În sfârșit ultima poveste din lungul, dar fascinantul, articol al lui Simon Kuper din Financial Times. Următoarea poveste va încerca să sintetizeze lecțiile pe care această fascinantă călătorie culturală prin devenirea politică a Marii Britanii și a universităților ei de elită o au asupra celor care privesc din afară spectacolul imaginându-și că lucrând mai mult, învățând după alte modele decât cele care-ți sunt la îndemână, poți ajunge la succes. Pe curând.
“… Conservatorii din Oxford se urcau pe bara unsuroasă încă dinainte ca majoritatea celorlalți studenții să o localizeze măcar. Cei mai mulți dintre ei ajunseseră la universitate nesiguri pe ei, îmbrăcați jalnic, încercând să se găsească pe sine și deseori împovărați de sindromul impostorului. Numai la Oxford puteau să-și dezvolte abilitățile pe care Johnson și ceilalți le aveau deja: un accent specific clasei superioare, abilități oratorice și capacitatea de a se simți încrezători în orice situație oficială.
În schimb, cei mai mulți artizani ai Brexit-ului studiaseră materii orientate către trecut: studii clasice în cazul lui Johnson, istorie în cele ale lui Rees-Mogg și Hannan, iar Gove a studiat literatura engleză (prin care se înțelegea în cea mai mare parte canonul). Erau nostalgici. De aici și hagiografia lui Churchill făcută de Johnson și elogia The Victorians („Victorienii”) a lui Rees-Mogg, care a stârnit multă batjocură, în timp ce Gove, în calitatea sa de secretar de stat în educație, s-a străduit să îi oblige pe elevi să învețe literatura de secol XIX și „povestea insulară” a Angliei. […]
După ce artizanii Brexit-ului din Oxford au câștigat dezbaterea, Cameron și-a dat demisia, iar ei au trecut la un alt format familiar: alegerile interne pentru conducere. După cum a remarcat un fost președinte al Uniunii, lupta care a urmat poate fi descrisă în întregime în argoul Uniunii: „Boris l-a înjunghiat pe Dave. Michael l-a înjunghiat pe Boris. Theresa și Michael i-au furat felia lui Boris. Boris și-a tăiat singur craca de sub picioare.” […]
May a devenit premier și i-a însărcinat pe susținătorii Brexit-ului cu realizarea lui. Pentru asta le-a dat posturile-cheie din guvern. Dar ei erau experți în dezbateri, nu în politică. Nu puteau să învingă pretențiile Bruxelles-ului prin dezbateri, deoarece negociatorii Uniunii Europene respectau regulile. Atât de nepregătiți au fost susținătorii Brexit-ului, încât în decembrie 2017 au acceptat principiul unui plan „backstop” pentru a menține o graniță deschisă cu Irlanda, ca apoi să petreacă următoarele 18 luni luptând împotriva lui. […]
În lumea mică și insulară a elitei britanice, se întâmplă adesea ca o clică să aibă o influență extrem de mare. O paralelă interesantă poate fi observată între conservatorii din Oxford din anii 1980 și spionii din Cambridge din anii 1930. Șarmanți, cu părul blond și ciufuliți, amatori de plăceri și absolvenți ai Colegiului Eton, Guy Burgess, Kim Philby, Donald Maclean, Anthony Blunt și John Cairncross au ieșit și ei la suprafață din mediul intim al unei rețele de școli publice exclusiv pentru băieți. Patru dintre ei au studiat la Trinity College, iar Maclean vizavi, la Trinity Hall. Suficient de încrezători că pot să formuleze o viziune revoluționară asupra lumii, în ciuda faptului că erau prost informați, s-au alăturat unei cauze utopice: comunismul sovietic. Acesta le promitea un paradis îndepărtat în care nu s-au așteptat niciodată să trăiască propriu-zis. Dar era extrem de distractiv să lupte pentru el. […]
Există un element comun între aceștia și Brexit-ul conservator. Caroline Lucas, parlamentară din grupul Verzilor, l-a criticat pe Rees-Mogg anul trecut: „Acesta nu este un joc de salon sau o societate de dezbatere. Aceștia sunt oameni reali, cu vieți reale”. Ei bine, e dreptul ei să creadă asta. […]
Cei Cinci din Cambridge au primit poziții importante, deoarece aveau CV-uri de elită și lăsau impresia gentleman-ului britanic arhetipal (în special prin excentricitatea de care dădeau dovadă în ceea ce privește tunsorile, băuturile și hainele). Și-au urmărit utopia preț de decenii, ignorând toate dovezile care o contraziceau și privind de sus restul societății pentru gândirea lor lipsită de imaginație. Când spionii au fost în sfârșit descoperiți, încrederea britanicilor în clasa lor politică a suferit o lovitură durabilă. […]
Cu siguranță că o comparație între grupurile din Cambridge și din Oxford nu este complet corectă: deși ambele au trădat interesele britanice în favoarea Moscovei, artizanii Brexit-ului nu au avut această intenție. […]
Hoinărind prin vechea mea facultate, mă minunam de numele chineze și germane de la capătul scărilor. Acum sunt mult mai mulți candidați, profesorii alcoolici și leneși sunt pe cale de dispariție și zero ore pe săptămână, adică absenteismul total, nu mai este tolerat. […]
Dar Uniunea, tutorialele săptămânale şi, în consecință, rolul exagerat al retoricii supravieţuiesc. Are loc vreo introspecţie la universitate după triumful artizanilor Brexitului din Oxford? „Cred că ar trebui să aibă loc”, răspunde Garton Ash. El absolvă de vină sistemul de tutoriale: „Nu mi se pare că o oră pe săptămână în care ești interogat de un expert în domeniu ar duce la volubilitate.” […]
Dar adaugă în continuare: „Școlile publice și cultura din jurul lor asigură o pregătire superficială în capacitatea de exprimare: scrierea de eseuri, vorbitul în public, capacitatea de a te descurca. Uniunea din Oxford întărește aceste abilități, chiar și printre cei care nu au fost la o școală publică. Comparați asta cu elita germană. Pentru mine, Gove este exemplul perfect”. Garton Ash spune că Oxford, ca instuție academică, nu mai încurajează acest stil. […]
Kalypso Nicolaïdis, profesor de relații internaționale, spune: „Dacă un student este în stare să redacteze două eseuri bine elaborate pe săptămână, cu argumente bine structurate, atunci poate să se descurce fără să știe prea mult din conținutul materiilor. S-ar putea să sune superficial, dar comunicarea este utilă în viață. Uneori ai nevoie să convingi oamenii succint, în special dacă te înscrii în politică.” […]
Deplâng ce fac contemporanii mei cu Marea Britanie. Dar, având în vedere că și eu am învățat la Oxford cum să scriu și să vorbesc suficient pentru a-mi câștiga existența fără prea multe cunoștințe, nu mă pot plânge.” (traducere de A. Călinoaia)