Brexit – where to?

Photo by Jannes Van den wouwer on Unsplash

A tragedy, a drama or a comedy – depending on our point of view. Too much has been written on the subject of Brexit. And yet, somehow, this article moved me more than I thought it was going to.

What I find most relevant for myself is what Cohen says about Brexit as being “an act of the imagination, inspired by an imaginary past, carried along by misdirected grievances, borne aloft by an imaginary future. The age of impunity is also the age of illusion turbocharged by social media.” And as if echoing what is happening in many other parts of this world, he continues explaining how the real British problems have been transferred by the Brexiters on the country’s membership to the EU. And if “inequality, poor infrastructure, low investment and inadequate schools” are real problems for the British society what can we say over here, in Romania, about the same issues? The pattern is, however, the same: the blame is somewhere else, not on us, not on our politicians.

And the verses of W.H. Auden written In Memory of W. B. Yeats are so haunting.

 In the nightmare of the dark
All the dogs of Europe bark,
And the living nations wait,
Each sequestered in its hate;
Intellectual disgrace
Stares from every human face,
And the seas of pity lie
Locked and frozen in each eye.

And yes, do read the Comments. Not all the 402, just the NYT picks.


The world seen from the top

I love podcasts. And this one gives some perspective to our world. As seen by Angela Merkel interviewed by Lionel Barber from the Financial Times. From minute 4.17 to the end. Inspiring and sad. It’s about one of the most important leaders in the world – who happens to be a woman – who will retire from her top leadership position in 2021 and is asked to make sense of the world as she has seen it from the top. And it is also about the journalist who interviewed her, a leader in his own right, the former editor of the Financial Times, Lionel Barber who steps down himself from the position he held for 14 years as editor of the FT.

In the podcast Lionel Barber shares the highlights from his exclusive interview with German chancellor Angela Merkel. The world is very different from 15 years ago when Angela Merkel had been elected chancellor. The rise of nationalism has become an existential issue for Germany today. Still Angela Merkel continues to defend the benefits of the single market and of multilateralism. By defending Western values, she is projecting a Germany more engaged and active than ever. She sees the 27 member states of the EU as the anchor of her country’s foreign policy. The EU is both the main market for German goods and a global standard setter. Merkel considers the EU should be an alternative to the US and China and not in conflict with them. She also considers that data is going to be very important, but should not belong to the companies and governments, but should be owned by the people.

I find it inspiring that a leader like Angela Merkel seems to prefer alternatives to confrontations. Maybe the world is eventually going to listen and become somehow better. I also find the interview sad as all endings have a degree of sadness around them. In their two very different situations, the chancellor and the journalist have been at the top of their organizations and now they discuss their understandings of the changes in the world.

On his final day in the job, Lionel Barber talks about the major trends that affected the world during his tenure at FT: the global financial crisis followed by the political responses, the rise of the East, especially of China and India, and the tech revolution especially the power of the smart phones. I find it inspiring and optimistic that a person like Barber thinks that human judgement should never be replaced by AI. And the whole range of subjects he discusses with Miranda Green are exciting and worth listening to, mainly the references to his interviews with Vladimir Putin, Donald Trump and other world leaders as well as the values of the FT. Inspiring and sometimes sad, clearly challenging – very much like the world we live in. What I found wise is the appeal to understanding and taking account of what is happening. Not to condone things, but to try to offer solutions.


Leading creatively

This January, Brian Kavanaugh was our guest speaker for the creative thinking and leadership courses. Brian has a Fulbright Scholarship with a focus in Art Education. He shared with my master students his research interests – arts pedagogy specific to adults with disabilities, primarily autism disorders. He talked about how he developed practices and principles to facilitate expressive and creative practices in adults with disabilities. He also talked about his collaboration with Romanian institutions and organizations.

Some of the things that I personally found relevant for our leadership course and discussions were the following:

  • In his projects Brian was constantly trying to set up a supportive environment for the people he worked with rather than goals that they might not understand and, therefore, pursue. And I’m thinking of the many instances in our organizations in which we often do not understand what is requested of us while the organizational environment is extremely competitive. How does that reflect upon our performance?
  • Screwing up is important for the overall success. You cannot make progress unless you fail, you are not punished, you learn your lessons and you are encouraged to go on. This happened in Brian’s examples of two of the people he had worked with over the years and managed to develop in them a sense of discovering their own meanings of life and their places in this world. Particularly in the case of RN.
  • A possible leadership model in contexts which are more volatile and ambiguous than the usual organizational contexts:
    • identifying goals,
    • providing a supportive context,
    • facilitating motivation,
    • measuring success.

