SCRIERE CREATIVA

Metaversul și noi

Povestire apărută în Leviathan, nr. 1 (22), ianuarie-martie 2024, p. 133-134.

– Ce suntem noi în marea ordine a lumii? – întreabă o voce din amfiteatrul universității.

Profa se uită în jur sperând să localizeze sursa vocii. Nu-i foarte simplu. Amfiteatrul e mult prea mare pentru obiceiurile de azi când prezența poate fi hibridă. Sigur că educația, mai ales cea superioară este democratizată și chiar masificată, dar efectele, din nenorocire, sunt adesea demonic de multiple şi de încâlcite.

– Știți că sunteți pe speaker și vă putem auzi gândurile, zice vocea. Și ce faceți? Citați din clasicii necunoscuți ai marii noastre literaturi necitite nici măcar de noi, vorbitorii de română, și neștiute de cei care ar merita s-o cunoască? Nu-i mai simplu să ziceți efecte complexe și perverse?

Vocea vine dinspre ecranul din lateralul sălii, nu are corp pentru că videocamera nu este conectată, dar îi este familiară. O aude adesea punând întotdeauna întrebări incomode.

– Mai simplu pentru cine? răspunde profa.

Vocea continuă ironic:

– De ce suntem aici? Care este locul nostru în univers, sau poate este metavers sau… Scuzați, doamna profesoară, vă ascult răspunsul.

Cei câțiva studenți prezenți fizic în amfiteatru și-au ridicat ochii de pe ecranele proprii și ascultă amuzați dialogul.

– Stimate domnule student, scuze că nu-ți spun pe nume, dar nu ți-ai personalizat contul și nici nu te-ai conectat de la început când am făcut prezența. Știi că este încercarea mea de a vă cunoaște chiar și superficial. Chiar dacă știu și sunt de acord cu “What’s in a name?”

S-a gândit puțin, mai degrabă intuitiv, încercând să nu verbalizeze ca să nu fie auzită de cei care aveau această biotehnologie enervantă prin care ți se puteau citi verbalizările din minte, și apoi spuse:

– Cred că amestecul ăsta de întrebări fundamentale, ca cea pe care mi-ai pus-o, și întrebări concrete pentru activitățile de zi de zi, nu-și au rostul la un curs de management. Poate vrei să reformulezi și să întrebi care este rolul fiecăruia dintre noi în organizația din care face parte? Cum reușim să performăm și să contribuim semnificativ, nu doar prin prezența fizică, la bunul mers al echipei din care facem parte?

– Nu, răspunde vocea de dincolo de opacitatea căsuței de ecran care arată că prezența este conectată doar audio. Și apoi, după o pauză aproape imperceptibilă: Oare ce zi e azi?

– Păi, e … azi, veni răspunsul de la Adam Demetrescu, studentul aflat fizic în amfiteatru.

Danilo Batista on unsplash.

– Corect, zise vocea. Și, da, azi e ziua mea preferată din săptămână. Celelalte nu contează în mare ordine a lumii. Ce ziceți, doamna profesoară?

– Azi este miercuri și contează în ordinea vieții voastre. Contează pentru modul în care vă voi evalua și nota. Iar dacă nu veți putea sau nu veți dori să dați răspunsurile corecte la întrebările de examen atunci va trebui s-o luați de la capăt.

– Vă eschivați. Știți foarte bine că trăim într-o matrice infinită și inutilă. Și atunci de ce să ne omorâm, ooops ce joc secund de cuvinte, cu organizațiile dvs. și eficientizarea unei birocrații pe care n-o pot califica corect pentru a nu vă deranja auzul cu expresii neacademice!

– Și atunci ce cauți aici? De ce ești înscris la universitate și ce speri să descoperi sau poate să redescoperi când iată sunt atâtea modalități de a fi eficient fără a-ți deranja proprii neuroni? În metaversul prin care te plimbi și pe care nu vrei sau nu poți să ni-l descrii asistenta ta virtuală sau diversele variante de ChatGPT pot să-ți regurgiteze toate teoriile și cunoștințele despre cum vei trăi în trecutul tău. Adică cum poți să fii eficient fără să faci nimic. Doar înghițind pastile roz, albastre sau … solare.

– Aș vrea să știu într-adevăr cum va arăta trecutul meu privindu-l din viitorul care încă nu s-a născut și ca atare nu poate fi explorat. Suntem oare deja acolo? Nu. Suntem doar în simularea lui, pe care o imaginăm fiecare după puterea educației și imaginației noastre.

– Imaginație?! Ce tot spui? De când se ocupă managementul de imaginație? Ca să fii creator sau creativ trebuie să fii disciplinat, să stai nemișcat în cutia ta bine regizată, și să vezi lumile care se nasc din plictiseala care n-ar trebui să te cuprindă fiindcă ești eficient, dar care iată că se furișează și-ți sare în spate cu toate armatele ei de videojocuri și platforme din care curg constant râuri de conținuturi generate nu de oameni, ci de idioți artificiali pe care alți idoți i-au creat după chipul și asemănarea lor. Vizibilitatea care ne dă de mâncare la toți!

– Doamna profesoară, zice una din studentele din amfiteatru. Eu cred că avem prea multă imaginație, dar nu o folosim.

Râsete. Tânăra, oarecum între Morticia și Wednesday Adams, sau o anorexică cu ochi de cocaină, continuă:

– Și de ce am face-o? În principiu, putem fi inventivi și putem avea curajul de a visa lucruri imposibile, cel puțin așa tot citesc când intru în VR – dar tot acolo aflu că degeaba le avem, nu le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum, mai ales din cele negative și demonice. Precum procedurile care ne asigură o responsabilitate cât mai difuză. Asta știu de la multinaționala la care lucrez. Să inventezi binele, însă, îți ia timp, enorm de mult timp și, este deci, ineficient. Binele este plictisitor și … nici dracu nu se uită la el! Râde și ea.

– Foarte interesant mod de a gândi ai. Nu ți-e teamă, nu aveți coșmaruri, zise Profa uitându-se și la ceilalți, că fără a face bine, lumea este în derivă și alunecăm tot mai repede pe o cale periculoasă?!?

Vocea de dincolo de ecranul negru se auzi din nou:

– Ce tot spuneți acolo? Ce imaginație? Noi trebuie să fim perfecți de la început! Organizațiile n-au timp de rebuturi. De aia avem managementul total al calității. De aia avem nevoie de roboți.

Profa intervine.

– Pentru ca să greșești trebuie să fii foarte puternic, să ai curajul să greșești. Chiar există management nu „just in time”, cât „just in case”.  

