Mi-am deschis însă și eu locul unde țin tot felul de încercări. Și am găsit o poezie scrisă în engleză mai la începutul verii. Iat-o 👇👇👇
De ce în engleză? Așa mi-a fost mai ușor, mai la îndemână … Nu știu exact. Dar ce știu este că am vrut s-o traduc în română. Varianta simplă … ChatGPT. Iat-o 👇👇👇
Nu mi-a plăcut prea mult. Nu neapărat doar datorită liniuțelor roșii pe care Wordul mi le pune automat, deși îi spun că scriu în română și ar trebui să recunoască limba. Misterele tehnologiei și ale neputinței mele de a-i face față cu oarecare ușurință.
Așa că m-am apucat de lucru. Și iată versiunea mea. 👇👇👇
S-au citit poezii de Adrian Păunescu şi Șerban Foarță. Prevăzusem dorința de a citi cât mai multe poezii de Păunescu așa că ne-am limitat, nu foarte fericite, la doar două. Cine spune că nu se mai citește poezie? Iată mai jos câteva poezii citite la întâlnirea noastră. Sigur că au fost și discuții despre poeții respectivi, opera lor și receptarea publicului.
Dar să vorbească … poezia.
Repetabila povară
Cine are părinți, pe pământ nu în gând Mai aude și-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.
Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc De atâția copii și de-atât nenoroc Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.
Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei, Care știu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu contează deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!
După cinci ani de la publicare ce bucurie să primesc aceste cuvinte de apreciere de la Mihaela Toader, o cititoare atentă și intuitivă. Mulțumesc din suflet, Mihaela, pentru cuvintele tale empatice. Ele vin ca un balsam peste starea mea nu neapărat depresivă, dar într-un fel în consonanță cu lumea de azi. Mă bucur enorm că ai găsit resursele de timp și răbdare de a scrie despre PoeziiOarele mele. E o încurajare pentru mine.
Deja din titlul volumului, „24 de PoeziiOare”, putem bănui că formularea aleasă conține, în miniatură, însăși poetica autoarei. O îmbinare inspirată între rigoare și ezitare fecundă, între ordinea și ritmul celor „24” (de ore) și vibrația interogativă şi oarecum relativizantă a lui „oare”, care tulbură suficient de tare „fotografia” certitudinilor declarative încât să ducă poezia către posibil, către un adevăr trăit şi recunoscut direct. Este titlul unei cărți care nu oferă concluzii, ci mai degrabă nişte ferestre spre interior, un spaţiu în care întrebarea devine forma preferată și cea mai discretă de luciditate. O cartografiere prietenoasă şi caldă a fragilității umane.
Manifestându-se într-un peisaj literar în care discursul poetic se fragmentează destul de frecvent între experimente estetice ostentative și confesiuni brutale, poezia Marianei Nicolae reușește, prin acest volum, să-i restituie versului un spațiu al simplității esențiale. Cartea este, încă de la primele pagini, un exercițiu de sinceritate necosmetizată, directă, în care vulnerabilitatea nu devine spectacol, ci mărturisire luminoasă. „24 de Poezii’Oare” este, în fond, o meditație asupra fiinţei umane şi asupra curajului de a privi în oglindă. Mariana Nicolae scrie o poezie limpede, directă, care nu ascunde, nu manipulează și nu încearcă să epateze. Cartea sa este o invitație la umanitate – o umanitate vulnerabilă, dar sinceră; rănită, dar vie; uneori obosită, dar dispusă la dialog.
Cele douăzeci și patru de poeme funcționează așadar ca repere ale unei geografii interioare particulare, atent construite. În „Matrice”, autoarea propune un portret al ființei ca tensiune între început și sfârșit – „α și Ω” coexistând într-o conștiință care se caută, se teme, se destramă și se recompune. Departe de a risca diminuarea intensității trăirii, minimalismul expresiei invită cititorul să rezoneze cu un ritm afectiv autentic, eliberat de orice ornament inutil.
Poemul „Casa” emoționează prin naturalețea cu care transformă durerea pierderii într-o imagine austeră, dar memorabilă: plecarea mamei devine un punct de ruptură, iar întrebarea „ce fac cu lâna din jachetă?” capătă greutatea unui simbol al continuității imposibile. Aici, Mariana Nicolae stăpânește arta rarefiată a detaliului revelator, acel detaliu care spune mai mult decât o confesiune explicită.