RN won a first prize at a local exhibition

RN working on his art project

RN art work

We asked a lot of questions, discussed the different social backgrounds in the US and Romania, looked at creative practices at social and organizational levels, discussed entrepreneurship in arts and business, looked at the business model supporting such projects and at the influence of economics in general. We agreed that Romania is a place where creativity has a large space to develop at institutional and organizational levels, even though Romanians are quite creative as individuals.

During the leadership course students asked questions and discussed about the attitudes Americans have towards autism and general disabilities, compared them with Romania and Romanians, agreed that things are different in different places, even in the US which is such a large and diverse country and society. We had some intense discussions about social and individual responsibility in today’s societies, about living comfortably or living responsibly and connected to the needs of the others as well, about making sense of our lives and defining our humanity in the age of increased technological innovations – all important leadership issues in today’s world.

Thank you, Brian, for a great creative and learning experience.


Ultima zi din 2019 – The last day of 2019

Cum a fost 2019 pentru mine și ai mei? Cum a fost, adică, lumea mea în 2019? Frumoasă. Nu perfectă, nu ușoară de acceptat, nu întotdeauna plăcută, nu adesea așa cum mi-am dorit-o sau mi-am imaginat-o, dar frumoasă și, în cele din urmă, minunată. De ce? În primul rând pentru că a existat! Și asta înseamnă că am existat noi care i-am dat sens. Iar eu am ales să-i dau un sens bun și frumos. Chiar dacă …

Cum va fi 2020? Habar n-am, dar pot spera! Și sper, ca-ntotdeauna, că lumea va fi mai bună și mai frumoasă. Nu sunt prea multe semne, sau poate nu le-nțeleg eu, dar așa vreau să mă uit la noua lume care se chinuie să se nască sub ochii noștri. Și vreau să cred că dacă ochii noștri sunt învățați să vadă lucrurile frumoase din lume, încet – încet și lumea va deveni mai frumoasă. Pentru tot mai mulți oameni, de peste tot, pentru animale și plante, pentru ape și uscaturi, pentru Pământ și … pentru noi toți.

How was 2019 for me and my own? In other words, how was my world in 2019? Beautiful. Not perfect, not easy to accept, not always pleasant, often not as I wished for or imagined it to be, but beautiful and, eventually, marvelous.  Why? Mainly because it was! Which means that we were around to give it meaning. And I chose to give it a good and beautiful meaning. Even if …

How will 2020 be? I have no idea, but I can hope! And, as usual, I hope that the world will be better and more beautiful. There aren’t enough signs for that, or maybe I cannot read them, but this is how I choose to look at this new world that is striving to emerge under our very own eyes. And I want to think that if we learn to look at the world with good eyes and to see its beauty the world will, slowly, very slowly, become more beautiful. For more and more people, from all over the world, for animals and plants, for waters and continents, for the Earth and … for all of us.

ENGLISH, Uncategorized

Eric Bevan – In Memoriam

I met Eric and Mary Bevan in Budapest in 1996 at an English-Speaking Union International Conference. Who would have said then that it was going to be an extraordinary friendship, an exchange of experiences, feelings, values and true human emotions based on the generosity and openness of these two extraordinary human beings who have never been afraid to embark on the unknown waters of a distant East-European culture with open minds and open hearts! And what a journey it has been!  Over two decades of discoveries and learning about worlds that we thought we knew everything about. We do know Europe and its countries very well, don’t we?

The most significant moments in my new life, as a new life started in Eastern Europe after 1989, have somehow been connected with Mary and Eric, sometimes only Eric, other times Mary, but both of them always at the end of a fax-machine (remember them?!?), of an e-mail or simply a phone with good advice or help when needed.

And now … it’s only Mary! Eric is no longer among us, except for all the things he offered us, taught us, built together with us or simply enjoyed life together with us. Death, no matter how sophisticated we are and how rationally prepared to accept it, is still one of the most traumatic events that can happen to those who are left alive. But it is also what makes us look at one’s legacy, what has been left behind, at what gave meaning to a life, and what that meaning tells us and how it possibly helps us go on when the world continues to be mad, again and again, without having learned from its past, but still hoping.