– Să știți că sunteți în continuare pe speaker. Vă auzim că ne considerați idioți care ne merităm soarta și …

– Și atunci de ce nu-ți activezi camera? Să vedem și noi vocea “rațiunii” care nu mă lasă să-mi fac lecția în liniște și pace? Și profa întinse mâna către ecranul din sală care începu să se rotească și o sorbi în adâncul negru al unuia din metaversurile care promit fericirea paradisiacă.

Uncategorized

Creativitate din nou

Cum să mai fii creativ în lumea de azi? Toate ideile bune au fost deja folosite. Sau poate nu…?

De Crăciun am primit una dintre cele mai creative felicitări vreodată.

Pare obișnuită, deși este alb-negru ceea ce este în regulă pentru că este mijlocul iernii chiar dacă schimbările climatice ne tulbură imaginea despre ce-nseamnă iarna. Dar când o deschizi, este o creație colectivă, a patru femei care au scris mini proză sau povestiri foarte scurte sau cum zic anglo-saxonii flash fiction.

Un minunat proiect de grup pentru că, nu-i așa, Crăciunul este despre comunitate. Iată mai jos una din povestirile scrise de Mary Bevan inițiatoarea și sufletul proiectului.

Și traducerea în română.

“Kintsugi – arta de a repara cu aur

Mary Bevan

Stau în fața vitrinei care adăpostește ceașca favorită a shogunului și citesc cum, cu multă vreme în urmă, a căzut în timpul unui ospăț, spărgându-se pe podeaua tare de piatră. Cum stăpânul războinic a dorit să fie reparată dar a refuzat firele urâte de metal folosite de slujitorii lui.

Photo by Motoki Tonn on Unsplash

Până când un meșter străin l-a rugat să-l lase să-și încerce și el arta. A adunat bucățile, le-a lipit lăsând între fiecare spărtură spații largi și adânci, apoi a topit aur și, cu multă grijă, a umplut urmele spărturilor cu straturi peste straturi de aur până când în cele din urmă cana era întreagă, aceeași, dar diferită: un mozaic străbătut de pânza de păianjen a urmelor strălucitoare. Și iat-o acum, rezistentă la trecerea timpului și sclipind, un obiect nou născut din ruină, vibrând triumfător, semănând cu nimic altceva decât cu sine însuși.

Îmi văd fața reflectată în vitrină lângă cană. Zâmbesc și preamăresc astfel toate lucrurile crăpate și imperfecte.”

GURA LUMII, ROMANA

Zidite

Probabil că majoritatea celor care frunzăriți această carte v-ați și dus cu gândul la Ana lui Manole. Ce altă femeie s-ar mai fi lăsat zidită ca să plătească cu viața pentru gloria bărbatului ei?

Într-o lume a lor, a bărbaților, pentru că este o lume a bărbaților, așa cum zice și cântecul lui James Brown “it is a man’s world/ este o lume a bărbaților”, femeile au fost întotdeauna îngrădite, obligate să facă lucrurile pentru care au fost destinate de divinitate, obiceiuri și tradiții despre care nu se mai știe, probabil, cum au început, dar sunt folosite și azi pentru a ni se spune că așa e făcută lumea, femeia trebuie să se supună, să fie ascultătoare, răbdătoare  și înțelegătoare.  

Dar nu despre Ana lui Manole vreau să vorbesc aici în mod deosebit, deși povestea ei este atât de tulburătoare și fascinantă în același timp încât chiar și Carmen Sylva, Regina Elisabeta, a fost impresionată de valențele ei spirituale și de problematica condiției femeii în societate, indiferent de clasă socială, dar și de rolul creatorului sau creatoarei de artă. În epoca în care trăia Carmen Sylva, adică între 1843 – 1916, mișcarea feministă era de abia la început, iar despre studii de gen nu putem vorbim decât de prin 2000 și ceva încoace, deși „women studies” (studii despre femei – sună ușor nefiresc în română) apăruseră ceva mai devreme. Carmen Sylva era o femeie deosebită, cu multiple interese culturale și artistice, dar zidită și ea în rolul ei de „regină”, adică de ceea ce am numi azi de persoană publică. Carmen Sylva a scris drama “Meister Manole” care a fost publicată în 1892 și care, desigur, a creat tot felul de legende fantastice și vânzătoare de tiraje mari despre modul în care chiar Manole i-a dictat-o prin intermediul unui medium. Se pare că marketingul și beneficiile lui nu-i erau străine lui Carmen Sylva.

Dincolo însă de invocări ieftine ale supranaturalului de felul celui la care am făcut referire mai sus, drama scrisă de o regină a stârnit și un interes academic care a făcut mai multe cercetătoare să studieze opera, contextul în care a apărut și, desigur, autoarea prin prisma feminismului. Beth Ann Muellner scrie într-un articol din 2018 subliniind că ‘Situarea piesei în biografia reginei și a contextului ei istoric ne arată că motivul soției zidite capătă un sens figurat. Sylva s-a identificat în mod clar cu o astfel de existență, scriind: „Viața pe tron este o existență stranie de prizonier; ești mereu prizonieră, dar ești și acasă. . .”‘ (p. 246). Pe de altă parte în pofida muncii asidue și exemplare a Reginei Elisabeta / Carmen Sylva care a “supravegheat transcrierea, traducerea și publicarea de legende și basme populare românești”, dar și a propriei ei creații literare, a fost constant privită cu indulgență și considerată ca diletantă.  

Unele dintre teoriile feministe actuale luminează mesajul captivității femeilor, al zidirii lor fie în căsătorie, fie în rolul lor social de reproducere sau în orice alt tip de spațiu „construit” care în societatea noastră de azi are nu neapărat ziduri masive, ci plafoane de sticlă care-ți dau sentimentul că ești liberă. Revenind însă la drama scrisă de Carmen Sylva, autoarea Beth Ann Muellner consideră în mod justificat că legenda este și “o metaforă potrivită pentru femeia scriitoare din secolul al XIX-lea care, deși avea ‘o cameră a ei’, era adesea considerată „nebună.” Scriitoarele din secolul al XIX-lea au adoptat frecvent metafore spațiale reflectând preocupările lor față de ‘împuternicirea’ de care aveau nevoie și față de lipsa lor de putere, fie asupra propriului corp, fie asupra spațiului pe care l-au locuit, sau asupra bunurilor pe care le-au dobândit, dar nu puteau să dispună de ele.

Este foarte interesant că activitatea scriitoricească a Reginei Elisabeta era considerată atât de puțin potrivită cu preocupările unei regine, de fapt ale unei femei, încât chiar Carol, soțul ei, i-a sugerat adoptarea unui pseudonim care să despartă cele două laturi ale personalității ei. Bărbații în aceeași situație recurgeau mai rar la astfel de stratageme pentru că un bărbat avea libertatea să “creeze”. Nu este cazul aici din lipsă de spațiu, chiar dacă avem o carte virtuală, să discut despre faptul că femeile n-au avut dreptul să picteze, să sculpteze, să urce pe scenă, să se ocupe de știință – decât, desigur, în secret. Știți foarte bine că rolurile de femei din piesele lui Shakespeare erau jucate de tineri adolescenți. Și era o tradiție care mergea până în antichitatea greacă. De ce? Același simplu motiv că rolurile de gen, chiar dacă nu erau denumite așa, cereau femeii să stea acasă, nu pe scenă, să facă și să crească urmași. Sigur că în majoritatea cazurilor urmașii trebuiau să fie băieți, nu fete.

