SCRIERE CREATIVA

Metaversul și noi

Povestire apărută în Leviathan, nr. 1 (22), ianuarie-martie 2024, p. 133-134.

– Ce suntem noi în marea ordine a lumii? – întreabă o voce din amfiteatrul universității.

Profa se uită în jur sperând să localizeze sursa vocii. Nu-i foarte simplu. Amfiteatrul e mult prea mare pentru obiceiurile de azi când prezența poate fi hibridă. Sigur că educația, mai ales cea superioară este democratizată și chiar masificată, dar efectele, din nenorocire, sunt adesea demonic de multiple şi de încâlcite.

– Știți că sunteți pe speaker și vă putem auzi gândurile, zice vocea. Și ce faceți? Citați din clasicii necunoscuți ai marii noastre literaturi necitite nici măcar de noi, vorbitorii de română, și neștiute de cei care ar merita s-o cunoască? Nu-i mai simplu să ziceți efecte complexe și perverse?

Vocea vine dinspre ecranul din lateralul sălii, nu are corp pentru că videocamera nu este conectată, dar îi este familiară. O aude adesea punând întotdeauna întrebări incomode.

– Mai simplu pentru cine? răspunde profa.

Vocea continuă ironic:

– De ce suntem aici? Care este locul nostru în univers, sau poate este metavers sau… Scuzați, doamna profesoară, vă ascult răspunsul.

Cei câțiva studenți prezenți fizic în amfiteatru și-au ridicat ochii de pe ecranele proprii și ascultă amuzați dialogul.

– Stimate domnule student, scuze că nu-ți spun pe nume, dar nu ți-ai personalizat contul și nici nu te-ai conectat de la început când am făcut prezența. Știi că este încercarea mea de a vă cunoaște chiar și superficial. Chiar dacă știu și sunt de acord cu “What’s in a name?”

S-a gândit puțin, mai degrabă intuitiv, încercând să nu verbalizeze ca să nu fie auzită de cei care aveau această biotehnologie enervantă prin care ți se puteau citi verbalizările din minte, și apoi spuse:

– Cred că amestecul ăsta de întrebări fundamentale, ca cea pe care mi-ai pus-o, și întrebări concrete pentru activitățile de zi de zi, nu-și au rostul la un curs de management. Poate vrei să reformulezi și să întrebi care este rolul fiecăruia dintre noi în organizația din care face parte? Cum reușim să performăm și să contribuim semnificativ, nu doar prin prezența fizică, la bunul mers al echipei din care facem parte?

– Nu, răspunde vocea de dincolo de opacitatea căsuței de ecran care arată că prezența este conectată doar audio. Și apoi, după o pauză aproape imperceptibilă: Oare ce zi e azi?

– Păi, e … azi, veni răspunsul de la Adam Demetrescu, studentul aflat fizic în amfiteatru.

Danilo Batista on unsplash.

– Corect, zise vocea. Și, da, azi e ziua mea preferată din săptămână. Celelalte nu contează în mare ordine a lumii. Ce ziceți, doamna profesoară?

– Azi este miercuri și contează în ordinea vieții voastre. Contează pentru modul în care vă voi evalua și nota. Iar dacă nu veți putea sau nu veți dori să dați răspunsurile corecte la întrebările de examen atunci va trebui s-o luați de la capăt.

– Vă eschivați. Știți foarte bine că trăim într-o matrice infinită și inutilă. Și atunci de ce să ne omorâm, ooops ce joc secund de cuvinte, cu organizațiile dvs. și eficientizarea unei birocrații pe care n-o pot califica corect pentru a nu vă deranja auzul cu expresii neacademice!

– Și atunci ce cauți aici? De ce ești înscris la universitate și ce speri să descoperi sau poate să redescoperi când iată sunt atâtea modalități de a fi eficient fără a-ți deranja proprii neuroni? În metaversul prin care te plimbi și pe care nu vrei sau nu poți să ni-l descrii asistenta ta virtuală sau diversele variante de ChatGPT pot să-ți regurgiteze toate teoriile și cunoștințele despre cum vei trăi în trecutul tău. Adică cum poți să fii eficient fără să faci nimic. Doar înghițind pastile roz, albastre sau … solare.