So, I will try to make sense of what I know of Eric’s life as seen and experienced by my Romanian mind. Which obviously is just a small fraction of what his life really meant. As Mary, his partner in the adventure of life for 57 years, was saying in her tribute, Eric had been a lucky man: for having lived 84 years, out of which 82 in excellent health, for having worked with extraordinary people, for having enjoyed some 20 years of retirement to do the things he and Mary wanted to do together.  And Eric had been extremely lucky also because life allowed him to be his own master through three essential elements: a good sense of humour, the ability to recognize opportunities and seize them and a strong sense of what’s right and what’s wrong. Everything wrapped up in courtesy, respect for others’ point of view and an amazing desire to help the less lucky.

My first business here in Bucharest, had been possible by a generous donation from Contexta. It was a language consultancy called BEST – Bucharest English Studies and Training set up together with Veronica Focșeneanu, my respected and admired English teacher from the seventies. BEST had been among the first private language consultancies in Bucharest and one of its main objectives was to generate funding for the ESU-Romania. Both Mary and Eric helped whenever help was needed and the fax machine constantly buzzed in their lovely house in Dorset with questions and clarifications that a new business needed constantly at the time.

The 1999 course for the House of Deputies of Romania had been a miracle and Eric the enabler. It was offered freely to selected experts of the House of Deputies, but the costs of the course had been funded by donations raised by Eric through the Salisbury and South Wilts ESU branch. No use to remember here the bureaucratic intricacies through which we had to go to make it happen. Enough to say that everybody involved in the project had been happy with the results. So happy, in fact, that the project had been awarded the ESU Hardacre Trophy in 1999 (picture below) and in Bucharest the feedback received had been extremely positive.

Eric and The Hardacre Trophy, 1999

The cover of the Report of the House of Deputies Project, 1999

The most extraordinary thing however I’ll always remember about Eric is the way he and Mary became wonderful friends and had been present in our lives in so many meaningful ways. My son discovered England with the help of Eric in 1997. Eric took him to the most wonderful place that Ionuț could have dreamt of, the National Motor Museum in Beaulieu, and took him on their sailing boat at sea. He thus will for ever be alive in the mind and heart of my son who, beyond his career in the car industry, is both a speed hill climbing competitor and loves sailing so much that he’s passed the tests for a sailing permit. This tribute is about Eric but I simply can’t stop talking about the many lives he had touched with the generosity of his heart and actions.

Ionuț at sea on Eric and Mary’s boat. 1997.

The Beaulieu Motor Museum_on a 1912 London bus.

I just have to add my son’s honeymoon in Eric and Mary’s house, my daughter’s many trips to Dorset or to London and her stay at their lovely house or meetings somewhere convenient, my own visits and chats with Eric and his coaching me through so many fascinating aspects of British business culture, his highlights of Scottish traditions that he loved to keep, the haggis (which we discovered was similar to a Romanian traditional dish) and the way to address and serve it on a Burns Night, our 2006 tour of England with incredible stops at Skipton, Fountains Abbey and Studley Royal Water Garden, the Brontë Parsonage Museum and mainly our memorable stay in Cullingworth, at what used to be an 18th century cotton mills and is now a self-catering accommodation place.

After having visited Skipton Castle, 2006.

Benton Mills, 2006.

There are so many things to remember about Eric and to be grateful for. I’ll probably need to write a whole novel about our meetings, projects and enriched lives. I’ll just add some pictures to highlight those moments. And my prayers that Eric’s sense of commitment to the things he started, from gardening and cooking, to his having fun and enjoying life, after a successful career in business and government, will guide me as well along my own new life which would have been lesser and poorer had I not met Eric and Mary on that trip to Budapest.

2017, Crafts centre pottery lessons for us.

2017, Visiting the Bevans with Radu, my grandson.

And whenever I need to stop and think of a direction in which to continue to go, Eric’s words will always be with me: “Start writing all those stories, Mariana! They are fascinating! And we, over here know so little of your lives beyond the curtain.”

In the end what else can we dream of? That we continue to be remembered after we are gone, that our life has not slipped by like a field mouse, but it did shake the grass and was meaningful to so many.






Emailuri poluante? – Polluting emails?

Da, da! Emailurile sunt și ele poluante. La fel ca marea majoritate a activităților umane. Nu, n-am știut nici eu. Probabil ar fi mai corect să spun că nu m-am gândit cu adevărat la așa ceva. Dar, iată că alții o fac.

