Articolul de mai jos este despre farmecul, dar și importanța scrisului de mână. Dexteritatea este o abilitate vitală de care adesea nu ne dăm seama decât prin efectul negativ pe care-l poate produce lipsa ei.
Puteți citi articolul la p. 12 – 13 al revistei Curtea de la Argeș. Sau atașat mai jos.
Ce poate fi mai semnificativ, pentru mine desigur, decât că am început sărbătorirea Zilei Culturii Naționale în 2024 cu opera rock Meșterul Manole? M-am dus la spectacol la invitația fiicei mele și însoțită de cei doi nepoți adolescenți în general blazați în fața spectacolelor clasice. Eu însămi am avut așteptări minimale, spre deosebire de cealaltă bunică prezentă și ea și plină de entuziasm de rockeriță cu state vechi.
De ce acest minimalism? Sincer, probabil, dintr-un complex de situații care se compun din marketingul nu foarte performant care însoțește spectacolele culturale românești, continua și nu totdeauna utila comparație cu spectacole similare internaționale și, da, de ce nu, uneori propria comoditate, năvala vieții peste liniștea noastră dorită, dar rar avută pentru a gusta cum se cuvine un spectacol. În mintea mea s-au întâlnit, nedorit și neprogramatic, piesa Meșterul Manole a lui Lucian Blaga, a cărei lectură am reluat-o de câtva timp, și opera rock Jesus Christ Superstar, pe muzica lui Andrew Lloyd Webber, pe care am avut șansa deosebită s-o văd live în 1973 la Londra.
Probabil puteți înțelege de ce mă așteptam să văd un spectacol pesimist, cu un public probabil de vârsta mea și o muzică … . De fapt n-am avut nici o așteptare cu privire la muzică și bine am făcut! N-am știut că, de fapt, ieri seară a fost premiera la București a operei și am descoperit o sală plină de oameni de toate vârstele, mulți tineri, entuziaști și plini de energie! Ceea ce, desigur, mi s-a transmis și mie.
A fost un spectacol foarte bun, admirabil pentru a sărbători Ziua Culturii Naționale în 2024 și am fost încântată și recunoscătoare că serendipitatea, l-am găsit în DEXoline, dar aș zice mai degrabă pe limba noastră, hazardul a jucat așa un rol minunat. De altfel, în acest sfârșit de săptămână am sărbătorit cultura noastră și prin turul ghidat al expoziției „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” și, la invitația uneia din minunatele mele prietene care trăiește în SUA, dar nu se poate rupe de țară, am văzut filmul Patru fiice (Four daughters) care s-a bucurat de recunoaștere ca cel mai bun documentar la Cannes în 2023, cel mai bun documentar, Premiile Gotham 2023; cel mai bun film la Red Sea Film Festival, 2023 și a fost nominalizat la secțiunea Cel mai bun documentar la Premiile Filmului European, 2023. Nu-ți poți sărbători propria cultură fără să știi ce se-ntâmplă în restul lumii, mai ales în restul imensei părți a unei lumi care trăiește dincolo de ceea ce ne imaginăm a fi lumea occidentală pe care ne-am luat-o adesea, dar nu totdeauna, ca reper. Nu este un film confortabil, dar nici viața nu este de cele mai multe ori confortabilă în ciuda presiunilor unui anumit tip de cultură/ideologie de a ne induce dorința de a trăi cât mai protejați de întrebări și situații incomode.
Revenind însă la opera rock Meșterul Manole vreau doar să spun aici, cu speranța că nu vă voi descuraja nevoia de descoperiri internautice proprii, că producția ei a avut o istorie lungă și nu totdeauna fericită, dar în cele din urmă plină de noroc. Libretul a fost scris în anii ‘70 de Victor Cârcu. Muzica a fost compusă într-o perioadă lungă, din 2008 până în 2013, cu o întrerupere de doi ani spune Josef Kappl, fostul membru al trupei Phoenix. De altfel alături de Orchestra Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” condusă de Alexandru Ilie, care a ocupat aproape întreaga scenă, o sonoritate aparte a adus Trupa Rock cu Josef Kappl – chitară bas, Nicu Patoi – chitară și Marcel Moldovan – tobe.