– Aș vrea să știu într-adevăr cum va arăta trecutul meu privindu-l din viitorul care încă nu s-a născut și ca atare nu poate fi explorat. Suntem oare deja acolo? Nu. Suntem doar în simularea lui, pe care o imaginăm fiecare după puterea educației și imaginației noastre.

– Imaginație?! Ce tot spui? De când se ocupă managementul de imaginație? Ca să fii creator sau creativ trebuie să fii disciplinat, să stai nemișcat în cutia ta bine regizată, și să vezi lumile care se nasc din plictiseala care n-ar trebui să te cuprindă fiindcă ești eficient, dar care iată că se furișează și-ți sare în spate cu toate armatele ei de videojocuri și platforme din care curg constant râuri de conținuturi generate nu de oameni, ci de idioți artificiali pe care alți idoți i-au creat după chipul și asemănarea lor. Vizibilitatea care ne dă de mâncare la toți!

– Doamna profesoară, zice una din studentele din amfiteatru. Eu cred că avem prea multă imaginație, dar nu o folosim.

Râsete. Tânăra, oarecum între Morticia și Wednesday Adams, sau o anorexică cu ochi de cocaină, continuă:

– Și de ce am face-o? În principiu, putem fi inventivi și putem avea curajul de a visa lucruri imposibile, cel puțin așa tot citesc când intru în VR – dar tot acolo aflu că degeaba le avem, nu le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum, mai ales din cele negative și demonice. Precum procedurile care ne asigură o responsabilitate cât mai difuză. Asta știu de la multinaționala la care lucrez. Să inventezi binele, însă, îți ia timp, enorm de mult timp și, este deci, ineficient. Binele este plictisitor și … nici dracu nu se uită la el! Râde și ea.

– Foarte interesant mod de a gândi ai. Nu ți-e teamă, nu aveți coșmaruri, zise Profa uitându-se și la ceilalți, că fără a face bine, lumea este în derivă și alunecăm tot mai repede pe o cale periculoasă?!?

Vocea de dincolo de ecranul negru se auzi din nou:

– Ce tot spuneți acolo? Ce imaginație? Noi trebuie să fim perfecți de la început! Organizațiile n-au timp de rebuturi. De aia avem managementul total al calității. De aia avem nevoie de roboți.

Profa intervine.

– Pentru ca să greșești trebuie să fii foarte puternic, să ai curajul să greșești. Chiar există management nu „just in time”, cât „just in case”.  

– Să știți că sunteți în continuare pe speaker. Vă auzim că ne considerați idioți care ne merităm soarta și …

– Și atunci de ce nu-ți activezi camera? Să vedem și noi vocea “rațiunii” care nu mă lasă să-mi fac lecția în liniște și pace? Și profa întinse mâna către ecranul din sală care începu să se rotească și o sorbi în adâncul negru al unuia din metaversurile care promit fericirea paradisiacă.

LIFE, POETRY. STORIES

James Baldwin: The Fire Next Time / Urmează focul

Perhaps the whole root of our trouble, the human trouble, is that we will sacrifice all the beauty of our lives, will imprison ourselves in totems, taboos, crosses, blood sacrifices, steeples, mosques, races, armies, flags, nations, in order to deny the fact of death, which is the only fact we have. It seems to me that one ought to rejoice in the fact of death—ought to decide, indeed, to earn one’s death by confronting with passion the conundrum of life. One is responsible to life: It is the small beacon in that terrifying darkness from which we come and to which we shall return. One must negotiate this passage as nobly as possible, for the sake of those who are coming after us.

