunicarea.
Volumul „24 de Poezii’Oare” se încheie cu poemul dedicat fiicei, un text care reunește delicat toate liniile de forță ale cărții: fragilitate, memorie, identitate, continuitate. Este un poem luminos, aproape ceremonial, în care autoarea părăsește zona interogativă și oferă, în schimb, un gest de încredere. Versurile vorbesc despre moștenirea invizibilă dintre mamă și fiică, despre felul în care sensul trece dintr-o generație în alta nu neapărat prin certitudini, cât mai ales, prin gesturi tăcute, prin priviri și prin acea formă de iubire care nu cere, nu condiționează și nu negociază. Doar însoțește. Poemul final devine astfel o fereastră spre viitor, dar și un punct de închidere armonioasă pentru drumul interior pe care volumul l-a parcurs: de la îndoială la limpezire, de la vulnerabilitate la asumare, de la fragment la continuitate.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă ilustrațiile care însoțesc fiecare poem. Desenele (de la imaginea suspendată a trupului vulnerabil, la aripa stilizată sau la globul terestru populat cu case-miniatură) toate ilustrațiile formează o oglindă care amplifică discret, cu eleganță şi finețe, tensiunile și luminile fiecărui poem. Ele nu explică poezia, ci îi prelungesc vibrațiile într-un alt registru, prin nebănuite fire invizibile.
Am citit cu multă plăcere și versiunea în limba engleză și, atât cât sunt în măsură să apreciez calitatea traducerii, pot spune fără rezerve că printre punctele forte ale acesteia, unele se cuvin neapărat subliniate şi aici. Aș remarca fidelitatea semantică, coerența stilistică în limba engleză, claritatea și accesibilitatea incontestabilă, și aș adăuga că traducerea respectă arhitectura poemelor, tonul confesiv, eleganța și discreția adaptărilor culturale. Traducerea nu trădează textul. Îl simplifică doar pe alocuri, în funcție de intenționalitatea autoarei, care este, în același timp, poeta și traducătoarea propriului volum.
Cartea Marianei Nicolae aduce cu sine o prospețime rară și o eleganță a adevărului rostit fără patetism. Este un volum care merită toată atenția, nu doar pentru frumusețea poetică, ci și pentru liniștea interioară pe care o lasă în urmă.
