Acum vreo două luni am primit o invitație la o conferință care mă interesa foarte mult, dar s-a dovedit imposibil de onorat. Mi-a părut extrem de rău, dar la câteva zile după eveniment am primit textul conferinței. Și, după o privire pe diagonală, sumară evident, dar suficientă pentru a mă face să regret din nou că n-am reușit să ajung în sală pentru că niciun text nu poate înlocui vibrațiile evenimentului “pe viu”, am fost de acord că ne este greu spre aproape imposibil să înțelegem, în sens clasic, ce se întâmplă din mijlocul iureșului informatic în care ne aflăm. Ulterior am primit cartea publicată de EIKON și purtând exact același titlu, respectiv „IA în context istoric. Puncte de Vedere”. Autorul, academicianul Gheorghe Păun a ținut conferința în cadrul seriei „Conferinţele Dalles ale Academiei Române”.
Nu-mi propun să fac o analiză a cărții pentru simplul motiv că sunt lucruri care mă depășesc conceptual, dar pentru că IA este un subiect care mă interesează și am citit relativ mult și am și scris despre ea, voi face câteva comentarii din, evident, poziția mea de profesoară universitară emerită care am predat timp de trei decenii comunicare în afaceri în limba engleză, leadership și comportament organizațional și, nu în ultimul rând, dezvoltarea gândirii creative.
Aș porni de la faptul că este o carte care se citește ușor, dar se înțelege adesea greu. Probabil se și refuză adesea înțelegerea pentru simplul motiv că este împotriva speranțelor noastre și a visurilor care ne-au fost induse prin toate căile de la educație, atât câtă se mai face, până la platformele sociale și media de toate culorile și ideologiile. Ceea ce creează un zgomot de fond foarte puternic care ne împiedică să ne concentrăm, să ne auzim, să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Suntem, așa cum spune și autorul “în mijlocul lucrurilor” (in media res) și, pentru a avea vreo șansă de supraviețuire metaforică dar, uneori, și fizică, ni se recomandă, pe bună dreptate, luciditate. În spiritul acestei lucidități, Gh. Păun pornește cu eroism aș spune de la recunoașterea imposibilității de a cunoaște complet și corect domeniul IA, dar cu dorința mărturisită de a găsi sensul evoluției acestui domeniu nu neapărat obscur, cât extrem de haotic și impredictibil. Și firesc într-o lume postmodernă, Păun nu ne oferă răspunsuri, ne propune mai multe întrebări și teme de reflecţie, uneori cu sugestii de abordare, alteori cu argumente dure, matematice, dar îmbrăcate simplu, informal. Aici văd eu aura de eroism a academicianului Gh. Păun care, spre deosebire de alți intelectuali publici de limbă română, explică simplu, pe înțelesul cititorului educat, dar nu specializat, lucruri complexe, evident controversate și adesea neabordate.
Sunt, cred, mai optimistă decât autorul care-și dorește să-l atragă pe cititor la o discuție informală, interactivă ar fi ideal zice domnia sa, dar este sceptic în privința realizării. Eu aș zice că interactivitatea nu are loc doar în simultaneitate, ci și asincron prin revenirea și reluarea întrebărilor și temelor propuse de autor. În acest sens textul pe care ni l-a oferit Gh. Păun este unul foarte interactiv, provocându-ne, scuturându-ne din comoditatea clișeelor oferite de media dar și de diversele IA-uri care ne-au devenit parteneri de discuții, de terapie, de schimbat rețete, etc. etc. Sau poate doar ne folosesc pentru a se antrena cât mai bine? Sau … sunt multe posibilități și Gh. Păun ne poartă natural prin ele încercând și, după mine, reușind să nu ne isterizeze cu scenarii apocaliptice. Dar ne atrage constant atenția că am devenit comozi, că nu mai facem exerciții de gândire pe termen lung pentru că, nu-i așa, “un eveniment care nu se produce mâine (cum tot încearcă televiziunile profilate pe breaking news, scris cu galben pe ecrane, să ne convingă), ci cândva, eventual peste 1000 de ani, este ca şi când nu s-ar întâmpla niciodată” (p. 25). Aș completa eu, făcându-mă ecoul lui David Kahneman, că gândirea profundă, cea pe care adesea o numim pe termen lung, este efectiv mare consumatoare de energie, ca și IA de altfel, și, ca atare consecvent evitată în luarea deciziilor. Sigur cu efecte adesea vizibile, dar din păcate și de multe ori invizibile, cu efecte de tip bumerang sau “fluture” din teoria haosului, sau ceea ce ne-am obișnuit să numim efecte perverse fără a face prea multe eforturi pentru a încerca să le studiem sau măcar să încercăm să prevedem cât mai multe posibil. Mă refer în primul rând la comunitatea noastră, la spațiul public românesc, nu neapărat la omenire.