James Baldwin, The Fire Next Time

Poate că întreaga rădăcină a suferințelor noastre, suferințele umanității, este că sacrificăm întreaga frumusețe a vieții, ne întemnițăm în totemuri, tabuuri, cruci, jertfe de sânge, turle, moschei, rase, armate, steaguri, națiuni, doar pentru a nega certitudinea morții, singura certitudine pe care o avem. Cred că certitudinea morții ar trebui să ne bucure – ar trebui să ne facă să hotărâm ferm să ne câștigăm moartea confruntând cu pasiune paradoxul vieții. Suntem responsabili față de viață: este micul far din acel întuneric înspăimântător din care venim și la care ne vom întoarce. Trebuie să negociem această trecere pe cât de nobil posibil, de dragul celor care vin după noi.

James Baldwin, Urmează focul  

DIN VIATA, ROMANA

Tur ghidat

Aseară am fost, din nou, la expoziția „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” deschisă în casa „La Mița Biciclista Stabiliment Creativ” din București.

Prima dată am fost în decembrie. Tururile ghidate erau epuizate. Casa era minunat (sau scandalos) de împodobită – depinde de gusturi și perspective.

Datorită interesului public enorm față de expoziție vizitarea ei a fost prelungită până în februarie. Și așa am avut norocul să găsesc bilete la turul ghidat prezentat admirabil de Edmond Niculușcă.

Sub farmecul nopții și … pe lumină.

Nu am regretat nici un moment turul ghidat și, mai ales, că mi-am luat și nepoții cei mari cu mine. Dar asta este o poveste pentru mai târziu.

Oricum pe repede înainte vreau să spun doar că am cumpărat o carte album minunată: Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin. De ce am cumpărat-o? Sigur, pentru valoarea ei documentară, dincolo de cea artistică, dar, mai ales, pentru că este scrisă de o femeie extraordinară: Cristina Cioabă. Și aici am o poveste mai lungă. Acum vreau doar să marchez momentul. Sper să am un răgaz mai mare pentru a scrie despre expoziție mai pe larg. Și despre carte.

ENGLISH, LANGUAGE AND COMMUNICATION

BIP, BIP, BIP

For Romanian speakers BIP is the onomatopoeic representation of a digitally produced call for attention from our smart phones. However, in English it may have numerous other meanings as, for example, Blended Intensive Programme. Which is a programme under the larger ERASMUS+ umbrella. A BIP is made up of “short, intensive programmes that use innovative ways of learning and teaching, including the use of online cooperation”.

The Department of Modern Languages and Business Communication in our university organized such a BIP aiming at improving academic communication with a focus on the latest developments in the digital age and networking. More details on the programme are here.

What I am going to highlight here, however, are the things that are not usually seen, but without which no programme can come into existence and also the interactions that go beyond the usual bureaucratic ticking of activities on an evaluation form.

What I mean is that beyond the institutions and departments involved there is usually an engine, a power force, to drive such programmes into existence, to make them happen in a meaningful way, to draw people together and show them the benefits of participating in such events. This power force is in this case Professor Laura Mureșan to whom we all have to be grateful for her extraordinary energy and commitment to make things come into being in professional and relevant ways to all the participants. Besides our university, the Bucharest University of Economic Studies, the organizer of the BIP, the following universities were partners in this BIP: University of Zaragoza, Zaragoza, Spain; University of Silesia, Katowice, Poland; University of Technology and Economics (UTH), Warsaw, Poland and University of Saints Cyril and Methodius in Trnava, Slovakia.

Some pictures from the event are here.

I was happy to be invited by Laura to share my experience of digital communication with the rest of the participants. I accepted and I almost immediately regretted it having seen the range of topics and expertise that the programme rallied during this week. And particularly since my presentation came after that of Professor Carmen Pérez-Llantada who offered us a state-of-the-art review of Digital Genres and Practices in which she gave us an accurate survey of the theoretical issues in the field as well as of the pedagogical implications that they incur.

Well, as it very often happens personal inputs, especially our anxieties and even struggles, are usually appreciated because they show we all have to deal with trial and error, impostor syndrome and almost nothing comes easy in research and in teaching. I therefore ended up being happy for participating in this worthwhile event, seeing my former colleagues and meeting new people. The joy of participation and listening to other researchers’ endeavours is so important to our own development. This is why I always like to learn about what happens in the world around me.