Mailurile de mulțumire poluează planeta?!? Noi românii suntem prin definiție prietenoși cu mediul!!! Asta se referă la britanici – probabil cei mai politicoși oameni de pe planetă!

  • Un email mai puțin pe zi ar putea reduce emisia de carcbon a Marii Britanii cu echivalentul a 16.433 de tone adică, de exemplu, cam 81.000 de zboruri Londra – Madrid.
  • 71% dintre britanici nu s-ar supăra dacă ar primi mai puține mailuri de mulțumire dacă asta ar ajuta salvarea mediului

Ce putem face prin urmare? Cum spuneam, nu noi românii!!! Noi nu suntem în pericol – doar suntem frate cu codrul de când ne știm! Mă rog cei care mai știu chestia asta!!!! Și oricum majoritatea nu trimitem “mulțumiri”! Dar cei care o fac, indiferent unde locuiesc, sunt sfătuiți să se gândească mai bine. Și dacă persoana lucrează alături, poate chiar la biroul de lângă tine, ridică-te, fă câțiva pași și spune personal “Mulțumesc”! “Mulțumesc” personal!?! Ce tare! Da, personal, adică în carne și oase! Beton, meserie, și alte chestii marfă!

Oh, yes! E-mails are themselves polluting. As most human activities! Unfortunately. I didn’t know that myself. Or, probably it’s better to say I never really thought of that! Luckily, others do.

‘Thank you’ emails are polluting the planet? And this is about Britain – probably one of the most polite countries in the world!

  • one less email a day could reduce Britain’s carbon output by 16,433 tonnes equivalent of more than 81,000 flights from London to Madrid
  • 71% of Britons wouldn’t mind fewer ‘thank you’ emails if it helped the environment

What can we do therefore? Not, we Romanians – there’s no danger here. Most of us don’t send thank you emails or notes anyway. But those who do, no matter from where they are, are advised to think better. And if the person is next door or even next desk just walk over and say “Thank you” in person. Cool, isn’t it!?! In person. Wow!?!




Înainte de Crăciun – Pre-Christmas

Ce este o echipă? Pentru mine, acum, este ca un concert și sper, în timp, să se transforme într-o simfonie. Așa m-am simțit aseară în echipa INACO – ca într-un concert de Crăciun. De ce? Pentru că suntem o echipă de profesioniști minunați, conduși cu entuziasm și pasiune de dirijoarea noastră Andreea Paul, care selectează constant partituri noi și provocatoare, dificil de interpretat adesea, dar cu un succes garantat la publicul larg al societății românești prin temele acut importante pentru noi toți. În diversele noastre proiecte avem roluri clare,  învățăm lucruri noi pe care le punem în practică, pentru că practica socială este cea pe care vrem s-o schimbăm în mai bine. Avem relații între noi de o calitate deosebită pentru că ne conduc nu orgoliile personale, o da, avem destule mulțumim, cât scopurile mai ample pentru care ne-am reunit și la care fiecare, în felul nostru, vrem să contribuim. Și când am interpretat ultimele note ale unei partituri de proiect care ne-a “întins și antrenat” competențele, performanțele și ne-a făcut mai buni ca oameni, sărbătorim succesul ca echipă, împreună cu dirijoarea noastră. Crăciun binecuvântat și An Nou Fericit!

What is a team? For me, now, a team is as a concert which I hope is going to change into a symphony. That’s how I felt last night in the INACO team – as in a Christmas concert. Why? Because we are an amazing team of professionals, led enthusiastically and passionately by our conductor Andreea Paul, who constantly selects new and challenging parts, often difficult to interpret, but with guaranteed success for the general public of the Romanian society through their crucially important themes for all of us. In our various projects we have clear roles, we research and learn new things and also implement them, because it is social practice that we care for and want to change for the better. We have great relationships because we are not driven by our personal pride or rather arrogance, oh yes, we have enough of that, thank you, but we have greater goals to care for and to contribute to. And when we have interpreted the final notes of a project sheet that has “stretched and trained” our competences, our performances and changed us into better people, we celebrate our success as a team, together with our conductor. Merry Christmas and A Happy New Year!


Ziua internațională a persoanelor mai în vârstă – International Day of Older Persons

Atenție! Eu sunt încă foarte tânără – chiar adolescentă, cum îmi spunea respectatul meu mentor James Moulder.