Carmen Sylva a creat, involuntar desigur, un documentar al vieții bogate și variate de zi cu zi al femeilor regale, ne spune studiul lui Beth Ann Muellner (pp. 249, 250) care subliniază că, adesea limitate la spațiile interioare, femeile regale erau observatoare fine ale societății din jur și foarte conștiente de rolul spectacolului în viața lor. Așa cum Carmen Sylva  își amintește din copilărie: „toată această viață constant la vedere, parcă, această lipsă de intimitate care ni se părea atunci perfect naturală”. Această conștientizare era împărtășită și de alte femei nobile, cum ar fi prietena Sylvei, Elisabeta a Austriei (Sissi), care comenta și ea: „Adesea în costum de împărăteasă mă simt ca și cum aș fi sub un văl greu, fără a fi cu adevărat așa, ca într-un fel de mascaradă”.  Vorbind despre „teatrul în teatru” al lui Shakespeare, Sissi spune „întreaga noastră viață este într-adevăr doar un spectacol. Întotdeauna ne interpretăm pe noi înșine”. Sylva a împărtășit aceste sentimente, comentând: „a zâmbi în permanență este o parte din rolul nostru.”

Este relevant pentru condiția femeii ce spune Carmen Sylva despre soțul ei, când încă nu era rege: „Prințului îi place ca în fiecare clipă liberă pe care o are să mă găsească – așa că sunt mereu acasă. Nu trebuie să observe niciodată că muncesc. Când sună sau îi aud pașii, arunc tocul și pensula până când nu-mi mai solicită prezența.”

În mod cert a fi închisă într-un palat nu se aseamănă cu a fi zidită de vie într-un zid, dar comparația cu o existență pasivă și supusă, departe de societatea cotidiană este ușor de imaginat. Într-adevăr, literatura i-a permis lui Carmen Sylva să supraviețuiască oboselii vieții regale și a ceremonialului de la curte, așa cum ea însăși recunoaște: „mulțumesc lui Dumnezeu, că duhul poeziei mă însoțește în secret la audiențe, în păduri, în școli, la dineuri.”

Pentru că nu trebuie să fii realmente zidită într-un perete pentru a fi lipsită de libertate. Și poate ar trebui să menționez în treacăt că obiceiul zidirii era foarte vechi și destul de extins la creștinii timpurii și apoi în evul mediu. Se zideau, prin opțiune personală nu prin constrângere însă, și femei și bărbați pentru a se izola de lume și a se dedica meditației și unei vieți ascetice. Eremiții sau anahoretele erau considerați oameni sfinți și erau  parte integrantă a comunității lor. Făceau parte din viața obișnuită în Europa medievală, sacrificiul lor amintind constant comunității locale despre importanța acțiunii lor pentru lumea muritorilor. Un articol interesant despre acest obicei de neînțeles pentru cultura noastră hedonistă de azi și alergatul după satisfacerea plăcerilor proprii îl găsiți aici.

Revenind însă la simbolismul zidirii sau îngrădirii libertății femeilor probabil că cea mai elocventă și, pentru mine, impresionantă expresie este dată de Ileana Mălăncioiu: “Stau într-un zid ca Ana lui Manole, / Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit / N-a visat nimic niciodată. // El m-a închis într-un zid gata făcut, / În propriul său zid de apărare, / Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui, / Nici în afară.” (Legenda)

Ce se întâmplă azi cu îngrădirea libertății de alegere a femeilor? Și, da, în acest paragraf mă refer la România anilor de la 2000 până azi. Și am să vă spun spre demonstrație o scurtă povestire.

Acum câțiva ani am participat la un proiect având ca temă implicarea mai mare în politicile publice pentru afaceri. Era un proiect derulat de ADAF, o organizație dedicată dezvoltării antreprenoriatului feminin. În proiect eram, conform limbajului birocratic actual, expert în elaborarea unui studiu privitor la capacitatea ONG-urilor și partenerilor sociali pentru creșterea capacității de a formula și dezvolta propuneri alternative la politicile publice inițiate de administrația centrală și locală, pentru crearea și menținerea unui mediu de afaceri cu o birocrație redusă la strictul necesar, cu un climat de afaceri prietenos, transparent și deschis. V-am cam pierdut, nu-i așa?! Revenind însă. La conferința de lansare a proiectului am vorbit în fața unui auditoriu format din oameni educați, obișnuiți cu limbajul și problematica situației descrisă în fraza lungă de mai sus, despre “Egalitatea de șanse și combaterea discriminării” cu referire directă la situația femeilor, generală, dar și specifică din afaceri și administrația publică. Și am pornit de la faptul că egalitatea de gen este un indicator care vorbește despre starea de bine a unei comunități. Indicele analizează situația femeilor și bărbaților – pe piața muncii, resursele financiare, nivelul de educație, sănătate, cum este folosit timpul, puterea de decizie. Am dat câteva date, din surse publice, respectiv că România se află pe locul 25 din 28, în cadrul Uniunii Europene, în ceea ce privește egalitatea de gen – conform Raportului despre Egalitatea de Gen din 2015. Situație care s-a schimbat foarte puțin în 2022 an pentru care avem date care oricum se referă în mare parte la 2020. Cât de puțin? Păi, jonglăm între locul 25 și 26 pe care ni-l disputăm cu vecinii din zonă. Dacă vă interesează detalii le găsiți aici.

Revin însă la povestirea mea. Mi-am terminat prezentarea invitând întrebări sau comentarii. Unul dintre domnii din sală a început să vorbească spunând că prezentarea mea a fost tendențioasă, că realitatea românească este cu totul alta, că la noi în țară femeile au drepturi egale cu bărbații, că legislativ suntem la nivelul UE, că …. Pe măsură ce vorbea observam reacțiile din sală, sigur diversificate în funcție de … gen. I-am răspuns domnului respectiv că nu vorbeam despre starea legislativă, ci despre modalitățile de aplicare ale legilor și, mai ales, despre mentalitățile care sunt încă atât de puternic patriarhale în România. Și, ca exemplu, i-am dat domeniul meu de activitate – învățământul superior. Unde majoritatea cadrelor didactice ca și majoritatea studenților, sigur cu diferențe specifice de la domeniu la domeniu, sunt …. femei. Conducerea însă? Cifrele vorbesc de la sine.