As very often in this type of situations I am amazed at the humility of the really great iconic figures of a field of study, such as applied linguistics, and the discipline and good conference manners that they have. Carmen Pérez-Llantada is such an extraordinary person who generously encourages people (young or not so young) to approach the field and to advance the construction of knowledge in our D VUCA-D times. It is both a great opportunity and a pleasure to listen to her sense making of a world that seems crazy, of the creative ways researchers generate and communicate knowledge, how they build new identities and how they evaluate research and pedagogical outputs. It is also a great learning experience to listen and reflect on the wise questions she raises.

CARTI, ROMANA

Doamnele sportului românesc – modele inspiraționale pe care roboții nu le pot înlocui    

Volumul Forţa femeilor în sport coordonat de Andreea Paul a apărut în această toamnă la editura Polirom din Iași. Este al patrulea volum din seria Forța femeilor … pe care Andreea Paul ni-l dăruiește umplând astfel golurile de pe piața editorială românească, dar mai ales pe cele din mentalul colectiv al unei societăți profund patriarhale, în ciuda semnelor de schimbare care sunt tot mai evidente în ultima vreme. Andreea Paul reprezintă, prin eforturile ei concretizate în seria de la Polirom, această schimbare. Și, sigur, așa cum se întâmplă adesea în viață, scânteia care a pus în mișcare eforturile unei echipe mici, dar curajoase de voluntari, au fost declanșate de întrebarea fiicei autoarei, întrebare la care nici ChatGPT n-a știut să răspundă.

„Câte medalii olimpice au reuşit să obţină româncele de-­a lungul timpului?” Încă o data se dovedește că o întrebare bună, este mai eficientă ca orice răspuns sofisticat.

Primul volum al seriei, Forța politică a femeilor, a apărut în 2011 urmat în 2016 de Forța economică a femeilor și în 2018 de Forţa civică a femeilor, toate publicate în colecția „EgoGrafii” a editurii Polirom. Prezentul volum Forţa femeilor în sport completează în mod fericit eforturile editoarei Andreea Paul de a atrage atenția într-un mod informat și, în același timp, alarmat și sensibil asupra a ceea ce majoritatea dintre noi pobabil vedem și simțim că se întâmplă în societatea românească post-decembristă: declinul tot mai accelerat al educației și sportului. Cu alte cuvinte acest volum reprezintă o nouă carte necesară, utilă și, în același timp, atrăgătoare care găsește echilibrul necesar pentru a nu plictisi cititorul în mod activist și partizan. O carte pe care este greu s-o lași deoparte după ce ai deschis-o.

Cartea este structurată în trei părți, Sportivele României, Antrenoare, Jurnaliste în sport, urmate de câteva Anexe și precedate de o Notă asupra ediției și o Introducere ambele scrise de editoare. Ceea ce se numește modest Notă asupra ediției este, dincolo de mulțumirile specifice unei astfel de secțiuni, o elocventă introducere în problematica volumului ridicând întrebări pe care doar o cercetare atentă și laborioasă le-a putut formula. Sigur că Andreea Paul ne oferă aici și argumentele pentru nevoia unei astfel de cărți. Introducerea are titlul complet Prima participare a femeilor la Jocurile Olimpice şi prima medalie în 1900 și pune situația femeilor sportive din România într-un context international mai larg.

Probabil că vor exista și voci (ele apar întotdeauna) care vor spune că o astfel de carte este inutilă – femeile au acum drepturi egale cu bărbații și, ca atare, despre ce mai vorbim? Pentru cei care gândesc astfel și, mai ales, pentru tinerele și tinerii care s-au născut cu idea egalității de gen acceptată social și teoretic de, aproape, toată lumea este bine să le reamintim că în 1896 Pierre de Coubertin, cel care a renăscut Jocurile Olimpice Moderne, spunea că la un astfel de eveniment „Participarea femeilor este lipsită de pragmatism, neinteresantă, inestetică şi incorectă” (A.P., p. 11) pentru că „indiferent de cât de dură ar fi o sportivă, organismul ei nu este menit să suporte anumite șocuri” [1].

