Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
De cum află lumea că sunt profesoară mă întreabă imediat:
- Și cum sunt ei? Cum sunt studenții de azi?
- Păi, cum să fie. Ca de obicei.
- Nu se poate. Ești mulțumită de ei, învață? Sunt buni?
- Da. Sunt așa cum am fost și noi, și alții. Cei care sunt buni – sunt foarte buni, iar cei care nu sunt buni pentru standardele noastre – sunt suficient de buni pentru ei înșiși, pentru ceea ce-și doresc să facă în viață.
- Nu se poate. Toată lumea se plânge de ei și tu ne spui că sunt așa cum am fost și noi.
- Da, exact. Păstrând proporțiile, sunt cum am fost și noi. Există totuși o diferență. Dar ea nu este data de ei, de studenți. Ea este dată de noi, de profesori și noi suntem desigur influențați de context. Sigur că simplific enorm, dar în mare cam despre asta este vorba: dacă societatea s-a schimbat și nu mai are nevoie de cunoștințe, de teorie decât pentru o categorie nesemnificativă de oameni, ceilalți trebuind să-și dezvolte o mentalitate (mindset) diferită de cea pe care o aveam noi, vina nu este neapărat a cuiva. Mai ales nu este a lor, a studenților. Vina este a evoluției difuze a lucrurilor către o lume în care trebuie să învățăm permanent, din orice surse, nu doar de la proful Dumnezeu, și să avem disicplina și diponibilitatea de a identifica lucruri care ne pot fi utile în viață. Iar teoria, cunoștințele se găsesc depozitate în diverse locuri accesibile liber pe internet – dacă știi ce să cauți și unde.
Iar de aici lucrurile se complică – de la instituții de învățământ de diverse categorii, la așteptări sociale și personale presărate și întărite de marketingul universitar care promite marea și sarea dacă urmezi cursurile școlii sau universității X sau Y sau Z, adică locuri de muncă ideale cu salarii substanțiale. Noroc cu crizele și cu pandemia care a spulberat multe așteptări. Dar nu pe toate! Și, desigur, sunt multe interese în joc. Cele ale profesorilor care-și apără locul de muncă și venitul sunt cele mai nevinovate. Dar cele ale industriilor care contribuie la un învățământ modern, de calitate, la standarde foarte sofisticate? Sper că ghilimele pe care nu le-am mai pus se simt din plin.
Uite cum divaghez și, de fapt, vreau să spun că studenții sunt buni dacă-i tratezi cu respect. Dacă-i respecți, te respectă și ei. Este primul element al unei relații de calitate: respectul și, în consecință, încrederea.
Dacă-i considerăm apriori leneși, dezinteresați, cârcotași și necinstiți vor face tot posibilul să nu ne dezamăgească. Dacă însă ne văd că ne străduim să le spunem lucruri utile, interesante și, mai ales, noi înșine le arătăm cât de mult ne străduim să le ridicăm spre dezbatere chestiuni de viață adevărată – atunci devin alți oameni. Cel puțin asta este experiența mea de peste 30 de ani de învățământ superior.
Două exemple din anul acesta – unul de la studenții din ciclul licență de la LMA ASE și altul de la masteranzii de la Universitatea București.
Să încep cu cei de la LMA (Limbi Moderne Aplicate) la care predau un curs de Oameni și organizații. Deși programul este în limba engleză și cursul a fost dezvoltat în această limbă din motive de birocrație și chiar medievalism instituțional am ajuns să țin cursul în română. Mi-a fost ușor neconfortabil la început, dar pentru că detest romgleza corporatistă, mi-am asumat noua realitate și de vreo doi ani vorbim în limba română despre oameni și organizații, folosind, pe cât posibil, exemple din propria cultură și țară.
Și pentru că studenții, ca și copiii proprii, au mai multă încredere în ce le spun alții, invitați din industrie sau prieteni sau chiar străini, mă străduiesc să am invitați din domenii cât mai apropiate de lucrurile pe care le discutăm la curs și la seminar. Și uite-așa l-am invitat pe Andrei Mocuța, poet, prozator și, mai ales profesor de engleză și franceză, limbile de predare în programul LMA, să le vorbească despre viață, cariere și ce șanse au cei care nu s-au născut în București, cei care au îmbrățișat un traseu de dezvoltare umanist într-o lume tot mai utilitaristă, în care poezia și ficțiunea sunt considerate … chiar, oare cum sunt considerate? Noroc cu Zoom și nevoia de recuperare a unor cursuri în zi de sfântă sâmbătă că am reușit fără costuri și dureri de cap să ne vedem și să avem o discuție excelentă.