În 2019  existau în România 54 de universități de stat toate conduse de bărbați, cu excepția a trei, dintre care două țin de domeniul artelor. În 2022 numărul universităților de stat este de 53, conform paginii de internet a Ministerului educației, iar numărul rectorilor femei a crescut la 4 prin alegerea primei femei rector la o universitate medicală, cea din Cluj. Oricum cifra femeilor rector la noi este sub media UE. 

După ce am dat acest răspuns s-a produs rumoare în sală și mai multe doamne au luat cuvântul povestind din experiențele proprii că situația este dificilă la noi din punctul de vedere al egalității de șanse. Legislativ stăm relativ bine, spuneau ele, dar mentalitățile puternic tradiționale și, adaug eu, o educație precară, mai ales în zonele slab dezvoltate ale țării, contribuie la existența problemelor legate de violența domestică, de o reprezentare mai bună a femeilor în funcțiile publice, de gândirea pe bază de stereotipuri de gen (asta este o activitate doar pentru femei sau, dimpotrivă, doar pentru bărbați). Subiecte importante de discutat în societatea noastră continuă să fie eliminarea diferențelor salariale dintre femei și bărbați pentru aceeași activitate, timpul petrecut în familie față de cel petrecut la serviciu de femei și de bărbați, încurajarea concediului paternal în echilibru cu cel maternal, facilitarea întoarcerii la muncă a tinerelor mame în condiții flexibile astfel încât să se poată ocupa și de copii și familie.

Dar, ca de obicei, discuțiile extrem de interesante au avut loc în pauza de cafea și chiar după terminarea conferinței. Multe dintre femeile prezente au dorit să-și spună fiecare experiența pe care au avut-o adesea într-o lume condusă de bărbați, iar unii dintre domnii prezenți au simțit nevoia să-mi spună, mai în glumă, mai în serios, dar oricum ușor “de sus”, că exagerez.

Convingerea mea este că nu exagerez. De ce? Pentru că România nu este Bucureștiul și nici în București nu putem compara Piața Universității, Piața Romană, Calea Dorobanți cu Rahova, Ferentari sau Berceni. Știu că omul sfințește locul, știu clar că există peste tot și oameni minunați, dar și dintre cei pe care nu dorești să-i cunoști și nici măcar să te intersectezi cu ei. Repet, ca peste tot în lume, ca peste tot în România. Ceea ce ne diferențiază sunt condițiile de viață, de minime condiții de infrastructură și locuințe, de asigurarea sănătății și educației comunității. Și când gândim în acești termeni ne dăm seama, cel puțin așa sper, că nu putem compara egalitatea de șanse din orașele dezvoltate ale României cu cele din satele sau chiar cartierele fără canalizare și apă curentă, uneori chiar și fără curent electric. Internet? Să fim serioși. Poate pe telefon, dar asta este o altă discuție.

Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră! Nu v-ați gestionat bine eforturile, resursele, viața, n-ați știut să jucați jocul care a fost inventat de bărbați, pentru bărbați! Ați avut naivitatea să credeți că dacă munciți mai mult și foarte adesea mai bine, mai conștiincios decât ei, veți avea parte de tratament corect și șanse egale.

Ei bine, ce spun cifrele?

În primul rând că femeile au suferit cel mai mult în timpul pandemiei și psihic, dar și economic. Ne mai spun cifrele și că în prezent există o încetinire vizibilă a susținerii drepturilor femeilor și, în general, a egalității de gen și șanse. Și nu numai în țările nedemocratice gen Iran sau multe din țările arabe pentru a vorbi despre cele mai cunoscute la noi ca problematică, ci chiar în bastioanele lumii democratice. Oare nu SUA este cea care a repornit o incredibilă campanie împotriva drepturilor femeilor de a fi stăpâne pe propriul lor corp și de a decide cum să-și exercite drepturile de reproducere? Și mai aproape de noi nu este avortul interzis în Polonia, cu o legislație mai aspră decât cea de pe vremea lui Ceaușescu la noi? Dar în România, unde nu se prea vorbește despre acest subiect din diverse motive? Sigur că mă refer la sistemul public de sănătate, nu la cel privat. 

Se pare că pe măsură ce există o alunecare tot mai accentuată spre autoritarism pe plan mondial, în paralel există și o îngrădire tot mai mare a drepturilor femeilor. Într-un articol care te invită la reflecție din multe puncte de vedere, autoarele Erica Chenoweth și Zoe Marks, ambele cercetătoare la Harvard Kennedy School, subliniază că pandemia de COVID-19 a accentuat aceste tendințe, obligând milioane de femei să-și părăsească serviciile și să-și îngrijească familia, evident fără să fie plătite, doar e datoria lor, cu acces limitat la îngrijire medicală și educație și foarte adesea lipsite de apărare în fața abuzurilor și violenței domestice. Adică să facă o muncă invizibilă și, prin urmare, neplătită. Ca, de exemplu, treburile casnice pe care oamenii adesea nu le recunosc pentru că sunt atât de obișnuite, de comune, dar fără de care nu există familie, cămin, comunitate. Ce-ai făcut azi – este o întrebare obișnuită și adesea răspundem automat – nimic, desigur nimic deosebit. Nu ne-am părăsit locuința, dar am făcut multe dintre activitățile următoare: spălatul vaselor și al rufelor chiar dacă ambele se fac cel mai adesea cu mașina, îngrijirea copiilor, supravegherea lecțiilor, îngrijirea părinților în vârstă, organizarea de întâlniri și programe, cumpărăturile necesare și gătitul meselor zilei. Nu mai vorbim de curățenie, ordine, și câte alte activități de acest gen care apar într-o familie. Și, da, ne ferim să ne punem copiii să ne ajute, de frică să nu muncească, ferească Dumnezeu, uitând că astfel îi deformăm și le micșorăm șansele de a deveni independenți și competitivi.

Erica Chenoweth și Zoe Marks ne aduc aminte că situația femeilor în secolul XX s-a îmbunătățit în multe locuri din lume.  Mișcările feministe au câștigat dreptul de vot (sfârșitul secolului XIX și, de la țară la țară, până târziu în secolul XX) care pe vremea aceea se chema sufragiu de unde și mișcarea sufragetelor; au extins accesul femeilor la îngrijirea sănătății reproductive, la educație și la participare pe piața muncii; și au început să facă presiuni pentru a legitima egalitatea de gen pe plan intern și internațional.  Dar, spun cele două autoare misoginia și autoritarismul nu dispar cu ușurință, mai ales că există o lungă istorie a discriminării împotriva femeilor peste tot în lume, în pofida unor excepții cunoscute. Și ele dau ca exemple lideri autocrați care erau și sexiști: Napoléon Bonaparte, care a dezincriminat uciderea soțiilor infidele, Benito Mussolini, care susținea că femeile „nu au creat niciodată nimic” și continuă cu cei contemporani cu noi. Cum spuneam articolul este foarte interesant, dar să ne întoarcem la cifre.  