Și pentru a înțelege mai clar ce a însemnat lupta femeilor pentru admitere și recunoaștere în viața sportivă este emblematică și impresionantă povestea grecoaicei Stamata Revithi căreia i s-a interzis să concureze la maratonul de 40 km din 1896 pentru că era femeie. Dar Revithi a pornit în cursă la o zi după evenimentul „oficial” al bărbaţilor având grijă să aibă documente care să-i ateste plecarea și sosirea. Cu toate acestea nu i s­a permis să intre pe stadionul Panathinaiko unde ar fi trebuit să se finalizeze maratonul și nici nu i­-a fost recunoscut oficial rezultatul, deși cazul ei s-a bucurat de o justificată acoperire în presă. (A.P., p. 11) și [2].

Formația de economistă a Andreei Paul ca și ușurința ei remarcabilă de a comunica simplu, dar cu impact, idei și situații complexe, o fac să ne ofere un tablou viu, sensibil și bazat pe cifre exacte al contribuției femeilor românce la palmaresul sportiv al țării. Pornind de la început de la ideea sănătoasă că succesele unei națiuni trebuie analizate și apreciate fără tentația facilă a ideologizării, Andreea Paul ne informează fără emfază, dar cu justificată mândrie, că dintre cele 309 medalii olimpice câştigate de români în timp, 156 au fost obţinute de femei şi 153 de bărbaţi, iar împreună, pentru că este important să fim împreună și nu despărțiți de tot felul de meme și tendințe de moment, putem contribui la imaginea corectă a țării în primul rând între noi pentru a ne recăpăta demnitatea și respectul față de noi înșine, dar și în fața lumii internaționale care știe puține și nu întotdeauna bune despre noi. Volumul pe care ni-l propune Andreea Paul vine să corecteze aceste neajunsuri.

Pentru a încheia privirea de ansamblu asupra volumului este important să spun că partea întâi dedicată Sportivelor României, cuprinde un număr impresionant de 72 de sportive care fie că au răspuns la intervuri, fie că au fost evocate de către cei care le-au cunoscut. Partea a doua, care se referă la Antrenoare, desi este desigur o împărțire relativ arbitrară, o parte din eroinele cuprinse în aceste secțiuni jucând ambele roluri, cuprinde opt antrenoare la fel ca și secțiunea Jurnaliste în sport. În sfârșit, Anexele cuprind două materiale foarte interesante referitoare la româncele medaliate la Jocurile olimpice (cu disciplina și proba de concurs în care au câștigat, tipul de medalie și anul performanței) precum și reprezentante ale federaţiilor sportive naţionale în cadrul organizaţiilor sportive internaţionale. Aceste două anexe au fost realizate de coordonatoarea volumului împreună cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR).

Celelalte două anexe reprezintă gândurile lui Carol¬Eduard Novák despre „Sportul românesc are o nouă strategie” și ale lui Mihai Covaliu despre „Forţa feminină”. Cei doi nu sunt doar ocupanții unor poziții în instituțiile sportive ale țării, ci au o viață cu solide cariere sportive. Contribuțiile lor la acest volum sunt motivaționale pentru noile generații de români și pentru oricine este interesat de importanța sportului pentru bunăstarea fizică și mintală a oamenilor și a țării. Cum spune Andreea Paul în încheierea Notei asupra ediției „atunci când femeile progresează, ţările progresează, iar atunci când activismul sportiv creşte, naţiunile prosperă”.