Întregul volum impresionează prin modul în care alternează fragilitatea intimă cu un registru critic discret, dar acut. În poezia „Bărbații care…”, poeta așază într-un perfect echilibru ironia, dezamăgirea și nevoia de demnitate într-o lume care, prea adesea, desconsideră total, sau apreciază prea puțin, vulnerabilitatea individului. „Dispar toate dacă nu mă străduiesc să am dreptate”, notează ea, surprinzând nu doar prin efortul de a fi auzită, ci și prin nevoia de consistență a propriului adevăr într-o lume instabilă. Iar în „ADHD”, ritmul frânt al versurilor reproduce întocmai haosul cotidian contemporan, în care atenția, identitatea și calmul devin bunuri rare. Poemul nu moralizează, însă pune întrebări esențiale despre latura nevăzută a hiperactivității sociale, amintind brutal că tot timpul există cineva care „vrea continuu ceva de la tine”. În alt registru, „Altceva” sau „Tentații” explorează cu onestitate presiunea şi nevoia de a te reinventa, de a aparține și, mai ales, lupta cu sinele. Ele certifică faptul că Mariana Nicolae scrie inspirată din zona experienței trăite, iar această autenticitate conferă o consistență unică volumului.
„24 de Poezii’Oare” este o carte care aduce câteva gesturi de o aleasă claritate morală și de afirmare a unei etici a scriiturii: refuzurile enumerate de poetă devin afirmații despre libertate, integritate și o formă de responsabilitate interioară rar întâlnită. Versurile propun un fel de reechilibrare a ființei între Eu și lumea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea predispusă la superficialitate. În partea a doua a volumului, tonul se adâncește, iar vocea poetică devine mai gravă, mai atentă la propriile vulnerabilități și la felul în care lumea lasă urme în viaţa noastră. Poemele de după „Tentații” deschid un spațiu în care introspecția se combină cu o luciditate neliniștită, dar niciodată agresivă. Texte precum „Și dacă…”, „Prea mulți” sau „ADHD” surprind tensiunea identității fragmentate de ritmul contemporan. În aceste poeme, Mariana Nicolae își privește cu franchețe propria fragilitate, formulând întrebări care pun în lumină un Eu dispersat între obligații, presiuni subtile și nevoia de a rămâne autentic: „Suntem prea mulți… și totuși fiecare atât de singur” este un vers care fixează cu precizie un adevăr al lumii actuale, în care proximitatea nu garantează comunicarea.
Volumul „24 de Poezii’Oare” se încheie cu poemul dedicat fiicei, un text care reunește delicat toate liniile de forță ale cărții: fragilitate, memorie, identitate, continuitate. Este un poem luminos, aproape ceremonial, în care autoarea părăsește zona interogativă și oferă, în schimb, un gest de încredere. Versurile vorbesc despre moștenirea invizibilă dintre mamă și fiică, despre felul în care sensul trece dintr-o generație în alta nu neapărat prin certitudini, cât mai ales, prin gesturi tăcute, prin priviri și prin acea formă de iubire care nu cere, nu condiționează și nu negociază. Doar însoțește. Poemul final devine astfel o fereastră spre viitor, dar și un punct de închidere armonioasă pentru drumul interior pe care volumul l-a parcurs: de la îndoială la limpezire, de la vulnerabilitate la asumare, de la fragment la continuitate.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă ilustrațiile care însoțesc fiecare poem. Desenele (de la imaginea suspendată a trupului vulnerabil, la aripa stilizată sau la globul terestru populat cu case-miniatură) toate ilustrațiile formează o oglindă care amplifică discret, cu eleganță şi finețe, tensiunile și luminile fiecărui poem. Ele nu explică poezia, ci îi prelungesc vibrațiile într-un alt registru, prin nebănuite fire invizibile.
Am citit cu multă plăcere și versiunea în limba engleză și, atât cât sunt în măsură să apreciez calitatea traducerii, pot spune fără rezerve că printre punctele forte ale acesteia, unele se cuvin neapărat subliniate şi aici. Aș remarca fidelitatea semantică, coerența stilistică în limba engleză, claritatea și accesibilitatea incontestabilă, și aș adăuga că traducerea respectă arhitectura poemelor, tonul confesiv, eleganța și discreția adaptărilor culturale. Traducerea nu trădează textul. Îl simplifică doar pe alocuri, în funcție de intenționalitatea autoarei, care este, în același timp, poeta și traducătoarea propriului volum.
