ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ROMANA

Politica – peste tot la fel // Politics – here and there, everywhere (IV)

Am promis că în următoarea poveste voi încerca să sintetizez câteva lecții.

Iată-le!

Scurte – evident. Și, da foarte subiective.

Se referă, printre altele, la rolul universităților de prestigiu într-o societate.

Vă amintesc că am plecat de la articolul “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, publicat inițial pe 21 iulie 2019 și republicat pe 18 septembrie 2019. Versiunea originală este aici.

Lecții sau învățăminte

1. Cum uitându-ne la aceeași realitate, Oxford-ul de azi, vedem lucruri diferite pentru că nu avem termen de comparație și nici componenta culturală pe care le au britanicii. Pentru noi cei care nu suntem în prima ligă a universităților internaționale (nici a doua, dar deh!) Oxfordul este un ideal care ni se servește ca exemplu de cum ar trebui noi, în învățământul superior din România, să fim! Pentru ei, pentru britanici, Oxford-ul este o poveste de succes a unui proces de internaționalizare puternic sprijinit politic și financiar de guvern. În octombrie 1988, când Kuper a ajuns acolo ca student, Oxford-ul era încă o “universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool” zice el în articol. Cu alte cuvinte, mai din perspectiva noastră de astăzi, era o universitate foarte provincială, neprofesionistă, în care hărțuirea sexuală și folosirea liberală a alcoolului erau la ordinea zilei. O privire lucidă, deși mai târzie, în viața socială a Oxford-ului, așa cum nu ne-o arată Times Higher Education, de exemplu, ne-o oferă serialul Inspectorul Morse.

2. Universitățile îți dau cunoștințe prețioase, dar nu ca plural al cuvântului cunoaștere, în sensul de totalitate a noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare, ci, în primul rând, ca rețea de persoane pe care vorbitorul le cunoaște. Ceea ce anglo-saxonii denumesc „old-boys network”. Concept valabil peste tot în lume, dar înțeles și, mai ales, evaluat în mod diferit. În funcție de cine face evaluarea. În România de azi vorbim de corupție și alte asemenea; în România pre-decembristă vorbeam de PCR (pile, relații, cunoștințe). Alții spun valorificarea (sau în jargonul timpului valorizarea) rețelei tale de oameni pe care i-ai cunoscut în diversele etape ale vieții și ai păstrat legătura cu ei.

3. Cele mai importante lucruri pe care le poți învăța la o universitate sunt:

  • un mod de vorbire specific clasei superioare (accentul e încă foarte important pentru britanici),
  • abilități oratorice (adică să vorbești în public și nu să cunoști teoria care stă în spatele oratoriei) și
  • capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

Și articolul nostru spune ceva fără sens pentru cititorul român nefamiliarizat cu limba engleză: „Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenți să o localizeze măcar.” În română noi vorbim despre treptele scării sociale spre vârful piramidei, spre succes. Englezii vorbesc despre „climbing the greasy pole” (a urca pe stâlpul unsuros). Indiferent de metaforă rămâne adevărul că trebuie să știi cum să te pregătești pentru succes. Să ai o strategie. Să-ți folosești resursele. Cum spunea Tom Peters, unul din autorii mei preferați, să ai rolodex-ul  plin de contacte la care să poți apela oricând.

4. Diferențele de clasă socială sunt deosebit de relevante în orice societate. Iar universitățile reflectă clar aceste diferențe. Lucru pe care noi l-am cam uitat vrăjiți de atracția a ceea ce ne imaginam cei mai mulți dintre noi a fi o societate avansată, democratică și … contextualizați în funcție de preferințele personale. Kuper, el însuși din clasa mijlocie, deci fără șanse reale de a se întâlni cu cei din clasele de sus, da e vorba de clase sociale, își amintește că cei mai mulți dintre studenții obișnuiți, fără o apartenență de clasă remarcabilă, ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

Mai pot extrage învățăminte, dar la ce-ar folosi? Sau cui?