Am primit aprobarea tuturor de a folosi capturi de ecran de la această întâlnire așa că iată-ne mai jos.
Sincer, am avut emoții. Că nu va exista interes, că nu vor fi întrebări, că … se poate întâmpla orice. Ca, de exemplu, că nu se vor conecta. Ei bine au fost 25 de studenți prezenți (adică vreo 60%) și interesați să întrebe, să-și povestească propriile frământări. Sigur că am pregătit puțin întâlnirea în sensul în care și-a dorit și Andrei Mocuța trimițându-mi un link la unul din interviurile lui. Îl puteți citi aici și veți înțelege de ce studenții mei au dorit să-l cunoască și să vorbească cu el. Pentru că au vorbit, au întrebat, au povestit despre ei. Și așa am aflat și eu multe lucruri pe care nu le-aș fi bănuit discutând doar chestiuni legate strict de curs.
Unii au scris poezie, alții mai scriu încă. Unii își doresc o carieră în literatură, alții una în educație. Și sunt ușor inhibați de dezaprobarea socială din jurul lor pentru aceste cariere considerate neperformante, care nu-ți asigură câștigul sperat… Andrei Mocuța le-a vorbit natural, fără clișee, cu grija de a nu deforma realitățile despre care vorbea. Da, nu este ușor, dar iată nici imposibil să devii cunoscut și să ai succes național chiar dacă vii dintr-un mic orășel de provincie. Rețeta succesului? Cea cunoscută: pasiunea pentru ceea ce faci, dragostea față de carte și cărți, disciplina și munca neîntreruptă, încurajarea familiei și, din păcate, câteva drame pe care și le-a depășit și prin scris. Chiar și studenții neinteresați de literatură s-au implicat în discuție pentru că succesul te atrage indiferent de domeniu, dar și pentru că Andrei Mocuța are și alte interese decât literatura. Pasiunea pentru echipa de fotbal Borussia Dortmund care este una extremă pentru Andrei a dus la discuții vii. Și uite așa au aflat studenții mei, și eu de altfel, că există și un fan club Borussia Dortmund în România cu câteva sute de suporteri autohtoni, foarte bine organizat. Așa cum ne învață managementul modern, cursurile de dezvoltare personală, antrenorii personali și da, chiar profa de oameni și organizații și invitații ei, este bine să ai interese diverse și variate în viață. Te ajută să faci față presiunilor vieții și-ți creează diverse momente de împlinire care te ajută să mergi mai departe.
Aplauze și inimioare pentru Andrei Mocuța – la sfârșitul întâlnirii.
Despre masteranzii de la Universitatea București – în episodul următor.
În sfârșit … deși iarna a fost nesemnificativă pe unde sunt eu, iată că pot spera că a trecut și că … vine, vine primăvara!
Minunile de culori, de flori minunate, de gândăcei de tot soiul, de sunete diafane și muzici înălțătoare pe care le întâlnesc pe mail, pe Facebook, Insta și altele asemenea, nu prea se văd în grădină. Dar, e încă mult prea devreme.
În schimb, pisicuțele mele, Kira și Iso, nu mai vor să stea în casă. Umblă felin, delicat și urmărind lucrurile nevăzute de ochii oamenilor, dar foarte clare în ai pisicuțelor și, desigur, escaladează tot ce se poate escalada.
Kira și Iso
Mărțișoarele se cumpără, se oferă, se schimbă prin toate mediile care ne sunt la îndemână. Dar nici unele nu sunt atât de frumoase ca cele pe care le primim direct. Anul ăsta primăvara mea a fost întunecată de necazurile prin care o parte a familiei a trebuit să treacă. Bine că norii se-mprăștie și speranța de mai bine revine. Doamne ajută!
Și, ca să trec la o notă mai optimistă, chiar frivolă, am descoperit că am succes la bărbați tineri! Da, da! De ce nu? Am primit mărțișoare de la doi bărbați vajnici, cu nume biblice, unul de 7 și celălalt de 12 ani. Sau pe-acolo. Cei doi David mi-au dat două mărțișoare minunate care mi-au încălzit sufletul. Dacă nici ăsta nu este succes, atunci nu știu ce poate fi!
David și David.
S-avem o primăvară minunată, senină și echilibrată, cu pandemiile și durerile lumii vindecate și cu cât mai multe îmbrățișări reale, sincere și călduroase!
Iată continuarea promisă cu reacțiile cititorilor mei români. Cei de azi sunt tot cititoare, femei tinere și foarte tinere ca vârstă. Pentru că tinere suntem toate, doar trăim în epoca tinereții fără bătrânețe, nu?!