A fost un spectacol impresionant, un adevărat tur de forță demn de Ziua Culturii Naționale în 2024. De altfel întreaga atmosferă de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” a fost, ca de obicei aș zice, vibrantă, interactivă pentru cei care gustă așa ceva, plină de mici surprize și, revigorant pentru mine, cu un personal amabil, politicos și cu zâmbetul pe buze. Adică absolut firesc pentru o seară de duminică petrecută la un spectacol concert.
Mi-aș mai fi dorit și altceva? Probabil că da. Ca de obicei sunt cârcotașă, dar o fac cu dragoste pentru un eveniment minunat. Mi-ar fi plăcut mai multă mișcare pe scenă. Sigur, muzica a ocupat locul central, dar separarea prea vizibilă a planurilor [Manole în prim plan, corul în ultimul plan, Miruna (Ana) într-un prim plan secund] nu cred că a ajutat prea mult receptarea de ansamblu a spectacolului. Sigur că publicul a fost extrem de entuziast. La fel am fost și eu, dar nu pot să nu-mi amintesc, păstrând desigur proporțiile, de Jesus Christ Superstar și enorm de multa mișcare scenică. Știu, știu – costuri, personal etc. etc.
Și mi-am adus aminte că în vara anului trecut mi-a apărut la Editura Biscara cartea electronică Bazar. Unul din eseurile de acolo se intitula “Zidite” și aveți mai jos imaginea care însoțește textul, imagine creată de artista vizuală Ioana-Teodora Duță Schmiedigen. Este plină de optimism și privește spre o lume în care femeile nu mai sunt zidite nici la propriu nici la figurat într-o lume în exclusivitate a bărbaților. De fapt, dacă ne gândim bine toate evenimentele descrise în această postare se referă la această eliberare nu a femeilor, cât a oamenilor. Nu putem trăi într-o lume liberă atâta timp cât suntem încătușați de atâtea prejudecăți de tot felul.
Mâine o să public aici eseul Zidite pentru cei care poate nu au timpul sau abilitățile necesare pentru a-l citi pe pagina de internet a Editurii Biscara.
Și o ultimă remarcă: opera rock Meșterul Manole s-a încheiat cu vocea prezentatorului, aducând voluntar sau poate nu cu Decebal, făcând trimitere la minunea arhitecturală de la Curtea de Argeș.
Trăiască naţia! Sus cu dânsa! apud Curtea de la Argeș îngrijită și ocrotită admirabil de redactorul ei șef.
Trec aproape zilnic pe trotuarul cu statuia lui Urmuz din centrul orașului regal. Pe cele două bănci de alături, poziționate strategic pentru a putea să te odihnești puțin dacă, Doamne ferește, ai făcut excese de mișcare, stau adesea diverse persoane. De obicei mai în vârstă că cei tineri obosesc mai greu. Băncile sunt protejate de ploaie și soare puternic de câte o copertină și fiecare are câte două lăcașuri pentru cărți. Un fel de mini-raft pentru lectura unor pagini de și despre Urmuz. Cu rugămintea de a fi citite pe loc sau, dacă sunt luate acasă, să fie returnate. Asta dacă tentația lecturii este atât de copleșitoare și timpul nu permite cititul lângă Urmuz.
Este un admirabil îndemn la lectură care merită apreciat. “DE CITI AICI, dar dacă luați o carte acasă, vă rog să o aduceți înapoi. Vă mulțumesc, următorul cititor.”
La o zi sau două de la apariția cărților în această mini-bibliotecă Urmuz, ele și dispar. Semn că sunt mult apreciate de trecători. Și, probabil, se dorește aprofundarea lor ulterioară. Nu-mi dau seama dacă sunt și restituite. Sper sincer că da. Dar, am dubii. De ce? Pentru că iată au început să apară și alți autori, alte titluri. Ceea ce este foarte bine. Ceea ce este mai puțin bine este că ele nu par să fie restituite.