Cartea Marianei Nicolae aduce cu sine o prospețime rară și o eleganță a adevărului rostit fără patetism. Este un volum care merită toată atenția, nu doar pentru frumusețea poetică, ci și pentru liniștea interioară pe care o lasă în urmă.
Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
De cum află lumea că sunt profesoară mă întreabă imediat:
- Și cum sunt ei? Cum sunt studenții de azi?
- Păi, cum să fie. Ca de obicei.
- Nu se poate. Ești mulțumită de ei, învață? Sunt buni?
- Da. Sunt așa cum am fost și noi, și alții. Cei care sunt buni – sunt foarte buni, iar cei care nu sunt buni pentru standardele noastre – sunt suficient de buni pentru ei înșiși, pentru ceea ce-și doresc să facă în viață.
- Nu se poate. Toată lumea se plânge de ei și tu ne spui că sunt așa cum am fost și noi.
- Da, exact. Păstrând proporțiile, sunt cum am fost și noi. Există totuși o diferență. Dar ea nu este data de ei, de studenți. Ea este dată de noi, de profesori și noi suntem desigur influențați de context. Sigur că simplific enorm, dar în mare cam despre asta este vorba: dacă societatea s-a schimbat și nu mai are nevoie de cunoștințe, de teorie decât pentru o categorie nesemnificativă de oameni, ceilalți trebuind să-și dezvolte o mentalitate (mindset) diferită de cea pe care o aveam noi, vina nu este neapărat a cuiva. Mai ales nu este a lor, a studenților. Vina este a evoluției difuze a lucrurilor către o lume în care trebuie să învățăm permanent, din orice surse, nu doar de la proful Dumnezeu, și să avem disicplina și diponibilitatea de a identifica lucruri care ne pot fi utile în viață. Iar teoria, cunoștințele se găsesc depozitate în diverse locuri accesibile liber pe internet – dacă știi ce să cauți și unde.
Iar de aici lucrurile se complică – de la instituții de învățământ de diverse categorii, la așteptări sociale și personale presărate și întărite de marketingul universitar care promite marea și sarea dacă urmezi cursurile școlii sau universității X sau Y sau Z, adică locuri de muncă ideale cu salarii substanțiale. Noroc cu crizele și cu pandemia care a spulberat multe așteptări. Dar nu pe toate! Și, desigur, sunt multe interese în joc. Cele ale profesorilor care-și apără locul de muncă și venitul sunt cele mai nevinovate. Dar cele ale industriilor care contribuie la un învățământ modern, de calitate, la standarde foarte sofisticate? Sper că ghilimele pe care nu le-am mai pus se simt din plin.
Uite cum divaghez și, de fapt, vreau să spun că studenții sunt buni dacă-i tratezi cu respect. Dacă-i respecți, te respectă și ei. Este primul element al unei relații de calitate: respectul și, în consecință, încrederea.
Dacă-i considerăm apriori leneși, dezinteresați, cârcotași și necinstiți vor face tot posibilul să nu ne dezamăgească. Dacă însă ne văd că ne străduim să le spunem lucruri utile, interesante și, mai ales, noi înșine le arătăm cât de mult ne străduim să le ridicăm spre dezbatere chestiuni de viață adevărată – atunci devin alți oameni. Cel puțin asta este experiența mea de peste 30 de ani de învățământ superior.
Două exemple din anul acesta – unul de la studenții din ciclul licență de la LMA ASE și altul de la masteranzii de la Universitatea București.
Să încep cu cei de la LMA (Limbi Moderne Aplicate) la care predau un curs de Oameni și organizații. Deși programul este în limba engleză și cursul a fost dezvoltat în această limbă din motive de birocrație și chiar medievalism instituțional am ajuns să țin cursul în română. Mi-a fost ușor neconfortabil la început, dar pentru că detest romgleza corporatistă, mi-am asumat noua realitate și de vreo doi ani vorbim în limba română despre oameni și organizații, folosind, pe cât posibil, exemple din propria cultură și țară.