Și, în caz că aveți curiozități, am și cititori bărbați. Lor le rezerv, însă, alt articol.
Și da, vor urma și cititorii mei anglo-saxoni. De peste mări și țări. Avem tot timpul din lume. Sau … așa credem.
Oh, da. Sunt și cei care mi-au mulțumit politicos pentru carte, dar … Cum spuneam: să ajungi la timpul, mintea, dar mai ales la inima cititorilor este o aventură.
Nu am aroganța celor prea plini de importanța facerilor personale, dar sunt perfect conștientă de cum funcționează marketingul.
Imaginile lui Cristian Dobrescu pentru poeziile Și dacă … & Tentații (1)
1. Am reusit (…) să citesc întregul volum de poezii și trebuie să vă felicit pentru această materializare a unor etape a vieții dumneavoastre. Mă simt privilegiată și sper că nu e o îndrăzneală prea mare să spun că, pe baza raportului nostru, simt că nu îmi este complet străin conținutul și că am gasit o cheie interpretativă care luminează poeziile, măcar superficial. Semnificația lor cu siguranță este înrădăcinată în experiențe profunde, dar vă pot recunoaște în aceste fragmente, mai ales în unele motive lirice. Iar stilul general al volumului este în conformitate cu imaginea pe care o am despre dumneavoastră. Totodată, mă recunosc și pe mine în câteva dintre aceste motive, în special în portretul globalizării și comoditizării și a vieții accelerate (de adult într-un sat global). Întregul volum a fost o călatorie plăcută din punct de vedere ideatic si estetic, și vă mulțumesc pentru că ați împărtășit această calatorie cu mine.
Una din fostele mele masterande de la UNIBUC
2. … în prima jumătate de oră după ce am ajuns, (…) am ales să îi citesc tatălui meu poeziile dumneavoastră. Și … am plâns amândoi. Citind-o pe prima, mi-am pierdut respirația, iar la a 2-a și a 3-a… Îmbrățișare cu mare drag și mulțumim pentru o seară minunată cu dvs si poeziile dvs!
O colegă din ASE
3. Hey prieteni…poate unii dintre voi știți că mai cochetez cu poezia. Basic poems, ușor naive, ca mine , dar probabil că niciunul nu știe cum mă lupt cu dezinteresul pentru citit. Nasol, vă zic. De aceea, când am văzut-o pe Mariana Nicolae că a scos 24 de PoeziiOare, am zis că este cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla în această luptă cu incultura, ignoranța și platitudinea. De aceea, vreau să îi mulțumesc profei mele de engleză din licență, Directoarei mele de master, omului și poetului, pentru acest cadou pe care, cu siguranță, îl voi devora Doamna Nicolae, poezia asta (este vorba de “Casa” – adăugirea mea) m-a făcut să plâng de-a dreptul. Rezonez cu ea atât de mult. (…) Vreau doar să vă felicit pentru că sunteți un exemplu de femeie puternică. Și sper și eu (…) să devin așa. Gata, mă întorc la citit
Una din fostele mele masterande din ase
Ah, da … Nu am modificat nimic la cele scrise de cititoarele mele, cu excepția adăugării diacriticelor și a înlăturării unor evidente scăpări cauzate de mediul în care mi-au scris: messenger/Facebook/Whatsapp/SMS.
Ce am făcut în 2020? Am supraviețuit. Și dacă acest lucru pare prea dramatic atunci îl nuanțez puțin – am fost sănătoasă și eu și cei apropiați și ne-am reamintit ce bine se poate trăi cu lucrurile pe care le-am avut în jurul nostru, fără presiunile organizaționale și sociale obișnuite, fără nevoia de a avea mai mult și a călători mai departe și cât mai exotic.
Uitându-mă în jur, la starea lumii, dar mai ales a oamenilor, aș zice că personal am avut un an bun. Aș fi putut spune chiar un an minunat, dar nu pot să fac abstracție de dramele care s-au desfășurat constant în jurul nostru.
Probabil că lucrul cel mai important este că am reușit să public un mic volum de poezii care mi-a fost un reper constant în 2020 ca polarizator de energii și nevoie de concentrare și, mai ales, ca test al capacității proprii de a finaliza un proiect personal, atât de indiferent restului lumii. Pentru că universul fizic există detașat și indiferent față de noi, iar universul uman are legile lui, aspre și adesea opace, care pot fi, uneori, folosite și ca să ne protejeze.
O carte, mai ales, una de poezie este o aventură. De scris, de publicat și, apoi, de ajuns la cititori! Sunt fericită că am avut curajul să pornesc în această aventură. Ea nu s-a încheiat, evident, dar am ajuns pe un teren mai ferm de unde pot privi ce cred cei care au citit cartea despre eforturile mele.