M-am bucurat desigur, probabil la modul infantil, că am cunoscut sau recunoscut pe unii dintre cei pe care-i evocă autorul sau unele dintre lucrările la care face referire. Am avut și eu fericirea de a schimba câteva cuvinte cu profesorii academicieni Solomon Marcus, Mircea Maliţa și Basarab Nicolescu. Ultimul a avut chiar amabilitatea să vină la o prezentare pe care am făcut-o la o conferință internațională despre “Spiritual Leadership. Implications for Managerial Action” și care a apărut ulterior în “Ethics of business and leadership in a transdisciplinary context” (2016, https://link.springer.com/book/10.1007/978-3-319-45186-2). Mărturisesc că deși sunt, cu toată modestia, o prezentatoare matură, stăpână pe situație, prezența academicianului Basarab Nicolescu mi-a testat abilitățile și m-a readus la starea de emoție a unui umil învățăcel în prezența unui maestru înțelept, sever dar și încurajator. Am reușit chiar să răspund la întrebările domniei sale și să port ceea ce sper că a fost o mini discuție mai relevantă pentru mine decât pentru domnia sa. De ce evoc această întâmplare aici? Pentru a sublinia că interesul meu pentru această sferă de activități umane care a adăugat încă un înveliș planetei, pe care Gh. Păun a ales s-o numească cybersferă, este nu conjunctural, ci de durată, probabil și datorită presiunii constante asupra mea exercitată de studenții mei curioși, pe care mărturisesc că i-am încurajat constant să-mi facă viața tot mai dificilă prin întrebări cu privire la fenomene care nu se lasă ușor îngrădite în căsuțele programelor de studii.
Dar să revin la cartea despre IA. Spicuiesc doar câteva idei pe care le găsesc importante și relevante pentru epoca pe care ne-a fost dat s-o trăim și pe care, uneori, tindem să le neglijăm. Mai ales aceia dintre noi cu mai puțină experiență de viață și de lecturi semnficative:
– informația nu este cunoaștere (p.33) și nici putere, adaug eu. Dimpotrivă. În literatura managerială contemporană se numește „supraîncărcare informațională” (information overload) și este în general considerată o agresiune asupra persoanei care încearcă să ia decizii sub tirul unui „bombardament informațional” constant. Acest „bombardament” descrie metaforic starea de confuzie sau stres provocată de prea multe informații primite sau doar disponibile într-un timp scurt. Sigur că la elevi și studenți poate nu este foarte periculos, deși este foarte enervant să ți se dea detalii nesemnficative pentru simplul motiv că ne este greu să analizăm și, mai ales, să sintetizăm, să stabilim priorități. Dar la liderii care ne conduc sau ar trebui s-o facă?
– definirea IA. Trec peste discuția referitoare la Howard Gardner și inteligenţele multiple deși este foarte importantă și relevantă în diverse domenii, mai ales în educație. Nu mă pot însă abține să nu evoc aici un citat adesea atribuit lui Einstein, deși nu există dovezi clare că ar fi spus sau ar fi scris vreodată aceste cuvinte: „nu poți judeca un pește după capacitatea sa de a se cățăra în copaci”. Și totuși acest lucru se întâmplă frecvent. De altfel capitolul în care Gh. Păun încearcă definirea IA este foarte semnificativ, dar rețin aici doar faptul că IA este o „simulare” a IU (inteligența umană). O simulare însă extrem de costisitoare din multe puncte de vedere, inclusiv cel energetic. „… se spune că foarte curând IA mondială va consuma la fel de multă energie electrică precum Japonia. … AI poluează din plin, prin consumul de energie, prin mineritul tot mai extins în căutare de pământuri rare, dar nu am prea văzut avertismente în acest sens, entuziasmul încă prevalează.” (p. 41).