Și pentru că studenții, ca și copiii proprii, au mai multă încredere în ce le spun alții, invitați din industrie sau prieteni sau chiar străini, mă străduiesc să am invitați din domenii cât mai apropiate de lucrurile pe care le discutăm la curs și la seminar. Și uite-așa l-am invitat pe Andrei Mocuța, poet, prozator și, mai ales profesor de engleză și franceză, limbile de predare în programul LMA, să le vorbească despre viață, cariere și ce șanse au cei care nu s-au născut în București, cei care au îmbrățișat un traseu de dezvoltare umanist într-o lume tot mai utilitaristă, în care poezia și ficțiunea sunt considerate … chiar, oare cum sunt considerate? Noroc cu Zoom și nevoia de recuperare a unor cursuri în zi de sfântă sâmbătă că am reușit fără costuri și dureri de cap să ne vedem și să avem o discuție excelentă.
Am primit aprobarea tuturor de a folosi capturi de ecran de la această întâlnire așa că iată-ne mai jos.
Sincer, am avut emoții. Că nu va exista interes, că nu vor fi întrebări, că … se poate întâmpla orice. Ca, de exemplu, că nu se vor conecta. Ei bine au fost 25 de studenți prezenți (adică vreo 60%) și interesați să întrebe, să-și povestească propriile frământări. Sigur că am pregătit puțin întâlnirea în sensul în care și-a dorit și Andrei Mocuța trimițându-mi un link la unul din interviurile lui. Îl puteți citi aici și veți înțelege de ce studenții mei au dorit să-l cunoască și să vorbească cu el. Pentru că au vorbit, au întrebat, au povestit despre ei. Și așa am aflat și eu multe lucruri pe care nu le-aș fi bănuit discutând doar chestiuni legate strict de curs.
Unii au scris poezie, alții mai scriu încă. Unii își doresc o carieră în literatură, alții una în educație. Și sunt ușor inhibați de dezaprobarea socială din jurul lor pentru aceste cariere considerate neperformante, care nu-ți asigură câștigul sperat… Andrei Mocuța le-a vorbit natural, fără clișee, cu grija de a nu deforma realitățile despre care vorbea. Da, nu este ușor, dar iată nici imposibil să devii cunoscut și să ai succes național chiar dacă vii dintr-un mic orășel de provincie. Rețeta succesului? Cea cunoscută: pasiunea pentru ceea ce faci, dragostea față de carte și cărți, disciplina și munca neîntreruptă, încurajarea familiei și, din păcate, câteva drame pe care și le-a depășit și prin scris. Chiar și studenții neinteresați de literatură s-au implicat în discuție pentru că succesul te atrage indiferent de domeniu, dar și pentru că Andrei Mocuța are și alte interese decât literatura. Pasiunea pentru echipa de fotbal Borussia Dortmund care este una extremă pentru Andrei a dus la discuții vii. Și uite așa au aflat studenții mei, și eu de altfel, că există și un fan club Borussia Dortmund în România cu câteva sute de suporteri autohtoni, foarte bine organizat. Așa cum ne învață managementul modern, cursurile de dezvoltare personală, antrenorii personali și da, chiar profa de oameni și organizații și invitații ei, este bine să ai interese diverse și variate în viață. Te ajută să faci față presiunilor vieții și-ți creează diverse momente de împlinire care te ajută să mergi mai departe.
Aplauze și inimioare pentru Andrei Mocuța – la sfârșitul întâlnirii.
Despre masteranzii de la Universitatea București – în episodul următor.
În sfârșit … deși iarna a fost nesemnificativă pe unde sunt eu, iată că pot spera că a trecut și că … vine, vine primăvara!
Minunile de culori, de flori minunate, de gândăcei de tot soiul, de sunete diafane și muzici înălțătoare pe care le întâlnesc pe mail, pe Facebook, Insta și altele asemenea, nu prea se văd în grădină. Dar, e încă mult prea devreme.
În schimb, pisicuțele mele, Kira și Iso, nu mai vor să stea în casă. Umblă felin, delicat și urmărind lucrurile nevăzute de ochii oamenilor, dar foarte clare în ai pisicuțelor și, desigur, escaladează tot ce se poate escalada.
Kira și Iso
Mărțișoarele se cumpără, se oferă, se schimbă prin toate mediile care ne sunt la îndemână. Dar nici unele nu sunt atât de frumoase ca cele pe care le primim direct. Anul ăsta primăvara mea a fost întunecată de necazurile prin care o parte a familiei a trebuit să treacă. Bine că norii se-mprăștie și speranța de mai bine revine. Doamne ajută!