Carol¬Eduard Novák consideră că succesele femeilor sunt cu atât mai deosebite cu cât le este mai greu să le obțină decât bărbaţilor, pentru că trebuie să jongleze permanent cu responsabilităţi multiple. Și reușesc să facă acest lucru prin „responsabilitatea” de care dau dovadă. „Sunt mai rezistente psihic, dar şi mai empatice. De aici vine forţa lor. Forţa feminină, sportivă şi nu numai.” (A.P., p. 391)

Photo by x ) on Unsplash

Citiți cartea – o să vă fascineze! Citiți multiplele povești de succes bazate nu pe magie, nu pe viața în metavers, nu pe rețete și antrenamente în diverse jocuri video (ele sunt utile, dar cu măsură) ci pe pasiunea pe care copiii și părinții și-o identifică împreună, pe amuzamentul inițial și, pe măsură ce atracția și dragostea pentru sport se amplifică, pe disciplina și efortul constant de a-ți depăși limitele, de a deveni mai bun/ă, de a sprijini prin eforturile tale o comunitate mai mare sau mai mică. Cu alte cuvinte, sportul te ajută să devii liderul sau lidera propriei vieți.

Referințe

Andreea Paul, 2023, Forţa femeilor în sport, Editura Polirom, Colecția EGO-GRAFII

[1] https://theworld.org/stories/2016-08-17/see-120-years-struggle-gender-equality-olympics

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Stamata_Revithi

LECTURI, READINGS

Da vieții – Yes to Life

Din The Marginalian, buletinul cultural al Mariei Popova din 6 septembrie 2023. Da vieții, în ciuda oricăror împrejurări: prelegerile pierdute ale lui Viktor Frankl despre cea mai profundă sursă de sens. De fapt, o reluare din arhivă.

“Astăzi, fiecare îndemn la acțiune este generat de cunoașterea că nu putem avea încredere în nicio formă de progres. Dacă astăzi nu putem sta deoparte, este tocmai pentru că fiecare dintre noi știm ce și cât „progresează” ceva. Astfel, suntem conștienți că progresul interior este posibil doar pentru fiecare persoană, în timp ce progresul în masă constă cel mult în progres tehnic, care ne impresionează doar pentru că trăim într-o eră tehnică.”

Mi s-a părut adecvat și pentru creativitate. Individual stăm (relativ) bine. Ca societate?! ☹

Print screen.

From Maria Popova’s newsletter, 6 September 2023, Yes to Life, in Spite of Everything: Viktor Frankl’s lost lectures on the deepest source of meaning. Actually, an admirable piece from the archive of The Marginalian.

“Today every impulse for action is generated by the knowledge that there is no form of progress on which we can trustingly rely. If today we cannot sit idly by, it is precisely because each and every one of us determines what and how far something “progresses.” In this, we are aware that inner progress is only actually possible for each individual, while mass progress at most consists of technical progress, which only impresses us because we live in a technical age.”

I thought it’s relevant for creativity as well. Individually we are doing (relatively) well. As a society? ☹

DIN VIATA

Amânarea

Vreau să fac atât de multe lucruri. Probabil din lăcomia de a trăi cât mai intens. Și, pentru că nu pot decide care sunt cele care merită făcute, amân. Știu că nu e bine, dar iată că nu mă dezvăț, deși încerc.

Am vrut să scriu despre magnolii. Chiar și la Curtea d Argeș au început să se treacă. Cele stelate. Nu prea poți scrie despre splendoarea unei magnolii înflorite. Cuvintele, ale mele cel puțin, sunt prea sărace pentru a prinde minunea lor trecătoare în imagini. Și atunci am să las fotografii din grădina mea și o informație pe care am luat-o de pe un blog al Mariei Popova, mai exact de aici. Dar, pentru cei care vor mai multe informații despre magnolie în limba română, le găsiți aici.

Magnolie “clasică”.

Și-au primit numele după botanistul francez Pierre Magnol. Maria Popova ne spune că Magnol este cel care a conceput un sistem de clasificare naturală, cu un secol înaintea lui Linnaeus. Dar nu de asta sunt interesante magnoliile. Ci pentru că sunt printre cele mai vechi plante de pe pământ și florile minunate sunt considerate „flori perfecte”. Adică pot trăi și, mai ales, se pot înmulți singure, fără ajutorul polenizării insectelor. Sunt folosite nu doar decorativ, dar mai ales ca medicamente, alimente diverse și, desigur, ca simboluri culturale.