Mă gândeam că ar putea exista niște rafturi/o bibliotecuță în localul La Urmuz/ No comment. Oamenii ar putea bea ceva, citind nu doar pe telefon, dar și pe o carte aflată la îndemână. Poate ar fi mai mulți înăuntru, nu doar la ora mesei, ci și între perioadele aglomerate când poți răsfoi, eventual, presa locală și, mai ales Curtea de la Argeș. Pe hârtie este mai bine, decât pe ecran.
Iată că pe 11 august 2022, la ora 11 (relativ) a avut loc dezvelirea statuii lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău cunoscut (în general) sub numele de Urmuz.
A fost un moment marcat prin prezența autorităților locale și a reprezentantului de la județ, a presei locale, dar mai ales a iubitorilor de cultură pe care Urmuz i-a adunat, i-a reconectat și, probabil, le-a insuflat gânduri bizare pentru un viitor cultural care se dorește luminos. Și, poate, chiar va fi!
Evident că Urmuz a făcut acest lucru prin acad. Gh. Păun care are darul de a aduna oamenii în jurul ideilor domniei sale și a-i face să se bucure de faptul că, iată, Curtea de Argeș nu este doar un oraș regal, ci mai ales un regat cultural. S-au născut și aici oameni, mai cunoscuți în afara țării, decât în ea (nimic nou sub soare) și, mai ales, s-au născut cei de azi, descendenți comunitari ai înaintașilor care vin de aproape, dar și de departe, să marcheze evenimente și să se bucure de frumusețea sau absurdul locului.
Iată câteva imagini de la dezvelirea statuii lui Urmuz, operă a sculptorului Radu Adrian, care a a fost și creatorul plăcii din bronz pusă pe peretele blocului pe care s-a aflat casa în care s-a născut enigmaticul personaj. (O bizarerie care sunt convinsă că i-ar fi plăcut lui Urmuz: pe locul nașterii sale se află un magazin alimentar foarte popular și lângă placa de bronz vezi adesea superoferte tentante care, probabil, atrag privirile trecătorilor și le îndreaptă și către informația culturală. Cultura este hrana sufletului, nu-I așa??!!)
Ce mi-a plăcut la evenimentul de ieri a fost recunoașterea puterii “comunității unei idei” (de data asta urmuziene) de a se materializa, nu simplu, nu instantaneu, ci prin vise, cuvinte, muncă multă care, sigur, este considerată pasiune și nu travaliu, și, mai ales printr-o viziune care, zic eu, își propune să redea prestigiul unei lumi atât de agresate de trivialitatea cotidianului.
Mai multe și, probabil, mai serioase detalii găsiți aici.
După o săptămână stranie în care lucrurile pe care de obicei nu vreau să le bag în seamă m-au obligat să le ascult și mi-au reamintit că, indiferent de cât de tare zic eu că sunt, există lucruri peste voința mea, iată-mă, sper, într-o formă acceptabilă ca să-mi reiau multele activități pe care am dorit să le fac, dar n-am reușit.
Încep de aici. La aniversarea zilei revistei Curtea de la Argeș (11 iunie) am cunoscut-o pe Mihaela Malea Stroe recitând din noul ei volum de poezie Alfabestiar apărut la Editura Eikon. N-o să vorbesc aici despre această realizare spectaculoasă de a scrie poeme/poezii pentru fiecare literă a alfabetului, fiecare poezie conținând doar cuvinte începând cu litera din titlu. Găsiți o frumoasă recenzie aici.
Am primit de la Mihaela Malea Stroe volumul de pozie Clipa de grație, apărut în 2016 la Editura Eikon. Și, de atunci, tot citesc și recitesc versurile poemelor și descopăr nu doar o poetă deosebită, a cărei frumoasă limbă română este un prilej minunat de bucurie și, cum îi mărturiseam la un moment dat, de invidie pozitivă, adică mai mult decât admirație, pentru aparenta ușurință prin care folosește limba în registre atât de diferite, dar cu o muzicalitate încântătoare.