Și, ca să trec la o notă mai optimistă, chiar frivolă, am descoperit că am succes la bărbați tineri! Da, da! De ce nu? Am primit mărțișoare de la doi bărbați vajnici, cu nume biblice, unul de 7 și celălalt de 12 ani. Sau pe-acolo. Cei doi David mi-au dat două mărțișoare minunate care mi-au încălzit sufletul. Dacă nici ăsta nu este succes, atunci nu știu ce poate fi!
David și David.
S-avem o primăvară minunată, senină și echilibrată, cu pandemiile și durerile lumii vindecate și cu cât mai multe îmbrățișări reale, sincere și călduroase!
Iată continuarea promisă cu reacțiile cititorilor mei români. Cei de azi sunt tot cititoare, femei tinere și foarte tinere ca vârstă. Pentru că tinere suntem toate, doar trăim în epoca tinereții fără bătrânețe, nu?!
Și, în caz că aveți curiozități, am și cititori bărbați. Lor le rezerv, însă, alt articol.
Și da, vor urma și cititorii mei anglo-saxoni. De peste mări și țări. Avem tot timpul din lume. Sau … așa credem.
Oh, da. Sunt și cei care mi-au mulțumit politicos pentru carte, dar … Cum spuneam: să ajungi la timpul, mintea, dar mai ales la inima cititorilor este o aventură.
Nu am aroganța celor prea plini de importanța facerilor personale, dar sunt perfect conștientă de cum funcționează marketingul.
Imaginile lui Cristian Dobrescu pentru poeziile Și dacă … & Tentații (1)
1. Am reusit (…) să citesc întregul volum de poezii și trebuie să vă felicit pentru această materializare a unor etape a vieții dumneavoastre. Mă simt privilegiată și sper că nu e o îndrăzneală prea mare să spun că, pe baza raportului nostru, simt că nu îmi este complet străin conținutul și că am gasit o cheie interpretativă care luminează poeziile, măcar superficial. Semnificația lor cu siguranță este înrădăcinată în experiențe profunde, dar vă pot recunoaște în aceste fragmente, mai ales în unele motive lirice. Iar stilul general al volumului este în conformitate cu imaginea pe care o am despre dumneavoastră. Totodată, mă recunosc și pe mine în câteva dintre aceste motive, în special în portretul globalizării și comoditizării și a vieții accelerate (de adult într-un sat global). Întregul volum a fost o călatorie plăcută din punct de vedere ideatic si estetic, și vă mulțumesc pentru că ați împărtășit această calatorie cu mine.
Una din fostele mele masterande de la UNIBUC
2. … în prima jumătate de oră după ce am ajuns, (…) am ales să îi citesc tatălui meu poeziile dumneavoastră. Și … am plâns amândoi. Citind-o pe prima, mi-am pierdut respirația, iar la a 2-a și a 3-a… Îmbrățișare cu mare drag și mulțumim pentru o seară minunată cu dvs si poeziile dvs!
O colegă din ASE
3. Hey prieteni…poate unii dintre voi știți că mai cochetez cu poezia. Basic poems, ușor naive, ca mine , dar probabil că niciunul nu știe cum mă lupt cu dezinteresul pentru citit. Nasol, vă zic. De aceea, când am văzut-o pe Mariana Nicolae că a scos 24 de PoeziiOare, am zis că este cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla în această luptă cu incultura, ignoranța și platitudinea. De aceea, vreau să îi mulțumesc profei mele de engleză din licență, Directoarei mele de master, omului și poetului, pentru acest cadou pe care, cu siguranță, îl voi devora Doamna Nicolae, poezia asta (este vorba de “Casa” – adăugirea mea) m-a făcut să plâng de-a dreptul. Rezonez cu ea atât de mult. (…) Vreau doar să vă felicit pentru că sunteți un exemplu de femeie puternică. Și sper și eu (…) să devin așa. Gata, mă întorc la citit
Una din fostele mele masterande din ase
Ah, da … Nu am modificat nimic la cele scrise de cititoarele mele, cu excepția adăugării diacriticelor și a înlăturării unor evidente scăpări cauzate de mediul în care mi-au scris: messenger/Facebook/Whatsapp/SMS.
Ce am făcut în 2020? Am supraviețuit. Și dacă acest lucru pare prea dramatic atunci îl nuanțez puțin – am fost sănătoasă și eu și cei apropiați și ne-am reamintit ce bine se poate trăi cu lucrurile pe care le-am avut în jurul nostru, fără presiunile organizaționale și sociale obișnuite, fără nevoia de a avea mai mult și a călători mai departe și cât mai exotic.
