Textul de mai jos a fost scris cu generozitate și înțelegere umană și, mai ales, profesională de Mihaela Toader, din Cluj-Napoca. Îi mulțumesc și aici și îi rămân îndatorată.
Rareori ne mai întrebăm ce este, de fapt, un bazar. Folosim cuvântul cu familiaritate, fără să ne treacă prin gând că el poate fi expresia cât se poate de concretă a unei forme de libertate. Îl percepem, înainte de toate, ca pe un spațiu al întâlnirilor neașteptate, în care lucruri fără o legătură aparentă ajung alături și, tocmai prin această vecinătate, încep să spună ceva unele despre altele. Ordinea lor se naște firesc din apropieri, contraste și corespondențe, iar diversitatea devine ea însăși un principiu de coerență. Titlul ales de Mariana Nicolae pentru volumul său trimite spre o asemenea libertate a asocierii. Eseul personal, memoria, proza scurtă, reflecția socială, documentul cultural și ficțiunea coexistă într-o formulă deschisă, capabilă să le pună în dialog și să le dezvăluie afinitățile. Autoarea însăși își asumă această diversitate încă din prefață, vorbind despre texte „de tot felul” și despre preferința pentru un stil alert, ferit de digresiunea inutilă.
Pe măsură ce înaintezi în lectură, legăturile dintre lucrurile acestui „bazar” devin tot mai vizibile. Între ele se întind fire care trec de la un text la altul: memoria, condiția femeii, istoria trăită din interior, lumea instituțiilor, libertatea individuală și, mai ales, felul în care existența particulară este modelată de epoca în care îi este dat să se desfășoare. Mariana Nicolae pornește de la fragmente ale experienței pentru a face vizibilă, dincolo de întâmplarea particulară, lumea care a modelat-o.
O bucată de dantelă moștenită, de pildă, ar putea rămâne în limitele unei amintiri de familie. În „Dantela și eroismul vieții de zi cu zi”, sensurile ei se lărgesc însă treptat. Obiectul conduce spre femeile care au lucrat asemenea dantele, spre timpul și migala încorporate în ele, apoi spre istoria meșteșugului, industrializare și, mai departe, spre valoarea economică a muncii feminine rămase adesea în afara evaluărilor oficiale. Un lucru fragil și intim ajunge astfel să vorbească despre o realitate socială de mari proporții. Dantela este obiect, memorie, urmă a unei mâini și document al unei condiții.
Aici se recunoaște unul dintre mecanismele cele mai fertile ale volumului: Mariana Nicolae știe să facă din obiect o poartă către istorie. Pornește adesea de la ceea ce este apropiat, concret, aparent mărunt și îi descoperă, prin succesive schimbări de perspectivă, semnificația colectivă. Viața de fiecare zi devine astfel locul în care marile probleme ale societății se lasă cel mai bine observate.
Chiar titlul „Femeile nu e oameni”, cu abaterea gramaticală ostentativă, concentrează într-o formulă provocatoare o întrebare care depășește cu mult gramatica. Reflecția asupra limbii, asupra formelor consacrate de dicționare și asupra felului în care numim femeia conduce spre raportul dintre cuvinte și mentalități. Limba apare ca o memorie mai rezistentă decât credem: ea poate păstra urmele unor ierarhii și reprezentări chiar atunci când societatea care le-a produs se schimbă. Feminismul volumului dobândește aici o dimensiune culturală și lingvistică: emanciparea presupune și posibilitatea de a fi numit într-o limbă capabilă să recunoască realitatea nouă.
În „Alegeri”, același procedeu pornește de la o experiență autobiografică aparent obișnuită: învățarea limbilor străine. Rusa, franceza și engleza devin însă mult mai mult decât discipline școlare. Fiecare poartă cu sine o lume și o epocă. În jurul lor se recompun copilăria din România comunistă, familia, școala, prestigiul diferit al culturilor, raportarea la Est și deschiderea tot mai pronunțată spre Occident, întrezărit prin cărți, televiziune și călătorii. Titlul „Alegeri” începe, în acest context, să lucreze dincolo de sensul său imediat. Cât din ceea ce alegem ne aparține în întregime și cât este deja orientat de epoca în care trăim? Alegerea unei limbi devine alegerea unei ferestre spre lume, dar fereastra însăși este așezată într-un anumit loc de istorie. În câteva amintiri despre școală și familie se poate citi, în filigran, biografia culturală a unei generații. Istoria mare pătrunde astfel în Bazar pe o ușă laterală. Este surprinsă prin consecințele ei asupra vieții: ce limbă învață un copil, ce profesie poate alege un adult, ce cărți ajung până la el, către ce spații culturale își îndreaptă privirea, ce libertăți îi sunt accesibile și pe care trebuie să le cucerească. Memoria personală devine o formă de arhivă, una care conservă ceea ce istoria generală lasă adesea în afara cadrului: temperatura umană a unei epoci. De aici provine și substanța socială a volumului. În spatele experiențelor individuale se conturează câteva decenii de transformare: comunism și postcomunism, deschiderea spre Occident, schimbarea universității, emanciparea femeii, evoluția mentalităților, globalizarea, lumea digitală, pandemia. Aceste realități nu alcătuiesc un simplu fundal. Ele intră în biografii și le modifică. În centrul lor rămâne individul și întrebarea, reluată sub forme diferite, asupra libertății sale.
