There are nuances, obviously. However, otherwise the big picture is the same! This is an illuminating piece about the people who helped shape Brexit and a crude look, even if it seems funny and understanding, at the non-idealistic reasons beyond political decision making. And about the British political establishment. You can also listen to it! “How Oxford university shaped Brexit — and Britain’s next prime minister” by Simon Kuper, September 18 2019.
The article was initially published on July 21, 2019.
https://www.ft.com/content/85fc694c-9222-11e9-b7ea-60e35ef678d2
Sigur că există nuanțe. Cu toate astea tabloul general este același! Articolul din care aveți mai jos câteva extrase (ei, da sunt destule, dar merită!!!) ne deschide ochii asupra celor care au ajutat la realizarea Brexit-ului. Este o privire dură, chiar dacă pare inocentă, plină de umor și nostalgie, asupra rațiunilor practice, lipsite de idealism din spatele luării deciziilor politice. O imagine a clasei politice britanice. Puteți să și ascultați înregistrarea articolului! La adresa de mai sus. “Cum a modelat Universitatea Oxford Brexit-ul şi pe viitorul premier al Marii Britanii!” de Simon Kuper, 18 septembrie 2019. Articolul a fost inițial publicat pe 21 iulie 2019. Continuarea … mâine.
„Dacă răsfoieşti paginile îngălbenite ale ziarelor studenţeşti de acum 30 de ani, dai fix peste aceleaşi feţe care domină astăzi ştirile din Marea Britanie. Boris Johnson care candida pentru funcţia de preşedinte al Uniunii, Michael Gove care câştiga concursuri de dezbateri, Jeremy Hunt care ţinea laolaltă dezbinata Asociaţie Conservatoare a Universităţii Oxford (OUCA).
Şase dintre cei şapte bărbaţi care au trecut de prima tură a concursului pentru preşedinţia conservatorilor din Marea Britanie de la începutul lunii acesteia au studiat la Oxford. Ultimii doi candidaţi rămaşi în cursă, Johnson şi Hunt, au fost contemporani cu Gove la sfârşitul anilor 1980.
Astfel, Marea Britanie este pe cale să pună în funcţie al 11-lea premier oxfordian de la război încoace. (Trei dintre premierii postbelici nu aveau studii superioare, iar Gordon Brown a absolvit la Edinburgh.) Acest record depăşeşte până și monopolul Ecole Nationale d’Administration asupra preşedinţiei Franţei (patru dintre foștii şase preşedinţi au fost énarques), și cu atât mai mult pe cel al Harvard asupra Casei Albe.
Când am ajuns în Oxford la vârsta de 18 ani, în 18 octombrie 1988, era încă o universitate foarte britanică şi destul de amatorească, plină de diletantism, abuz sexual şi alcool. Gove, Hunt şi mult mai puţin politicul David Cameron absolviseră în acea vară şi Johnson în 1987, în timp ce eu, de la biroul meu amărât de jurnalist al ziarului studenţesc Charwell, scriam despre o întreagă nouă generaţie de politicieni în devenire.
N-aveai cum să îl ratezi pe Jacob Ress-Mogg, aparent singurul student de la licenţă care era îmbrăcat mereu în costum, sau pe eurofobul Dan Hannan. Amândoi au devenit părinţi ideologici ai Brexitului. Scriu despre ei şi în ziua de azi. […]
Orice încercare de a înţelege clasa conducătoare din Marea Britanie, inclusiv pe următorul premier, necesită o întoarcere în acel loc şi timp. […]
Aproape toţi politicienii conservatori în devenire au trecut prin Uniune. Theresa May nu i-a câştigat niciodată preşedinţia, dezavantajată de sexul şi de lipsa ei de talent oratoric, dar viitorul ei soţ Philip a făcut-o în 1979. Celor doi li se făcuse cunoştinţă la o discotecă conservatore din Oxford de către un alt preşedinte al Uniunii, Benazir Bhutto, viitor premier al Pakistanului.
Pe vremea lui May, Uniunea era un mic cerc de studenţi obsedaţi de dezbateri. Dar apoi s-a lovit de probleme financiare şi a început să recruteze din populaţia studenţească mai largă. În 1988, se ajunsese ca 60% din studenţii de la licenţă din Oxford să fi plătit taxa de intrare de 60 de lire. […]
Cei mai mulţi politicieni ai Uniunii nu erau interesaţi de politicile universităţii oricum. Oricine dorea să se implice în elaborarea de politici care afectau viaţa studenţilor se implicau separat în Uniunea Studenţilor din Universitatea Oxford sau în asociațiile studențești („junior common room”) ale facultăților lor. Acel tip de politică atrăgea în special studenţi care aspirau să devină membri ai Partidului Laburist. Dave Miliband conducea comitetul de cazări al uniunii studenţeşti, în timp ce Yvette Cooper, Eddie Balls şi Ed Miliband erau preşedinţi ai unor asociații studențești.
În schimb, Uniunea prefera abilităţile de dezbatere şi ambiţia fără un scop precis. La fiecare semestru de două luni, Uniunea îşi alegea un preşedinte, un secretar, un trezorier şi un bibliotecar. „Pândarii”, aşa cum erau porecliţi studenţii politicieni, mărșăluiau prin facultate, cerând voturi de la studenţii de rând. […]” (traducere de Andrei Călinoaia)