Uitându-mă în jur, la starea lumii, dar mai ales a oamenilor, aș zice că personal am avut un an bun. Aș fi putut spune chiar un an minunat, dar nu pot să fac abstracție de dramele care s-au desfășurat constant în jurul nostru.
Probabil că lucrul cel mai important este că am reușit să public un mic volum de poezii care mi-a fost un reper constant în 2020 ca polarizator de energii și nevoie de concentrare și, mai ales, ca test al capacității proprii de a finaliza un proiect personal, atât de indiferent restului lumii. Pentru că universul fizic există detașat și indiferent față de noi, iar universul uman are legile lui, aspre și adesea opace, care pot fi, uneori, folosite și ca să ne protejeze.
O carte, mai ales, una de poezie este o aventură. De scris, de publicat și, apoi, de ajuns la cititori! Sunt fericită că am avut curajul să pornesc în această aventură. Ea nu s-a încheiat, evident, dar am ajuns pe un teren mai ferm de unde pot privi ce cred cei care au citit cartea despre eforturile mele.
În următoarele zile voi publica aici părerile unora dintre cititorii mei români sau internaționali. Fără să le dau numele, desigur. De ce? Asta este o poveste destul de interesantă ca toate poveștile legate de cultura locală. Folosesc termenul de cultură în sensul lui sociologic. Dar sper că voi dezvolta idea în cartea de eseuri pe care o pregătesc.
1. E minunată, așa mică și delicată, parcă e o bijuterie. 🙂
2. Este o bijuterie – prin gânduri si simţire, prin poezie, realizarea grafică, calitatea fiecărei foi, de iti face plăcere să o mângâi, cu ochii si cu mâna – nu am mai lăsat-o din mână până nu le-am parcurs pe toate, de la coadă la cap pe cele in română, de la cap la coadă pe cele in engleză. E foarte profundă și, într-adevăr, o călătorie înspre tine și viaţa ta, dar în care se regăseşte si celălalt sau, mai ales, cealaltă… M-ai lăsat pe gânduri și fără grai… Ești minunată!
La mulți ani cu sănătate și mulțumire sufletească, într-o lume mai bună și mai așezată pentru cât mai mulți oameni!
Vreau să-mi reorganizez biblioteca. Ce a mai rămas din ea, desigur, după ce am vandalizat-o prin mutări și reorganizări successive. Din care ea a ieșit mai puternică, mai multă – clar, mai sălbatică și cu viața ei proprie care ar fi trebuit să fie o oglindă a vieții mele, dar în care nu mă regăsesc deseori, sau mă regăsesc ca-ntr-o oglindă strâmbă.
Și, deocamdată, mă gândesc la cum s-o apuc, la care cărți să renunț, oare chiar pot, pe care să le pun mai aproape, mai la-ndemână, și asta e o chestie relativă având în vedere naveta pe care o fac, pe care să le pun mai pe raftul de sus, sau și mai bine le duc pe rafturile mai periferice, etc. etc.
O aventură. Fii-mea, altă bibliofilă nebună, sigur mai pragmatică – are multe cărți pe iPad, dar nimic nu se compară, zice și ea, cu obiectul în sine, mă-ndeamnă – hai să aranjăm biblioteca. E varză! Și, da, zic eu cu mintea mea îmbătrânită în rele – și eu citesc online, chiar foarte mult, dar prefer mâncarea adevărată, nu cea din imagini, ca să nu mai vorbesc despre … sex. Și mă opresc aici pentru că, nu-i așa, nu știm cine se rătăcește pe aici și … … Cartea e carte, online sau pe orice alt suport e doar funcțională, nu se compară …. Cam cum citeam pe vremuri o mulțime de lucrări fotocopiate. Eram fericiți că le aveam și așa. Erau un lux! Chiar și acum mai am câte o carte fotocopiată prin biblioteca mea profesională. La cât costă originalul … nici nu e de mirare!
Dar … de unde am plecat și … unde am ajuns! De asta mă feresc de bibliotecă – e ca un vortex. Și ce-am mai descoperit în biblioteca mea distantă?!? Nichita, Nichita … proză poetică sau poezie narativă sau … ce contează cum îi spunem?! Respirările lui ar trebui să fie și ale noastre. Azi, aici și acum.