Ce alegem cu adevărat din propria existență? Cât din ceea ce numim destin este alegere și cât este rol atribuit de familie, societate, istorie, instituție sau gen?
Din această perspectivă capătă coerență profundă dimensiunea feministă a cărții. Asumată explicit de autoare încă din prefață, ea traversează biografii, mituri, fapte culturale, limbaj și situații sociale. Nu este vorba doar despre afirmarea unei convingeri, ci despre urmărirea felului în care condiția femeii s-a înscris în lucruri, în cuvinte, în raporturile familiale, în profesie și în istorie.
„Zidite” este, în această privință, unul dintre textele cu cea mai mare forță simbolică. Punctul de plecare, Ana lui Manole, oferă o imagine culturală deosebit de fertilă: femeia zidită pentru ca o construcție să poată dăinui. De aici, privirea se deschide către Carmen Sylva, regina Elisabeta a României, către femeile lui Shakespeare, către libertatea reproductivă, participarea femeilor la viața publică, pozițiile de conducere, mediul academic și munca domestică. Succesiunea nu este întâmplătoare. Mitul trece în istorie, iar istoria ajunge în prezent. „Zidirea” devine astfel mai mult decât motiv legendar: poate fi citită ca metaforă a contribuției feminine la edificii familiale, culturale și sociale pe care femeia le-a susținut, chiar atunci când numele ei nu ocupa primul plan. Imaginea Anei închise în zid capătă astfel o tulburătoare reverberație contemporană. Ea ne face să ne întrebăm câte dintre construcțiile pe care le considerăm durabile conțin, nevăzute, viețile celor care le-au făcut posibile. Se conturează aici una dintre intuițiile importante ale cărții: libertatea se construiește în raport cu lumea, se dobândește, se exercită și se redefinește. În această perspectivă, feminismul Marianei Nicolae se înscrie firesc într-o reflecție mai amplă asupra autonomiei individuale și a dreptului de a-ți construi propria viață dincolo de rolurile impuse.
Tensiunea dintre individ și structurile în interiorul cărora acesta trebuie să-și găsească locul capătă o expresie ficțională puternică în „Abisul”. Aici universitatea este privită dinăuntru. Maria se confruntă cu o realitate alcătuită din oameni și funcții, proiecte și finanțări, restructurări, ierarhii, competiție profesională și perspectiva unui post universitar. Dialogurile, relațiile cu conducerea, jocul pozițiilor profesionale și raporturile dintre personaje fac vizibilă o lume în care competența intelectuală se întâlnește permanent cu mecanismele instituției. „Abisul” dobândește astfel o remarcabilă disponibilitate simbolică. El poate fi distanța dintre ideal și realitate, dintre instituția imaginată ca spațiu pur al cunoașterii și instituția vie, alcătuită din oameni, ambiții, negocieri și raporturi de putere. Mediul universitar încetează să fie decor și devine el însuși materie epică. Dialogul apropie cititorul de situație, iar politețea instituțională lasă să se întrevadă strategii, interese și competiții. Personajele se definesc nu numai prin ceea ce afirmă despre ele însele, ci și prin felul în care vorbesc, negociază, așteaptă, acceptă sau încearcă să schimbe o situație. Materia profesională se transformă astfel în materie literară.
Această lume reapare, într-o geografie mult lărgită, în proza care îi aduce în prim-plan pe Yan Chan și Becky. Harvard, China, cercetarea științifică, structurile internaționale, medicina și genetica, interferențele politicului și ecoul pandemiei mută problematica volumului din spațiul românesc într-o rețea globală. Cercetătorul circulă între sisteme academice, politice și culturale diferite. El nu mai aparține unei singure instituții sau unei singure culturi. Libertatea intelectuală întâlnește aici responsabilitatea științifică, iar cunoașterea se confruntă cu lumea concretă în care trebuie să funcționeze.