În următoarele zile voi publica aici părerile unora dintre cititorii mei români sau internaționali. Fără să le dau numele, desigur. De ce? Asta este o poveste destul de interesantă ca toate poveștile legate de cultura locală. Folosesc termenul de cultură în sensul lui sociologic. Dar sper că voi dezvolta idea în cartea de eseuri pe care o pregătesc.
1. E minunată, așa mică și delicată, parcă e o bijuterie. 🙂
2. Este o bijuterie – prin gânduri si simţire, prin poezie, realizarea grafică, calitatea fiecărei foi, de iti face plăcere să o mângâi, cu ochii si cu mâna – nu am mai lăsat-o din mână până nu le-am parcurs pe toate, de la coadă la cap pe cele in română, de la cap la coadă pe cele in engleză. E foarte profundă și, într-adevăr, o călătorie înspre tine și viaţa ta, dar în care se regăseşte si celălalt sau, mai ales, cealaltă… M-ai lăsat pe gânduri și fără grai… Ești minunată!
La mulți ani cu sănătate și mulțumire sufletească, într-o lume mai bună și mai așezată pentru cât mai mulți oameni!
Vreau să-mi reorganizez biblioteca. Ce a mai rămas din ea, desigur, după ce am vandalizat-o prin mutări și reorganizări successive. Din care ea a ieșit mai puternică, mai multă – clar, mai sălbatică și cu viața ei proprie care ar fi trebuit să fie o oglindă a vieții mele, dar în care nu mă regăsesc deseori, sau mă regăsesc ca-ntr-o oglindă strâmbă.
Și, deocamdată, mă gândesc la cum s-o apuc, la care cărți să renunț, oare chiar pot, pe care să le pun mai aproape, mai la-ndemână, și asta e o chestie relativă având în vedere naveta pe care o fac, pe care să le pun mai pe raftul de sus, sau și mai bine le duc pe rafturile mai periferice, etc. etc.
O aventură. Fii-mea, altă bibliofilă nebună, sigur mai pragmatică – are multe cărți pe iPad, dar nimic nu se compară, zice și ea, cu obiectul în sine, mă-ndeamnă – hai să aranjăm biblioteca. E varză! Și, da, zic eu cu mintea mea îmbătrânită în rele – și eu citesc online, chiar foarte mult, dar prefer mâncarea adevărată, nu cea din imagini, ca să nu mai vorbesc despre … sex. Și mă opresc aici pentru că, nu-i așa, nu știm cine se rătăcește pe aici și … … Cartea e carte, online sau pe orice alt suport e doar funcțională, nu se compară …. Cam cum citeam pe vremuri o mulțime de lucrări fotocopiate. Eram fericiți că le aveam și așa. Erau un lux! Chiar și acum mai am câte o carte fotocopiată prin biblioteca mea profesională. La cât costă originalul … nici nu e de mirare!
Dar … de unde am plecat și … unde am ajuns! De asta mă feresc de bibliotecă – e ca un vortex. Și ce-am mai descoperit în biblioteca mea distantă?!? Nichita, Nichita … proză poetică sau poezie narativă sau … ce contează cum îi spunem?! Respirările lui ar trebui să fie și ale noastre. Azi, aici și acum.
Îmi place enorm blogul Mariei Popova „Brain Pickings”. Un posibil echivalent în română ar fi “Explorări intelectuale”. Oricât aș fi de grăbită, îmi fac timp să mă uit rapid prin scrisoare ei de informare cu anticiparea curioasă a legăturilor fascinante pe care le oferă cititorilor. Pentru Maria creația ei este o continuă trudă făcută cu dragoste, pentru mine o descoperire sau redescoperire uluitoare și fabuloasă.
Ca în acest anunț
al unei “celebrări caritabile a
științei și naturii prin poezie”. Cum face anunțul? Surprinzător:
<“Universul în Versuri” merge spre
Vest! (18 aprilie, California)
Universitatea California din Santa
Cruz
Amfiteatrul Quarry
1156 High St, Santa Cruz, CA
95064
Ușile se deschid la: 6:00PM
Spectacolul între: 19.30– aprox. 22.00
Indiferent de ploaie, soare,
panică amplificată de presă saubun-simţ și cumpătare. Purtați
haine călduroase pentru vreme de primăvară în aer liber, spălați-vă pe mâini cu
săpun, apă caldă și gândire critică.>
Pentru cei care provin dintr-o cultură fără prea mare apreciere a timpului, decât evident cel propriu, specificarea unei ore de deschidere a ușilor și apoi a orei de începere efectivă a spectacolului ca și a duratei lui aproximative subliniază diferențe sociale profunde între noi. Dar partea cea mai savuroasă este la sfârșit: o promisiune fermă, clară că acesta este un eveniment serios care necesită nu doar o iubire pasionată pentru știință și poezie, dar și un evident simț al umorului și o gândire critică profundă. Într-adevăr încântător.