Magnolia stelata în 2019.

Dar, am vrut să scriu și despre întâlnirile avute săptămâna asta cu studenții mei. De la Universitatea București, unde țin un curs de leadership, de la ASE București, LMA, curs despre Oameni și organizații, și de la EDURES un curs de Gândire creativă. Întâlniri provocatoare prin calitatea interacțiunii umane care are loc în cadrul lor. Spus mai simplu sau mai pe șleau – comentariile și/sau întrebările puse de studenți. Nu foarte ușoare, nu întotdeauna foarte comode, dar sigur deschizătoare de noi posibile abordări. Aseară o ascultam pe Margaret Heffernan vorbind în 2019 despre “Abilitățile umane de care avem nevoie într-o lume imprevizibilă”.

Și-a încheiat discursul (tradus în 24 de limbi, dar nu și în română – comentariu doar constatativ) cu o invitație la a regândi eficiența și a nu ne ne mai baza atât de mult pe tehnologie care este, nu-i așa, mai eficientă. Heffernan ne aduce aminte că cei care fac previziuni despre cum va arăta viitorul ne oferă doar o încercare de a-și aroga acel viitor. Adevărul greu de acceptat, mai ales de decidenți zic eu, este că viitorul este neexplorat, nu îl putem cunoaște până nu ajungem acolo. Dar, ne liniștește Heffernan, asta este în regulă. De ce? Pentru că avem atât de multă imaginație – dacă alegem să o folosim. Avem capacități reale de inventivitate și explorare – dacă le aplicăm. Oamenii sunt suficient de curajoși pentru a inventa lucruri pe care nu le-au mai văzut până acum. Este, însă, adesea un proces cronofag și, ca atare, ineficient. Dar conclude  ea, fără aceste capacități lumea este în derivă și poate aluneca pe o cale periculoasă.

Dacă alegem însă să ne dezvoltăm gândirea creativă, dacă ne propunem să avem curajul să greșim, să ne pregătim pentru un management nu „just in time”, cât „just in case” ne vom putea decide viitorul.

DIN VIATA, ENGLISH, LIFE, ROMANA

French centenarians / Persoane centenare din Franța

Written by an American woman who moved to France to follow her heart.

“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.

We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?

Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)

Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.

I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.

According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”

If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.

Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.

“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.

Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)

Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …

Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.

Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.

Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”

Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.

Uncategorized

O primăvară binecuvântată! – A Blessed Spring!

Printre multiplele tragedii despre care citim zilnic, iată o știre mai optimistă. Este din buletinul informativ de astăzi, 1 Martie 2023, al The Economist. O primăvară binecuvântată tuturor.

“Casa Familiei Abrahamice, un centru interconfesional care cuprinde o biserică creștină, o sinagogă și o moschee, se deschide miercuri pe insula Saadiyat din Emiratele Arabe Unite. Țara s-a considerat de mult timp ca unificatoare de oameni: a fost prima din Peninsula Arabică care a găzduit o vizită papală (în 2019) și a normalizat relațiile cu Israelul (în 2020). Centrul Abrahamic a fost creat de Sir David Adjaye, un arhitect anglo-ghanez, care a proiectat și Catedrala Națională Ghana din Accra și Muzeul Național de Istorie și Cultură Afro-Americană din Washington, DC.

Cele trei clădiri ale Centrului Abrahamic se află într-o grădină închisă care va servi drept spațiu de întâlnire pentru diferitele comunități religioase din Emiratele Arabe Unite. Într-o declarație comună pentru a marca deschiderea, Papa Francisc și Marele Imam al-Tayeb din al-Azhar, care este văzut de mulți drept cea mai înaltă autoritate musulmană sunită, au declarat, poate puțin prea optimist: ‘Am intrat într-o nouă fază în istoria religiilor.’”