Universul intelectual configurat în Bazar traversează frontiere. România și Occidentul, comunismul și societatea deschisă, universitatea locală și marile instituții internaționale nu sunt compartimente separate, ci etape și spații ale aceleiași experiențe a modernității.
În „Blestemul”, perspectiva se întoarce spre o zonă mult mai intimă. Comunismul, normele sociale, iubirea, sexualitatea, maternitatea și constrângerile unei epoci pătrund în însăși substanța biografiei feminine. Istoria nu mai poate fi separată de viața privată. Ea ajunge în familie, în profesie, în corp, în relația dintre femeie și bărbat, în maternitate. Acest mod de a coborî istoria din manual în existență este esențial pentru Bazar. Marile sisteme politice și sociale devin inteligibile prin urmele pe care le lasă asupra oamenilor. Destinul individual capătă astfel și valoare documentară, dar documentul păstrează căldura vieții. El înregistrează nu numai ceea ce s-a întâmplat, ci și felul în care evenimentele au fost trăite.
În „O lume binecuvântată cu… tragedii”, această perspectivă se mută către o experiență colectivă recentă. Pandemia, izolarea, războiul și pierderea intră aici în țesătura experienței personale, deschizând reflecția asupra fragilității vieții și a legăturilor dintre oameni. Chiar titlul, prin alăturarea paradoxală dintre „binecuvântată” și „tragedii”, sugerează că încercările-limită pot schimba felul în care privim existența și pot readuce în lumină ceea ce, în ordinea obișnuită a vieții, rămâne adesea neobservat. Reflecția filosofică se naște aici direct din experiență. Omul descoperă că nu își poate administra integral destinul, dar descoperă în același timp că îi aparține felul în care răspunde celor ce i se întâmplă. Întrebarea libertății se modifică: nu doar ce putem alege, ci ce putem face cu ceea ce nu am ales? Întrebarea străbate, în forme diferite, întreaga carte. Ea se află în spatele alegerii unei limbi străine, în spatele destinului unei femei, al confruntării cu instituția, al cercetării supuse unor presiuni exterioare, al experienței pandemiei. De aceea, subiectul profund al volumului mi se pare a fi mai puțin succesul, feminismul, comunismul, universitatea sau pandemia, considerate separat, cât raportul dintre alegere și constrângere.
În raport cu proza aflată la intersecția dintre autobiografie, eseu și ficțiune, cartea Marianei Nicolae are o particularitate recognoscibilă. Eul este punctul din care privirea pornește spre lume, iar experiența trăită funcționează adesea ca un instrument optic: prin ea sunt observate societatea, instituțiile, istoria, raporturile dintre sexe, educația, munca, boala și moartea. Iar biografia devine și ea o metodă de cunoaștere.
Întrebarea „ce mi s-a întâmplat?” conduce aproape firesc către o alta, mai cuprinzătoare: „ce spune ceea ce mi s-a întâmplat despre lumea în care am trăit?”. De aici provine capacitatea textelor de a depăși circumstanța autobiografică. Dantela nu mai aparține numai unei familii; limbile străine nu mai aparțin numai unei copilării; universitatea nu mai este numai locul unei cariere; condiția unei femei nu mai este doar un destin particular; pandemia nu mai este numai o experiență individuală. Fiecare dintre ele devine o cale de acces către o realitate mai largă. Se suprapun astfel trei experiențe care dau cărții identitatea ei: experiența feminină, experiența intelectuală și experiența istorică est-europeană. Ele se întrepătrund. Femeia este în același timp intelectualul, profesionistul, martorul istoriei, membrul unei familii și individul confruntat cu schimbarea lumii. Din această suprapunere se naște amestecul de memorie, luciditate socială și reflecție care individualizează scrisul Marianei Nicolae.
Mariana Nicolae trece cu ușurință de la evocare la reflecție, de la dialog la observația culturală, lăsând ironiei libertatea de a însufleți discursul. Scrisul ei are însă o calitate mai greu de prins în formule: apropie experiențe, epoci și registre aparent îndepărtate și descoperă între ele corespondențe care dau textelor profunzime și unitate. Și poate tocmai aici trebuie căutat sensul ultim al titlului. Bazarul nu mai este doar locul diversității, ci locul în care diversitatea produce sens. Dantela și economia, gramatica și statutul femeii, limbile străine și comunismul, Ana lui Manole și femeia contemporană, universitatea și mecanismele puterii, cercetarea științifică și politica, pandemia și fragilitatea existenței ajung să se lumineze reciproc. Ceea ce părea simplă vecinătate se dovedește a fi corespondență.
Mihaela Toader