Am promis că în următoarea poveste voi încerca să sintetizez câteva lecții.
Iată-le!
Scurte – evident. Și, da foarte subiective.
Se referă, printre altele, la rolul universităților de prestigiu într-o societate.
Vă amintesc că am plecat de la articolul “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, publicat inițial pe 21 iulie 2019 și republicat pe 18 septembrie 2019. Versiunea originală este aici.
Lecții sau învățăminte
1. Cum uitându-ne la aceeași realitate, Oxford-ul de azi, vedem lucruri diferite pentru că nu avem termen de comparație și nici componenta culturală pe care le au britanicii. Pentru noi cei care nu suntem în prima ligă a universităților internaționale (nici a doua, dar deh!) Oxfordul este un ideal care ni se servește ca exemplu de cum ar trebui noi, în învățământul superior din România, să fim! Pentru ei, pentru britanici, Oxford-ul este o poveste de succes a unui proces de internaționalizare puternic sprijinit politic și financiar de guvern. În octombrie 1988, când Kuper a ajuns acolo ca student, Oxford-ul era încă o “universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool” zice el în articol. Cu alte cuvinte, mai din perspectiva noastră de astăzi, era o universitate foarte provincială, neprofesionistă, în care hărțuirea sexuală și folosirea liberală a alcoolului erau la ordinea zilei. O privire lucidă, deși mai târzie, în viața socială a Oxford-ului, așa cum nu ne-o arată Times Higher Education, de exemplu, ne-o oferă serialul Inspectorul Morse.
2. Universitățile îți dau cunoștințe prețioase, dar nu ca plural al cuvântului cunoaștere, în sensul de totalitate a noțiunilor, ideilor, informațiilor pe care le are cineva într-un domeniu oarecare, ci, în primul rând, ca rețea de persoane pe care vorbitorul le cunoaște. Ceea ce anglo-saxonii denumesc „old-boys network”. Concept valabil peste tot în lume, dar înțeles și, mai ales, evaluat în mod diferit. În funcție de cine face evaluarea. În România de azi vorbim de corupție și alte asemenea; în România pre-decembristă vorbeam de PCR (pile, relații, cunoștințe). Alții spun valorificarea (sau în jargonul timpului valorizarea) rețelei tale de oameni pe care i-ai cunoscut în diversele etape ale vieții și ai păstrat legătura cu ei.
3. Cele mai importante lucruri pe care le poți învăța la o universitate sunt:
- un mod de vorbire specific clasei superioare (accentul e încă foarte important pentru britanici),
- abilități oratorice (adică să vorbești în public și nu să cunoști teoria care stă în spatele oratoriei) și
- capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
Și articolul nostru spune ceva fără sens pentru cititorul român nefamiliarizat cu limba engleză: „Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenți să o localizeze măcar.” În română noi vorbim despre treptele scării sociale spre vârful piramidei, spre succes. Englezii vorbesc despre „climbing the greasy pole” (a urca pe stâlpul unsuros). Indiferent de metaforă rămâne adevărul că trebuie să știi cum să te pregătești pentru succes. Să ai o strategie. Să-ți folosești resursele. Cum spunea Tom Peters, unul din autorii mei preferați, să ai rolodex-ul plin de contacte la care să poți apela oricând.
4. Diferențele de clasă socială sunt deosebit de relevante în orice societate. Iar universitățile reflectă clar aceste diferențe. Lucru pe care noi l-am cam uitat vrăjiți de atracția a ceea ce ne imaginam cei mai mulți dintre noi a fi o societate avansată, democratică și … contextualizați în funcție de preferințele personale. Kuper, el însuși din clasa mijlocie, deci fără șanse reale de a se întâlni cu cei din clasele de sus, da e vorba de clase sociale, își amintește că cei mai mulți dintre studenții obișnuiți, fără o apartenență de clasă remarcabilă, ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
Mai pot extrage învățăminte, dar la ce-ar folosi? Sau cui?
Mai ales azi. Oamenii sunt foarte competitivi ca specie și, sub diversele lor straturi de cultură, extrem de cruzi. Oricât de mult ar nega asta și ar visa la egalitarism, sunt profund doritori de egalitate doar cu cei de deasupra lor! Pentru cei care înțeleg referința: Noi vrem egalitate, … dar nu pentru căței!
Iar cei care sunt în poziții de vârf, liderii noștri (sau ai altora – diferențele nu sunt esențiale din acest punct de vedere) ei au propria agendă care poate fi extrem de diferită de cea oficială care este, în mod firesc, acordată la ceea ce-și dorește electoratul să audă!