Prima zi oficială a primăverii. Oficial nu înseamnă neapărat și real. Se pare că ziua echinocțiului se schimbă din cauza rotației pământului. S-a întâmplat pe 21 martie doar în 2003 și 2007 și se va mai întâmpla în 2101. Se poate întâmpla pe 19, 20 sau 21 martie.
Dar în afara echinocțiului de primăvară ziua de 21 martie este foarte plină de sărbătoriri diverse: Ziua libertății educației – Education Freedom Day, Ziua armoniei – Harmony Day (Australia), Ziua internațională a culorilor – International Colour Day, Ziua internațională a pădurilor – International Day of Forests, Ziua mamei sărbătorită în majoritatea țărilor arabe- Mother’s Day (most of the Arab world) și Ziua mondială a poeziei – World Poetry Day.
Toate au importanța lor. Și mai sunt și altele multe – toate relevante în felul lor. Dar pentru mine azi cea mai relevantă este Ziua mondială a poeziei. De ce?
Nu neapărat pentru că este recomandată de UNESCO. Nu pentru că poezia ne luminează sufletele și ne amintește că dincolo de ce ne desparte cultural toți avem aceleași sentimente, neliniști și temeri. Indiferent de limba în care vorbim. Nu pentru că ne deschide perspectiva spre o lume, în general misterioasă, mai greu accesibilă, plină de creativitatea sufletului și minții omenești. Sau poate pentru toate aceste lucruri și altele în plus. Ca de exemplu, muzicalitatea care ne vrăjește indiferent de limba în care ascultăm poezia, faptul că azi putem să ascultăm poezie de la autori diverși, în limbi diferite ca, de exemplu, aici https://soundcloud.com, că prin poezie avem acces la un limbaj magic, viu, nu jargon birocratic, la tipare de gândire fascinante care ne dezvăluie lumi la care altfel n-am avea acces.
Și e firesc de ziua poeziei să sărbătorim cu … poezii. În memoria lui James Moulder, maestrul meu, pe drumul nesfârșit către înțelepciune. Din volumul 47 Poems by Mihai Eminescu, pag. 53. Desigur bazată pe Odă (în metru antic).
ode to myself
I was forever young
dreaming under the stars
suddenly death stood in front of me
she asked me how I’d like to die
being burnt alive – like Nessus
being poisoned by my cloak – like Hercules
being allowed to return – like the Phoenix
may these tempting options go away
may indifference come back to me
may I be myself when I die
Acum, în epoca virtuală în care trăim, mai semnificativă ca niciodată.
Fragmente din “Mâna stângă a întunericului” de Ursula K. Le Guin. Întotdeauna mi-a plăcut SFul, deși nu întotdeauna am avut timp să citesc. Le Guin este o lectură care te fascinează.
“Ei bine, în Handdara … nu există nici teorie, nici dogmă. …Poate sunt mai puțin conștienți de diferența dintre oameni și fiare, fiind mai preocupați de asemănări, de legături, de întregul din care fac parte toate ființele.” M-am gândit toată ziua la Tormer’s Lay, și am spus cuvintele,
Lumina este mâna stângă a întunericului
și întunericul este mâna dreaptă a luminii.
Doi sunt unu, viața și moartea, întinși
Împreună ca iubiții în kemmer,
Ca mâinile împreunate,
Ca sfârșitul și calea.
Vocea mi-a tremurat când am rostit aceste versuri, pentru că în momentul în care le rosteam mi-am amintit că fratele meu a citat aceleași versuri în scrisoarea pe care mi-a scris-o înainte să moară.
p. 232 – 233
Winter planet. Planeta iarnă. Image source: https://queenofpeaches.com/2014/02/14/the-winter-the-moon-the-darkness-the-space/
“Well, in the Handdara … you know, there’s no theory, no dogma. …Maybe they are less aware of the gap between men and beasts, being more occupied with the likenesses, the links, the whole of which living things are a part.” Tormer’s Lay had been all day in my mind, and I said the words,
Light is the left hand of darkness
and darkness the right hand of light.
Two are one, life and death, lying
together like lovers in kemmer,
like hands joined together,
like the end and the way.
My voice shook as I said the lines, for I remembered as I said them that in the letter my brother wrote me before his death he had quoted the same words.