Preluată din The Economist Newsletter, March 1, 2023

Among so many tragedies that we read about daily, here’s a more optimistic one. It’s from today’s newsletter of The Economist. Have a blessed spring!

“The Abrahamic Family House, an interfaith centre that comprises a Christian church, a synagogue and a mosque, opens on Wednesday on Saadiyat island in the United Arab Emirates. The country has long seen itself as a unifier of people; it was the first in the Arabian peninsula to host a papal visit (in 2019) and to normalise relations with Israel (in 2020). The Abrahamic centre has been created by Sir David Adjaye, an Anglo-Ghanaian architect who also designed the Ghana National Cathedral in Accra and the National Museum of African American History and Culture in Washington, DC.

Its three buildings sit within an enclosed garden that will serve as a meeting space for the UAE’s different religious communities. In a joint statement to mark the opening, Pope Francis and Grand Imam al-Tayeb of al-Azhar, who is seen by many as the highest Sunni Muslim authority, said, maybe a tad optimistically, ‘We have entered a new phase in the history of religions.’”

LECTURI, ROMANA

Sensul vieții

Mi-am dorit de multă vreme să citesc cartea lui Viktor E. Frankl ”Man’s Search for Meaning” (în română „Omul în căutarea sensului vieții”) scrisă, după mărturia autorului, în nouă zile în 1945, cu dorința fermă de a o publica anonim.

De ce am vrut s-o citesc? Pentru că autori pe care-i respect, din diverse domenii, au recomandat-o cu multă căldură și pentru că este cartea care a fost tradusă în peste 24 de limbi și s-a vândut în peste 16 milioane de exemplare. Sigur că există și păreri care atrag atenția asupra unor aspecte, zic cei care le susțin, negative. Este dreptul fiecăruia să creadă ceea ce propria experiență de viață îi spune că trebuie să creadă. Eu am citit, în sfârșit, cartea și cred că este deosebit de relevantă pentru căutările noastre continue nu doar în condiții extreme, dar și în ceea ce se-ntâmplă constant în jurul nostru.

Nu mi-am propus acum să discut despre carte. Dar, din nou mi s-a părut foarte actual mesajul ei acum când citesc lucrările unor studenți masteranzi care au avut de comentat un text din cartea lui Charles Handy, “The Empty Raincoat”. Aceleași căutări, aceleași incertitudini și, foarte adesea, același răspuns. Viața merită trăită în orice condiții, dar este datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să încercăm cât de bine putem să ne îmbunătățim condiția. A noastră și a celor care sunt mai puțin norocoși ca noi. Sunt întotdeauna foarte mulți.  

Coperta 4

Sensul vieții este cel pe care i-l dăm noi. Și pentru asta trebuie să-l căutăm constant și să facem căutările noastre cât mai relevante nu doar pentru noi, cât pentru cât mai mulți. Cum spune una din masterande, “putem fi grăuntele de nisip care schimbă ceva, oricât de mic. (…) Nu numai câștigul personal trebuie să ne intereseze, ci și recunoașterea și armonia întregului. O lume mai bună nu se construiește pe nefericirea altora.”

Și altcineva, din același program de master de la Limbi Moderne Aplicate de la Universitatea București, subliniază dificultățile tinerilor în a-și găsi nu doar un loc de muncă, ci rolul și rostul pe piața muncii: “în societatea noastră, pe piețele noastre găsești de toate, este greu să creezi ceva deosebit, ceva nou, ca să nu mai vorbim de competitivitate. Cu toate acestea, cartea lui Handy ne încurajează să ne găsim stima de sine, să credem în noi și să nu ne oprim niciodată din cauza dificultăților.”  

Într-o lume tot mai sceptică și mai blazată cartea lui Frankl mi-a îmbogățit sufletul și mintea, iar răspunsurile masteranzilor, nu toate evident, dar suficient de multe, mi-au dat speranța că poate lumea mai are șanse de a-și găsi calea spre o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.