Mai ales azi. Oamenii sunt foarte competitivi ca specie și, sub diversele lor straturi de cultură, extrem de cruzi. Oricât de mult ar nega asta și ar visa la egalitarism, sunt profund doritori de egalitate doar cu cei de deasupra lor! Pentru cei care înțeleg referința: Noi vrem egalitate, … dar nu pentru căței!  

Iar cei care sunt în poziții de vârf, liderii noștri (sau ai altora – diferențele nu sunt esențiale din acest punct de vedere) ei au propria agendă care poate fi extrem de diferită de cea oficială care este, în mod firesc, acordată la ceea ce-și dorește electoratul să audă!

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ROMANA

Politica – peste tot la fel (II)

Continuarea poveștii de ieri despre cum o universitate “foarte britanică şi relativ plină de amatori, asediată de diletantism, abuz sexual şi alcool” a dat Marii Britanii în perioada de după al doilea război mondial 11 (unsprezece) primi miniștri din totalul de 15 câți a avut guvernul britanic în această perioadă. Și pentru cei cărora le plac curiozitățile: trei premieri britanici nu au avut studii universitare (Winston Churchill, James Callaghan și John Major), iar Gordon Brown a studiat la Edinburgh.

Continuarea și finalul … în povestea următoare.

 

“Perioada petrecută de Johnson la Oxford este menţionată acum mai ales cu referire la faptul că era membru al beţivului, elegantului şi uneori distructivului Club Bullingdon, dar, de fapt, el a fost mereu mânat de o ambiţie precisă. Ajungând la Oxford din Eton în 1983, avea trei scopuri, după cum scrie Sonia Purnell în Just Boris („Pur şi simplu Boris”): să termine magna cum laude, să îşi găsească o soţie şi să devină preşedintele Uniunii. Acea poziție a fost „primul pas către postul de premier”, a spus politicianul conservator Michael Heseltine în anii 1980. La cina purtătorilor de cuvânt, un preşedinte de 20 de ani stătea aşezat lângă miniştri în funcţie şi alte conexiuni utile.

Majoritatea studenţilor ajungeau la Oxford abia ştiind de existenţa Uniunii, dar Johnson era cel mai bine informat din grupa sa: condusese societatea de dezbateri a lui Eton, iar tatăl lui, Stanley, venise la Oxford în 1959 cu intenţia de a deveni preşedintele Uniunii. Stanley eşuase, dar Boris era o vedetă. Simon Veksner, care îl urmărise pe Johnson de la casa lor din Eton până la Uniune, îmi spune: „Până şi atunci, carisma lui Johnson era incomensurabilă, complet ieșită din grafice: era atât de amuzant, de cald, de şarmant, de autocritic. Așa e când intri într-un rol comic, bazat pe The Beano și PG Wodehuse. Funcționează, și apoi asta ești.”

Johnson venea echipat şi cu reţeaua intimă de conexiuni pe care o oferă internatele tipice clasei superioare. Copiii de rând îşi petrec opt ore din zi cu colegii lor, dar cei din internate locuiesc împreună şi sunt legați de familie şi de clasă de generații întregi. Johnson a ajuns astfel la Oxford cunoscând zeci de oameni, în timp ce alţi elevi de la şcolile de stat nu cunoşteau absolut pe nimeni.

Johnson nu a permis domeniului său de studiu, studii clasice, să îi stea în calea ambiţiilor legate de Uniune. În anii 1980, învăţatul la Oxford era aproape opţional. Sarcinile studenţilor la arte erau de obicei reprezentate de un eseu pe săptămână, de obicei scris în panică peste noapte, apoi citit cu voce tare în faţa unui profesor. Când mi-am recitit vechile eseuri în timp ce repetam pentru examenul de licenţă, mi s-au părut atât de jalnice încât îmi venea să le scriu profesorilor ca să îmi cer scuze.