– bio-informatica, „în sensul căutării de idei, modele, sugestii în biologie şi încorporarea lor în modele de calcul” (p.53). Capitolul 9 Calculul natural (inspiat din biologie) este foarte tehnic, ar trebui să fac un efort serios să-l înțeleg, deși discuțiile despre testul lui Turing nu-mi sunt străine, dar aici mă interesează nevoia discursului științific de a recurge la biologie. Ceea ce mă duce cu gândul la propriul meu domeniu de interes conducerea sau în jargonul zilei leadershipul și ceea ce se cheamă swarm leadership (conducerea roiului/turmei/cirezii).
– deciziile le iau oamenii, nu IA. Pentru mai multă credibilitate citez din nou din carte: „Învăţătura este să nu delegăm calculatoarelor, cu sau fără IA, sarcini de decizie, fără a le supraveghea funcţionarea şi, mai ales, fără a le examina deciziile pe care ele le propun” (p. 60). Este un capitol fascinant, greu de sintetizat și, aș zice, inutil pentru că nu exclude, ba dimpotrivă, invită la citirea (și recitirea) cărții. Capitolul se încheie cu o concluzie pe cât de evidentă pe atât de înspăimântătoare: „Am obţinut un „pistol” perfect pentru o… ruletă rusească planetară! Este omenirea suficient de inspirată, de deşteaptă, de norocoasă să nu-şi ducă acest pistol la tâmplă?…” (p.67). Deși sunt o optimistă incorijibilă, de aia am lucrat și lucrez în educație, mi-este teamă de ce se poate întâmpla din „greșeală”, „eroare” sau alte comportamente provenite din lipsa profundă de educație la firul ierbii, dar și pe culmile cele mai înalte.
– IA nu este un instrument (pasiv), este un agent (are capacitate de acțiune, prin urmare de evoluţie). Și reluând ideea că prea multă informaţie poate duce la rezultate dezastruoase (în engleză wicked) Gh. Păun ne avertizează că mai multă informaţie nu înseamnă mai mult adevăr şi mai multă ordine. Adevărul şi ordinea pot fi contradictorii, spune domnia sa, și ne aduce argumente serioase – dacă vrem să-l ascultăm. Și ceea ce mi se pare tragic azi este faptul că IA și tehnologia extrem de modernă nu ne ajută să facem distincția între comportamente politice care ne pot duce relativ simplu fie la democrație, fie la totalitarism. Și continuând să-l citeze pe Harari subliniază că nu tehnologia este responsabilă, ci voința politică. O avem sau nu.
Ultimele capitole ale cărții sunt amuzante, dar și neliniștitoare. Depinde cum vreți să vă poziționați. Pentru asta însă trebuie mai întâi să citiți cartea, cu creionul în mână. Vă fac o invitație caldă spre a descoperi un univers în care cel mai probabil va trebui să trăim și nu vom putea s-o facem dacă nu ne pregătim.
Personal sunt obligată de studenții mei să citesc mult și să colaborez cu diversele IA-uri. În timp, am ajuns la concluzia că nici ChatGPT, nici DeepSeek și nici Grok, cele pe care le-am încercat, nu sunt de încredere când vine vorba despre literatură. Mai ales cea română, deși primii doi vorbesc o limbă română corectă și, mai ales, politicoasă, cu foarte puține scăpări. Dar, ca și unii oameni, decât să spună de la început că nu știu, preferă să halucineze. Eu sper ca oameni să nu fim înlocuiți de IA, ci completați. Sigur că pentru asta trebuie să învățăm să colaborăm. Nu este deloc simplu, dar este cea mai sigură cale.