Există foarte multe statistici care ne demonstrează ceea ce femeile știu pentru că trăiesc astfel de situații constant deși li se spune la fel de constant că li se pare, că este doar o exagerare, o „fandacsie“ și că, iată, legislația consfințește egalitatea de șanse. Cu toate astea, Forumul Economic Mondial estima în 2017 că pentru a se realiza paritatea de gen va fi nevoie de un interval de timp de 217 ani, iar  în 2022 divizia pentru dezvoltare economică a ONU estima că acest interval necesar este de 257 de ani. Cu alte cuvinte efectele pandemiei în primul rând, dar și ale crizelor geopolitice la care asistăm constant, asupra situației femeilor în lume au crescut timpul necesar pentru a reduce diferența globală de remunerare între femei și bărbați cu 40 de ani. Progresele făcute, multe sau puține, dar su siguranță importante, au fost astfel reduse sau chiar eliminate.

În prezent, pentru fiecare dolar pe care îl câștigă bărbații, femeile câștigă 77 de cenți, iar în privința muncilor neremunerate femeile desfășoară de cel puțin 2,5 ori mai multe astfel de activități decât bărbații.

Ce se-ntâmplă însă dincolo de cifre? Sunt femeile într-adevăr respectate și tratate ca egale sau continuă să existe prejudecăți și stereotipuri de care adesea nici nu suntem conștienți sau conștiente, dar care ne influențează în diverse moduri luarea deciziilor și modul cum acționăm?

O cercetare făcută cu ajutorul inteligenței artificiale a analizat 3,5 milioane de cărți de ficțiune și non-ficțiune, scrise în limba engleză între 1900 și 2008, pentru a pune în evidență dacă există vreo diferență între tipurile de cuvinte care descriu bărbații și femeile în literatură. Și au descoperit că femeile sunt în general descrise sub aspect fizic, în timp ce bărbații sunt descriși mai degrabă din punctul de vedere al comportamentului.

Astfel, „frumoasă” și „sexy” sunt două dintre adjectivele cele mai frecvent folosite pentru a descrie femeile. Bărbații, pe de altă parte, sunt descriși adesea ca „integri“, „raționali“ și „curajoși“.

Analiza demonstrează și că verbele negative asociate cu corpul și aspectul apar de cinci ori mai des pentru figurile feminine decât pentru cele masculine. Și dacă vă gândiți că studii din mediul corporatist au pus în evidență în timpul evaluărilor periodice că 66% dintre femei au primit feedback negativ referitor la stilul lor comportamental, comparativ cu doar 1% dintre bărbați și că înlocuirea numelui unei femei cu numele unui bărbat pe un CV a îmbunătățit șansele de angajare cu peste 60% poate vă dați seama ce importanță extraordinară are analizarea prejudecăților, adesea involuntare sau moștenite, ale limbajului pe care-l folosim. În primul rând pentru că există pericolul real ca prejudecățile noastre să fie preluate de diversele programe de inteligență artificială folosite la selecții de personal și care nu sunt sub nici o formă mai obiective ca oamenii. Pentru simplul motiv că sunt programate de … oameni, majoritatea bărbați. Și nu neapărat din cauză că femeile nu știu să scrie programe.

Și pentru că tot vorbim despre inteligența artificială oare ce se-ntâmplă cu femeile în lumea virtuală sau în metavers? Dar ce înseamnă aceste concepte? Și de ce ne-ar interesa? Pentru că ele reprezintă o nouă modalitate de interacțiune în care oamenii acționează prin intermediul avatarurilor. Strict lingvistic „meta“ înseamnă “dincolo de” și „vers“ este prescurtarea de la univers, adică metaversul. Metaversul înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Încă nu există acord asupra înțelesului. Unii cred că este un teren de joacă digital pentru prieteni. Alții cred că are potențialul de a fi un spațiu comercial pentru companii și clienți. 

În ambele situații spun oamenii de afaceri, consultanții și analiștii, este o oportunitate care nu poate fi ratată. Firma de consultanță McKinsey arată că metaversul are potențialul de a genera până în 2030 până la 5 trilioane de dolari, o sumă greu de imaginat. Cred că puteți înțelege că este o zonă mai mult decât interesantă și de ce n-am fi curioase să știm ce vor face femeile în metavers.

Se pare că femeile petrec mai mult timp în metavers decât bărbații și au șanse mai mari să conducă și să implementeze inițiative în metavers. Cu toate acestea, la fel ca în sectorul tehnologic în ansamblu, femeile reprezintă o minoritate în economia metaversului. Rolurile de conducere și capitalul antreprenorial în spațiul metaversului le revin cu precădere bărbaților.  

Femeile consumatoare și cu roluri executive sunt mai proactive în ceea ce privește utilizarea și inițiativele metaversului decât bărbații cu aceleași roluri. Și totuși femeile sunt încă blocate și nu pot să ajungă în rolurile de conducere din economia metaversului. McKinsey arată că, în ultimii cinci ani, companiile metaverse conduse de bărbați au primit o cotă mai mare din finanțarea totală a antreprenoriatului decât companiile metaverse conduse de femei.

Cu alte cuvinte, în metavers ca și în realitatea în care trăim direct și nemediat, femeile continua să fie discriminate. Poate nu zidite, dar cu siguranță îngrădite în roluri secundare.

Și o să închei această încercare de a vă aminti câteva situații illustrative pentru viața trăită de femei de-a lungul istoriei revenind la cele care au avut șansa de a se naște la vârful societății. Într-un interviu cu Lady Glenconner, în vârstă de 90 de ani, o prietenă apreciată a reginei Elisabeta a Regatului Unit, aceasta discută limitele și constrângerile pe care le aveau femeile față de bărbații din aceleași cercuri sociale. În acest caz elita aristocrată a Marii Britanii cu toate avantajele conferite de avere și titluri nobiliare. Glenconner oferă o perspectivă care ne amintește de Carmen Sylva și Sissi și ne arată limitele libertății pe care femeile aristocrate din generația ei le aveau. Înconjurate de luxul și fastul vieții de curte ele nu aveau decât o educație formală superficială și așteptările societății asupra lor se concentrau pe o căsătorie „bună“, pe abilitatea lor de a gestiona gospodăria sau mai degrabă gospodăriile familiei și, mai ales, pe nașterea unui moștenitor de sex masculin care să asigure continuitatea titlului și ale privilegiilor. Rebeca Mead, autoarea interviului cu Lady Glenconner, ne spune că așteptarea pentru un moștenitor persistă, deși sistemul de „primogenitură absolută“ a fost modificat în 2013 pentru Familia Regală britanică, astfel încât fiicele mai mari să poată avea acces la tron înaintea fraților lor mai mici.