Un lucru pe care îl învăţai la Oxford (chiar dacă nu făceai parte din Uniune) era cum să vorbeşti fără să ştii mare lucru. Studenţii nepregătiţi îşi petreceau mare parte din tutoriale bătând câmpii legat de problemele eseurilor lor. Cherwell l-a lăudat pe Simon Stevens (preşedinte al Uniunii în 1987) drept „cel mai talentat prefăcut de la tutorialele din Oxford”: „Recent, Simes a citit cu voce tare mai mult de jumătate dintr-un eseu în faţa profesorului înainte ca  prietenul său să puncteze faptul că acesta citea de pe o foaie goală.” Stevens este astăzi directorul-executiv al National Health Service, numit în această poziție în 2013, pe vremea lui Jeremy Hunt, care era atunci secretar de stat din Ministerul Sănătăţii şi care fusese anterior contemporanul lui la Oxford.

Johnson și-a ratat la limită absolvirea magna cum laude. Profesorul său, Jonathan Barnes, îşi aminteşte: „Dacă eşti suficient de inteligent, poţi să duci un trai decent cu filosofia în două ore pe săptămână. Boris, însă, aloca zero ore pe săptămână şi nu era suficient.” Sora lui Johnson, Rachel, a spus că ulterior a fost responsabilitatea ei să îi „dea groaznica veste” lui Boris că fratele lor, Jo, absolvise magna cum laude. (Rachel, Jo și prima soție a lui Boris, Mostyn-Owen, au lucrat toți ca editori la revista Isis din Oxford.) […]

Johnson a învăţat din înfrângerea sa. Un an mai târziu, a fost ales preşedinte, de data asta ascunzându-şi conservatorismul prin alianţa cu social-democraţii din Oxford. A doua sa campanie a fost mai competentă: masterandul american Frank Luntz, acum un expert în sondaje Republican, a desfăşurat sondaje pentru el. Iar Johnson şi-a exersat şarmul şi dincolo de baza sa electorală. […]

De pe această întreagă scenă politică din Oxford lipsea un personaj important: David Cameron. Acesta absolvise magna cum laude și se amuza în restaurante stilate, dar nu simțea nevoia să facă ceva atât de vulgar precum să își șlefuiască CV-ul cu scena politică studențească. Până la urmă, și el era o rudă foarte îndepărtată de-a reginei, tatăl său conducând clubul conservator White’s, iar vărul său Ferdinand Mount conducând Unitatea de Politici („Policy Unit”) a lui Thatcher. Cameron a mers direct de la Oxford la departamentul de cercetare al Partidului Conservator, unde, mai târziu, l-a întâlnit pe urmașul său la Bullingdon și pe viitorul cancelar, George Osborne.

Rees-Mogg a ajuns la Oxford în același timp cu mine în 1988. Aproape imediat, Cherwell l-a nominalizat (așa cum îl nominalizase pe Gove înainte) la tradiționalul titlu de „Bobocul insistent”. Ziarul a publicat o fotografie cu el în costum ținând un discurs pompos, cu subtitlul „Ce ar mai fi de spus?”.

Uitându-te la fotografie, îți dai seama că Rees-Mogg nu s-a schimbat. Ca Johnson și Gove, are până și aceeași coafură astăzi. Erau aproape pe deplin formați la 18 ani. Școala le dăduse încrederea, capacitatea de exprimare și expertiza necesare pentru a încăleca Oxfordul. De asemenea, știau deja ce voiau să fie când urmau să crească mari. Dacă majoritatea studenților ar fi fost puși să îi numească pe cei care urmau să conducă Marea Britanie în 2019, probabil i-ar fi ales pe Johnson, Gove și Rees-Mogg. […]” (traducere Andrei Călinoaia)

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENGLISH, ROMANA

Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (I)

 

There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.

The article was initially published on July 21, 2019.

https://www.ft.com/content/85fc694c-9222-11e9-b7ea-60e35ef678d2

 

Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.

 

„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).

Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.

Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.

Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.

N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]

Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]

Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.

Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]

Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.

În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)