Citind Poemul unei rugi de seară n-am putut să nu mă gândesc la Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak. De ce? Poate pentru că dincolo de nevoia universală de și căutarea permanentă a iubirii, cele două se structurează în jurul elementelor esențiale. Pentru Shafak ele sunt pământul, apa, vântul, focul și golul. Pentru Malea Stroe, în loc de gol avem verdele iubirii. De ce? Și cum să compar un poem cu un roman? Nu este poezia concentrarea universului în cuvinte?
Deocamdată, cu permisiunea autoarei, redau mai jos poemul. Și-i mulțumesc Mihaelei Malea Stroe pentru clipele de grație pe care ni le oferă.
Poemul unei rugi de seară Îngăduie-mi, iubite, Să trec. Apă, Pe sub copita iernii, Când iarna din umbre-ntristate se adapă. Îngăduie-mi, iubite, Să trec. Foc, Prin bezna lumii strânsă la un loc. Îngăduie-mi, iubite, Să trec. Aer, Din borangicul lunii Să strâng fuior și caier. Îngăduie-mi, iubite, Să trec. Lut Al înserării-n care ne-am pierdut. Îngăduie-mi, iubite, Să-ți tot fiu … verdele iubirii, Verdele credinței, mană în pustiu.
De ce pe repede înainte? Pentru că se petrec atâtea lucruri, într-un ritm atât de accelerat că nu prea mai apuc să le înregistrez. Încerc câteva măcar.
1 iunie – ziua copiilor și ziua mea. 70 de ani! Mult? Puțin? Important este că sunt și sper că n-am trăit degeaba.
Sunt constant impresionată de memoria oamenilor care se gândesc la mine și-mi spun că, poate neștiut, dar natural pentru mine, i-am ajutat. Cum? În primul rând ascultându-i cu răbdare și respect și spunându-le ceea ce cred. Și, sigur, credințele mele se bazează pe lecturi multiple și, mai ales, pe experiențe trăite de mine și cei apropiați mie în multe, multe locuri pe unde am umblat. Studenții mei sunt unii din cei care mă fac să cred că nu trăiesc degeaba. Dar despre asta voi scrie separat. Și, sigur, mai sunt colegi, prieteni, oameni. Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați dat ocazia să las o urmă pe nisipul vieții voastre.
Absurdul existenței noastre, dacă alegem s-o privim astfel, este, iată, ridicat la rang de artă, cel mai adesea literară, de cei care, născuți pe meleagurile mioritice, s-au mirat sau chiar s-au revoltat de inconsecvența și inconsistența eforturilor noastre de a da un sens vieții. Sigur, motivele sunt multiple, dar nu este locul lor aici. Aici doar vreau să semnalez eforturile din Curtea de Argeș, oraș regal prin opțiunea regalității și, cu timpul, sper și al locuitorilor, de a menține starea de excelență culturală a meleagurilor prin energia captată și dirijată cel mai vizibil și profesionist de cel care a înființat Curtea de la Argeș.
Sunt multe despre care vreau/trebuie să scriu pe larg, nu pe repede înainte. Acum doar menționez că “No comment“, una din primele afaceri particulare locale – cel puțin în memoria mea, a primit supranumele “La Urmuz”. Spre conformitate vedeți pozele nu foarte grozave, dar autentice. Pe locul respectiv a fost casa în care s-a născut “înainte-mergătorul revoltei literare universale…” (Eugen Ionescu apud George Păun). Absurdul pare fi la el acasă: localul cu aer și bucătărie tradiționale are recenzii foarte bune pe trip advisor de la străini. Românii, desigur, sunt nemulțumiți. No comment ca să zic așa.
A fost o zi minunată. Mai ales că mi-a apărut și un articol în numărul pe mai al revistei Litere de la Târgoviște. Mulțumesc redactorului-șef.