Nu se trăiește ușor ca femeie într-o lume a bărbaților indiferent că te-ai născut într-un bordei sau într-un palat. Sigur că într-un palat este mai ușor, dar efectele lipsei libertății și demnității umane se manifestă la fel. Și sigur că de-a lungul istoriei au existat bărbați iubitori, devotați partenerelor de viață pentru care mulți au renunțat la privilegii și chiar la viață. Îi apreciem și îi iubim. Dar societatea în ansamblul ei a fost gândită și organizată pentru a îngrădi femeile și a le izola în rolurile pe care ei, bărbații, nu întotdeauna iubitori și binevoitori, le-au gândit ca potrivite pentru ele. Deși și James Brown recunoaște în șlagărul lui de succes că “Aceasta este o lume a bărbaților, / Dar nu ar avea nici o valoare fără o femeie sau o fată.“

Referințe

  1. Beth Ann Muellner, (2018) The Walled-up Wife Speaks Out: The Balkan “Legend of the Walled-up Wife” and Carmen Sylva’s Meister Manole, în Marvels & Tales, Vol. 32, No. 2, https://www.jstor.org/stable/10.13110/marvelstales.32.2.0245
  2. Carmen Sylva, (1892) Meister Manole, E. Strauss
  3. Erica Chenoweth, Zoe Marks, (2022) Revenge of the Patriarchs. Why Autocrats Fear Women, în Foreign Affairs, vol. 101, nr 2, https://www.foreignaffairs.com/issues/2022/101/2
  4. James Brown, (1966) It’s A Man’s Man’s Man’s World, https://www.youtube.com/watch?v=zQ4Va15uJ2U
  5. Rebecca Mead, (2023) Oldest Living Aristocratic Widow Tells All, https://www.newyorker.com/magazine/2023/02/13/oldest-living-aristocratic-widow-tells-all-lady-anne-glenconnor-queen-elizabeth
  6. World Economic Forum. (2017). The global gender gap report: 2017. Geneva: World Economic Forum.
  7. https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/in-romania-femeile-nu-sunt-sefe-nici-macar-in-2211669.html
  8. https://news.un.org/en/story/2022/09/1126901
  9. https://www.mckinsey.com/featured-insights/mckinsey-explainers/what-is-the-metaverse
  10. https://www.thecollector.com/medieval-anchorites-immured-walled-up-alive/
  11. https://www.writerstheatre.org/blog/gender-shakespeares-stage-history/
DIN VIATA, ROMANA

IA, speriecioare și creativitatea ca … leac

Că inteligența artificială ne ajută eliberându-ne de activități de rutină, plictisitoare, sau, dimpotrivă, ne amenință slujbele și cine știe, chiar mai mult decât slujbele, sunt lucruri pe care le știm și le repetăm continuu în ultima vreme. Și cei mai interesați de domeniul inteligenței artificiale știm și că experții ne spun că doar oamenii creativi nu vor putea fi înlocuiți de roboți. Prin urmare să ne dezvoltăm creativitatea.

Cum? Simplu de spus, dar cum ne ajută creativitatea? Unii scriem, în toate mediile posibile, explozia scrisului este evidentă și un subiect în sine, alții călătorim, unii pictăm, alții avem canale de youtube sau TikTok pentru comentarii politice sau de artă sau orice altceva ne interesează, alții reciclăm lucruri la îndemână creând obiecte pline de semnificații pentru persoana creatoare, dar și pentru privitor/ utilizator. Și nu mă refer aici la artizanii care își câștigă astfel existența. Mă refer la oamenii care simt nevoia să facă altceva decât fac în mod obișnuit, lucruri care îi ajută să se reîncarce și să poată continua într-o lume atât de cinică și indiferentă.

Am să dau un exemplu. Este vorba despre o distinsă doamnă profesoară de română și franceză, pensionară, care scrie poezie și proză. Nu pe bandă rulantă, așa cum se obișnuiește astăzi, ci atunci când are ceva de spus. Și când are, spune lucrurile într-un mod admirabil, în cuvinte memorabile și imagini impresionante. Când însă inspirația n-o mai ajută un timp, sau poate este prea obosită de exprimarea în același mediu și doar cu resurse lingvistice, recurge la moduri alternative de a-și canaliza creativitatea, construind obiecte frumoase, care-i satisfac nevoia de a se juca și de a crea din ce are la îndemână obiecte surprinzătoare ca cele pe care le vedeți în Figura 1 și 2. 

Figura 1. Speriecioare.

Din ce sunt realizate? Ne spune chiar creatoarea lor și, da, am acordul să le fac publice:

„Speriecioarele” sunt din diverse peturi, îmbrăcate în resturi de material cusute manual, pălăriile – cutii mici de pate, părul – „deșirături” de elastice sau șnururi.” 

Figura 2. Văzuțe.

Văzuțele sunt din recipiente de Actimel, „bobinate” cu mouline. Suportul – inele desperecheate pentru perdele, decorațiunile – decupaje din resturi de material textil sau piele.

Credeți că sunt ușor de realizat? Mai gândiți-vă. Autoarea își amintește de procesul de învățare prin care a ajuns la aceste realizări, trecând de la materiale mai grosiere la altele mai delicate. <<După ce mi-am „antrenat” răbdarea am trecut la mouline și alte fire subțiri, colorate și am combinat „bobinatul” cu pictura (în acrilic).>>  

Ce-mi spun mie aceste mici creații, delicate și foarte colorate, răspândind în jur un optimism extraordinar? Că iată, creativitatea individuală este importantă pentru a ne demonstra nouă și celor din jur, că putem face lucruri noi înșine, fără să apelăm la lipsa de efort și luatul de-a gata! Că lumea în care trăim ar fi mai bună dacă n-am arunca toate deșeurile pe care le producem într-un ritm tot mai amețitor și le-am refolosi pentru că, nu-i așa, pe 2 august consumaserăm deja resursele planetei pentru întregul an, deprivând lumea copiilor și nepoților noștri de șansa la o viață cel puțin la fel de bună ca a noastră (mă rog, a unora dintre noi).

Cred, însă, că cel mai important lucru pe care-l putem reține de aici este că aceste activități care ne învață disciplina și dexteritatea manufacturieră ne dau șanse reale în lupta împotriva unuia din cele mai devastatoare flageluri din lumea contemporană – deteriorarea accelerată a sănătății mintale a omenirii. Sunt tot mai multe voci, venind din diverse domenii, care ne spun cum ne ajută creativitatea la îmbunătățirea stării noastre de sănătate. Revista Forbes citează studii medicale serioase pentru a-și îndemna cititorii să se implice în comportamente creative (chiar simple precum colorarea în cărțile de colorat pentru adulți privite cu destulă neîncredere pe piața românească). Aceste activități îmbunătățesc funcțiile creierului, sănătatea mintală și sănătatea fizică a celor care au curajul, disciplina și educația necesare să iasă din rutina vieții sociale moderne și să încerce să fie creativi pentru ei înșiși și pentru lumea lor proprie.