Dar mă bucur să descopăr că din 1 octombrie 1990 există și această zi în calendarul oficial al zilelor internaționale! Detalii la –

Cum se marchează această zi prin lume este o altă discuție! DAR am dat azi peste un citat care zice că „A îmbătrâni este obligatoriu, a te maturiza este opțional.” Și mă gândesc că este adevărat – până la un punct. Până la punctul în care speranța de viață la generațiile actuale de americani este în scădere față de cele precedente , iar în România oricum speranţa de viaţă este mai mică decât media europeană conform unui studiu Eurostat/2019. Cu alte cuvinte, dacă la nivel european speranţa de viaţă este de 64,2 de ani pentru femei şi 63,5 de ani pentru bărbaţi, în România, femeile trăiesc în medie cu 5 ani mai puțin decât restul europencelor, iar bărbații români cu 3,7 ani mai puțin decât bărbații europeni.  (

Tematica acestei zile este în 2019: Drumul către egalitatea de vârstă.

A, și da există și în România o instituție dedicată vârstnicilor: CNVP (Consiliul Naţional al Persoanelor Vârstnice)

Sunt multe de comentat, dar n-am timp.

Mistress of the castle

Pe Olt
Pe Olt

Careful: I’m still very young – really a teenager as my respected master, James Moulder, used to tell me.

But I am glad to discover that from October 1, 1990 there is also this day in the official calendar of international days! Details at –

How this day is celebrated around the world is another discussion! BUT today I came across a quote that says “Growing old is mandatory, growing up is optional.” And I think it may be true – to a point. To the point where life expectancy for current generations of Americans is lower than the previous ones, and in Romania anyway life expectancy is lower than the European average according to a Eurostat research / 2019. In other words, if at the European level life expectancy is 64.2 years for women and 63.5 years for men, in Romania, women live on average 5 years less than the rest of European women, and Romanian men with 3.7 years less than the rest of the European men.

The theme for the International Day of Older Persons 2019 is ”The Journey to Age Equality”.

Ah, and yes Romania herself has an institution dedicated to the elderly: CNVP (The National Council of Elderly People)

Too many comments to make, but I don’t have the time.


Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (III)

În sfârșit ultima poveste din lungul, dar fascinantul, articol al lui Simon Kuper din Financial Times. Următoarea poveste va încerca să sintetizeze lecțiile pe care această fascinantă călătorie culturală prin devenirea politică a Marii Britanii și a universităților ei de elită o au asupra celor care privesc din afară spectacolul imaginându-și că lucrând mai mult, învățând după alte modele decât cele care-ți sunt la îndemână, poți ajunge la succes. Pe curând.


“… Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenții să o localizeze măcar. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.

În schimb, cei mai mulți artizani ai Brexit-ului studiaseră materii orientate către trecut: studii clasice în cazul lui Johnson, istorie în cele ale lui Rees-Mogg și Hannan, iar Gove a studiat literatura engleză (prin care se înțelegea în cea mai mare parte canonul). Erau nostalgici. De aici și hagiografia lui Churchill făcută de Johnson și elogia The Victorians („Victorienii”) a lui Rees-Mogg, care a stârnit multă batjocură, în timp ce Gove, în calitatea sa de secretar de stat în educație, s-a străduit să îi oblige pe elevi să învețe literatura de secol XIX și „povestea insulară” a Angliei. […]

După ce artizanii Brexit-ului din Oxford au câștigat dezbaterea, Cameron și-a dat demisia, iar ei au trecut la un alt format familiar: alegerile interne pentru conducere. După cum a remarcat un fost președinte al Uniunii, lupta care a urmat poate fi descrisă în întregime în argoul Uniunii: „Boris l-a înjunghiat pe Dave. Michael l-a înjunghiat pe Boris. Theresa și Michael i-au furat felia lui Boris. Boris și-a tăiat singur craca de sub picioare.” […]

May a devenit premier și i-a însărcinat pe susținătorii Brexit-ului cu realizarea lui. Pentru asta le-a dat posturile-cheie din guvern. Dar ei erau experți în dezbateri, nu în politică. Nu puteau să învingă pretențiile Bruxelles-ului prin dezbateri, deoarece negociatorii Uniunii Europene respectau regulile. Atât de nepregătiți au fost susținătorii Brexit-ului, încât în decembrie 2017 au acceptat principiul unui plan „backstop” pentru a menține o graniță deschisă cu Irlanda, ca apoi să petreacă următoarele 18 luni luptând împotriva lui. […]

În lumea mică și insulară a elitei britanice, se întâmplă adesea ca o clică să aibă o influență extrem de mare. O paralelă interesantă poate fi observată între conservatorii din Oxford din anii 1980 și spionii din Cambridge din anii 1930. Șarmanți, cu părul blond și ciufuliți, amatori de plăceri și absolvenți ai Colegiului Eton, Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt și John Cairncross au ieșit și ei la suprafață din mediul intim al unei rețele de școli publice exclusiv pentru băieți. Patru dintre ei au studiat la Trinity College, iar Maclean vizavi, la Trinity Hall. Suficient de încrezători că pot să formuleze o viziune revoluționară asupra lumii, în ciuda faptului că erau prost informați, s-au alăturat unei cauze utopice: comunismul sovietic. Acesta le promitea un paradis îndepărtat în care nu s-au așteptat niciodată să trăiască propriu-zis. Dar era extrem de distractiv să  lupte pentru el. […]

Există un element comun între aceștia și Brexit-ul conservator. Caroline Lucas, parlamentară din grupul Verzilor, l-a criticat pe Rees-Mogg anul trecut: „Acesta nu este un joc de salon sau o societate de dezbatere. Aceștia sunt oameni reali, cu vieți reale”. Ei bine, e dreptul ei să creadă asta. […]

Cei Cinci din Cambridge au primit poziții importante, deoarece aveau CV-uri de elită și lăsau impresia gentleman-ului britanic arhetipal (în special prin excentricitatea de care dădeau dovadă în ceea ce privește tunsorile, băuturile și hainele). Și-au urmărit utopia preț de decenii, ignorând toate dovezile care o contraziceau și privind de sus restul societății pentru gândirea lor lipsită de imaginație. Când spionii au fost în sfârșit descoperiți, încrederea britanicilor în clasa lor politică a suferit o lovitură durabilă. […]

Cu siguranță că o comparație între grupurile din Cambridge și din Oxford nu este complet corectă: deși ambele au trădat interesele britanice în favoarea Moscovei, artizanii Brexit-ului nu au avut această intenție. […]

Hoinărind prin vechea mea facultate, mă minunam de numele chineze și germane de la capătul scărilor. Acum sunt mult mai mulți candidați, profesorii alcoolici și leneși sunt pe cale de dispariție și zero ore pe săptămână, adică absenteismul total, nu mai este tolerat. […]

Dar Uniunea, tutorialele săptămânale şi, în consecință, rolul exagerat al retoricii supravieţuiesc. Are loc vreo introspecţie la universitate după triumful artizanilor Brexitului din Oxford? „Cred că ar trebui să aibă loc”, răspunde Garton Ash. El absolvă de vină sistemul de tutoriale: „Nu mi se pare că o oră pe săptămână în care ești interogat de un expert în domeniu ar duce la volubilitate.” […]

Dar adaugă în continuare: „Școlile publice și cultura din jurul lor asigură o pregătire superficială în capacitatea de exprimare: scrierea de eseuri, vorbitul în public, capacitatea de a te descurca. Uniunea din Oxford întărește aceste abilități, chiar și printre cei care nu au fost la o școală publică. Comparați asta cu elita  germană. Pentru mine, Gove este exemplul perfect”. Garton Ash spune că Oxford, ca instuție academică, nu mai încurajează acest stil. […]

Kalypso Nicolaïdis, profesor de relații internaționale, spune: „Dacă un student este în stare să redacteze două eseuri bine elaborate pe săptămână, cu argumente bine structurate, atunci poate să se descurce fără să știe prea mult din conținutul materiilor. S-ar putea să sune superficial, dar comunicarea este utilă în viață. Uneori ai nevoie să convingi oamenii succint, în special dacă te înscrii în politică.” […]

Deplâng ce fac contemporanii mei cu Marea Britanie. Dar, având în vedere că și eu am învățat la Oxford cum să scriu și să vorbesc suficient pentru a-mi câștiga existența fără prea multe cunoștințe, nu mă pot plânge.”  (traducere de A. Călinoaia)



Politics – here and there, everywhere // Politica – peste tot la fel (I)


There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.

The article was initially published on July 21, 2019.


Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.


„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).

Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.

Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.

Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.

N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]

Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]

Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.

Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]

Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.

În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)