Dacă aveți curiozitatea să căutați pe net “creativitatea + sanatatea creierului” veți vedea ce bogăție de materiale apar. În limba engleză sunt mult mai multe, dar asta este o altă poveste.

Mulțumesc, Mihaela Malea Stroe, pentru frumoasa lecție de viață pe care ne-o dai!

CARTI, ROMANA

Doamnele sportului românesc – modele inspiraționale pe care roboții nu le pot înlocui    

Volumul Forţa femeilor în sport coordonat de Andreea Paul a apărut în această toamnă la editura Polirom din Iași. Este al patrulea volum din seria Forța femeilor … pe care Andreea Paul ni-l dăruiește umplând astfel golurile de pe piața editorială românească, dar mai ales pe cele din mentalul colectiv al unei societăți profund patriarhale, în ciuda semnelor de schimbare care sunt tot mai evidente în ultima vreme. Andreea Paul reprezintă, prin eforturile ei concretizate în seria de la Polirom, această schimbare. Și, sigur, așa cum se întâmplă adesea în viață, scânteia care a pus în mișcare eforturile unei echipe mici, dar curajoase de voluntari, au fost declanșate de întrebarea fiicei autoarei, întrebare la care nici ChatGPT n-a știut să răspundă.

„Câte medalii olimpice au reuşit să obţină româncele de-­a lungul timpului?” Încă o data se dovedește că o întrebare bună, este mai eficientă ca orice răspuns sofisticat.

Primul volum al seriei, Forța politică a femeilor, a apărut în 2011 urmat în 2016 de Forța economică a femeilor și în 2018 de Forţa civică a femeilor, toate publicate în colecția „EgoGrafii” a editurii Polirom. Prezentul volum Forţa femeilor în sport completează în mod fericit eforturile editoarei Andreea Paul de a atrage atenția într-un mod informat și, în același timp, alarmat și sensibil asupra a ceea ce majoritatea dintre noi pobabil vedem și simțim că se întâmplă în societatea românească post-decembristă: declinul tot mai accelerat al educației și sportului. Cu alte cuvinte acest volum reprezintă o nouă carte necesară, utilă și, în același timp, atrăgătoare care găsește echilibrul necesar pentru a nu plictisi cititorul în mod activist și partizan. O carte pe care este greu s-o lași deoparte după ce ai deschis-o.

Cartea este structurată în trei părți, Sportivele României, Antrenoare, Jurnaliste în sport, urmate de câteva Anexe și precedate de o Notă asupra ediției și o Introducere ambele scrise de editoare. Ceea ce se numește modest Notă asupra ediției este, dincolo de mulțumirile specifice unei astfel de secțiuni, o elocventă introducere în problematica volumului ridicând întrebări pe care doar o cercetare atentă și laborioasă le-a putut formula. Sigur că Andreea Paul ne oferă aici și argumentele pentru nevoia unei astfel de cărți. Introducerea are titlul complet Prima participare a femeilor la Jocurile Olimpice şi prima medalie în 1900 și pune situația femeilor sportive din România într-un context international mai larg.

Probabil că vor exista și voci (ele apar întotdeauna) care vor spune că o astfel de carte este inutilă – femeile au acum drepturi egale cu bărbații și, ca atare, despre ce mai vorbim? Pentru cei care gândesc astfel și, mai ales, pentru tinerele și tinerii care s-au născut cu idea egalității de gen acceptată social și teoretic de, aproape, toată lumea este bine să le reamintim că în 1896 Pierre de Coubertin, cel care a renăscut Jocurile Olimpice Moderne, spunea că la un astfel de eveniment „Participarea femeilor este lipsită de pragmatism, neinteresantă, inestetică şi incorectă” (A.P., p. 11) pentru că „indiferent de cât de dură ar fi o sportivă, organismul ei nu este menit să suporte anumite șocuri” [1].

Și pentru a înțelege mai clar ce a însemnat lupta femeilor pentru admitere și recunoaștere în viața sportivă este emblematică și impresionantă povestea grecoaicei Stamata Revithi căreia i s-a interzis să concureze la maratonul de 40 km din 1896 pentru că era femeie. Dar Revithi a pornit în cursă la o zi după evenimentul „oficial” al bărbaţilor având grijă să aibă documente care să-i ateste plecarea și sosirea. Cu toate acestea nu i s­a permis să intre pe stadionul Panathinaiko unde ar fi trebuit să se finalizeze maratonul și nici nu i­-a fost recunoscut oficial rezultatul, deși cazul ei s-a bucurat de o justificată acoperire în presă. (A.P., p. 11) și [2].

Formația de economistă a Andreei Paul ca și ușurința ei remarcabilă de a comunica simplu, dar cu impact, idei și situații complexe, o fac să ne ofere un tablou viu, sensibil și bazat pe cifre exacte al contribuției femeilor românce la palmaresul sportiv al țării. Pornind de la început de la ideea sănătoasă că succesele unei națiuni trebuie analizate și apreciate fără tentația facilă a ideologizării, Andreea Paul ne informează fără emfază, dar cu justificată mândrie, că dintre cele 309 medalii olimpice câştigate de români în timp, 156 au fost obţinute de femei şi 153 de bărbaţi, iar împreună, pentru că este important să fim împreună și nu despărțiți de tot felul de meme și tendințe de moment, putem contribui la imaginea corectă a țării în primul rând între noi pentru a ne recăpăta demnitatea și respectul față de noi înșine, dar și în fața lumii internaționale care știe puține și nu întotdeauna bune despre noi. Volumul pe care ni-l propune Andreea Paul vine să corecteze aceste neajunsuri.

Pentru a încheia privirea de ansamblu asupra volumului este important să spun că partea întâi dedicată Sportivelor României, cuprinde un număr impresionant de 72 de sportive care fie că au răspuns la intervuri, fie că au fost evocate de către cei care le-au cunoscut. Partea a doua, care se referă la Antrenoare, desi este desigur o împărțire relativ arbitrară, o parte din eroinele cuprinse în aceste secțiuni jucând ambele roluri, cuprinde opt antrenoare la fel ca și secțiunea Jurnaliste în sport. În sfârșit, Anexele cuprind două materiale foarte interesante referitoare la româncele medaliate la Jocurile olimpice (cu disciplina și proba de concurs în care au câștigat, tipul de medalie și anul performanței) precum și reprezentante ale federaţiilor sportive naţionale în cadrul organizaţiilor sportive internaţionale. Aceste două anexe au fost realizate de coordonatoarea volumului împreună cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR).

Celelalte două anexe reprezintă gândurile lui Carol¬Eduard Novák despre „Sportul românesc are o nouă strategie” și ale lui Mihai Covaliu despre „Forţa feminină”. Cei doi nu sunt doar ocupanții unor poziții în instituțiile sportive ale țării, ci au o viață cu solide cariere sportive. Contribuțiile lor la acest volum sunt motivaționale pentru noile generații de români și pentru oricine este interesat de importanța sportului pentru bunăstarea fizică și mintală a oamenilor și a țării. Cum spune Andreea Paul în încheierea Notei asupra ediției „atunci când femeile progresează, ţările progresează, iar atunci când activismul sportiv creşte, naţiunile prosperă”.

Carol¬Eduard Novák consideră că succesele femeilor sunt cu atât mai deosebite cu cât le este mai greu să le obțină decât bărbaţilor, pentru că trebuie să jongleze permanent cu responsabilităţi multiple. Și reușesc să facă acest lucru prin „responsabilitatea” de care dau dovadă. „Sunt mai rezistente psihic, dar şi mai empatice. De aici vine forţa lor. Forţa feminină, sportivă şi nu numai.” (A.P., p. 391)

Photo by x ) on Unsplash

Citiți cartea – o să vă fascineze! Citiți multiplele povești de succes bazate nu pe magie, nu pe viața în metavers, nu pe rețete și antrenamente în diverse jocuri video (ele sunt utile, dar cu măsură) ci pe pasiunea pe care copiii și părinții și-o identifică împreună, pe amuzamentul inițial și, pe măsură ce atracția și dragostea pentru sport se amplifică, pe disciplina și efortul constant de a-ți depăși limitele, de a deveni mai bun/ă, de a sprijini prin eforturile tale o comunitate mai mare sau mai mică. Cu alte cuvinte, sportul te ajută să devii liderul sau lidera propriei vieți.

Referințe

Andreea Paul, 2023, Forţa femeilor în sport, Editura Polirom, Colecția EGO-GRAFII

[1] https://theworld.org/stories/2016-08-17/see-120-years-struggle-gender-equality-olympics

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Stamata_Revithi

LECTURI, READINGS

Da vieții – Yes to Life

Din The Marginalian, buletinul cultural al Mariei Popova din 6 septembrie 2023. Da vieții, în ciuda oricăror împrejurări: prelegerile pierdute ale lui Viktor Frankl despre cea mai profundă sursă de sens. De fapt, o reluare din arhivă.

“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”

Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹

Print screen.

From Maria Popova’s newsletter, 6 September 2023, Yes to Life, in Spite of Everything: Viktor Frankl’s lost lectures on the deepest source of meaning. Actually, an admirable piece from the archive of The Marginalian.

“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”

I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹

GURA LUMII, LECTURI

Fericirea …

Momo, pisicuța aventuroasă.

Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.

“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.

Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!

S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.

Lectură plăcută și folositoare.

https://www.economist.com/christmas-spec ials/2010/12/16/the-u-bend-of-life
ARTICOLE, ROMANA

Indochina și … amintirea unei experiențe fascinante

Am vizitat Indochina în martie grație Cristinei Dăuș de la 1001 aventuri.

Mai multe despre acest tur de forță în articolul care a apărut în revista Litere de la Târgoviște care-mi găzduiește rubrica “Algoritmi și stele”. Toată recunoștința mea pentru ocazie redactorului-șef Mihai Stan.

Articolul este aici, la pagina 86, pentru cei care citiți online și așa aveți șansa să mai descoperiți și alte lucruri în revista extrem de consistentă.

Sau mai jos unde găsiți doar articolul meu, “Indochina printre istorii, stele și … dansatoare”.

DIN VIATA, ENGLISH, LIFE, ROMANA

French centenarians / Persoane centenare din Franța

Written by an American woman who moved to France to follow her heart.

“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.

We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?

Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)

Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.

I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.

According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”

If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.

Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.

“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.

Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)

Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …

Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.

Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.

Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”

Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.

LECTURI, ROMANA

Sensul vieții

Mi-am dorit de multă vreme să citesc cartea lui Viktor E. Frankl ”Man’s Search for Meaning” (în română „Omul în căutarea sensului vieții”) scrisă, după mărturia autorului, în nouă zile în 1945, cu dorința fermă de a o publica anonim.

De ce am vrut s-o citesc? Pentru că autori pe care-i respect, din diverse domenii, au recomandat-o cu multă căldură și pentru că este cartea care a fost tradusă în peste 24 de limbi și s-a vândut în peste 16 milioane de exemplare. Sigur că există și păreri care atrag atenția asupra unor aspecte, zic cei care le susțin, negative. Este dreptul fiecăruia să creadă ceea ce propria experiență de viață îi spune că trebuie să creadă. Eu am citit, în sfârșit, cartea și cred că este deosebit de relevantă pentru căutările noastre continue nu doar în condiții extreme, dar și în ceea ce se-ntâmplă constant în jurul nostru.

Nu mi-am propus acum să discut despre carte. Dar, din nou mi s-a părut foarte actual mesajul ei acum când citesc lucrările unor studenți masteranzi care au avut de comentat un text din cartea lui Charles Handy, “The Empty Raincoat”. Aceleași căutări, aceleași incertitudini și, foarte adesea, același răspuns. Viața merită trăită în orice condiții, dar este datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să încercăm cât de bine putem să ne îmbunătățim condiția. A noastră și a celor care sunt mai puțin norocoși ca noi. Sunt întotdeauna foarte mulți.  

Coperta 4

Sensul vieții este cel pe care i-l dăm noi. Și pentru asta trebuie să-l căutăm constant și să facem căutările noastre cât mai relevante nu doar pentru noi, cât pentru cât mai mulți. Cum spune una din masterande, “putem fi grăuntele de nisip care schimbă ceva, oricât de mic. (…) Nu numai câștigul personal trebuie să ne intereseze, ci și recunoașterea și armonia întregului. O lume mai bună nu se construiește pe nefericirea altora.”

Și altcineva, din același program de master de la Limbi Moderne Aplicate de la Universitatea București, subliniază dificultățile tinerilor în a-și găsi nu doar un loc de muncă, ci rolul și rostul pe piața muncii: “în societatea noastră, pe piețele noastre găsești de toate, este greu să creezi ceva deosebit, ceva nou, ca să nu mai vorbim de competitivitate. Cu toate acestea, cartea lui Handy ne încurajează să ne găsim stima de sine, să credem în noi și să nu ne oprim niciodată din cauza dificultăților.”  

Într-o lume tot mai sceptică și mai blazată cartea lui Frankl mi-a îmbogățit sufletul și mintea, iar răspunsurile masteranzilor, nu toate evident, dar suficient de multe, mi-au dat speranța că poate lumea mai are șanse de a-și găsi calea spre o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.