Mi-am deschis însă și eu locul unde țin tot felul de încercări. Și am găsit o poezie scrisă în engleză mai la începutul verii. Iat-o 👇👇👇
De ce în engleză? Așa mi-a fost mai ușor, mai la îndemână … Nu știu exact. Dar ce știu este că am vrut s-o traduc în română. Varianta simplă … ChatGPT. Iat-o 👇👇👇
Nu mi-a plăcut prea mult. Nu neapărat doar datorită liniuțelor roșii pe care Wordul mi le pune automat, deși îi spun că scriu în română și ar trebui să recunoască limba. Misterele tehnologiei și ale neputinței mele de a-i face față cu oarecare ușurință.
Așa că m-am apucat de lucru. Și iată versiunea mea. 👇👇👇
Textul de mai jos a fost scris cu generozitate și înțelegere umană și, mai ales, profesională de Mihaela Toader, din Cluj-Napoca. Îi mulțumesc și aici și îi rămân îndatorată.
Rareori ne mai întrebăm ce este, de fapt, un bazar. Folosim cuvântul cu familiaritate, fără să ne treacă prin gând că el poate fi expresia cât se poate de concretă a unei forme de libertate. Îl percepem, înainte de toate, ca pe un spațiu al întâlnirilor neașteptate, în care lucruri fără o legătură aparentă ajung alături și, tocmai prin această vecinătate, încep să spună ceva unele despre altele. Ordinea lor se naște firesc din apropieri, contraste și corespondențe, iar diversitatea devine ea însăși un principiu de coerență. Titlul ales de Mariana Nicolae pentru volumul său trimite spre o asemenea libertate a asocierii. Eseul personal, memoria, proza scurtă, reflecția socială, documentul cultural și ficțiunea coexistă într-o formulă deschisă, capabilă să le pună în dialog și să le dezvăluie afinitățile. Autoarea însăși își asumă această diversitate încă din prefață, vorbind despre texte „de tot felul” și despre preferința pentru un stil alert, ferit de digresiunea inutilă.
Pe măsură ce înaintezi în lectură, legăturile dintre lucrurile acestui „bazar” devin tot mai vizibile. Între ele se întind fire care trec de la un text la altul: memoria, condiția femeii, istoria trăită din interior, lumea instituțiilor, libertatea individuală și, mai ales, felul în care existența particulară este modelată de epoca în care îi este dat să se desfășoare. Mariana Nicolae pornește de la fragmente ale experienței pentru a face vizibilă, dincolo de întâmplarea particulară, lumea care a modelat-o.
O bucată de dantelă moștenită, de pildă, ar putea rămâne în limitele unei amintiri de familie. În „Dantela și eroismul vieții de zi cu zi”, sensurile ei se lărgesc însă treptat. Obiectul conduce spre femeile care au lucrat asemenea dantele, spre timpul și migala încorporate în ele, apoi spre istoria meșteșugului, industrializare și, mai departe, spre valoarea economică a muncii feminine rămase adesea în afara evaluărilor oficiale. Un lucru fragil și intim ajunge astfel să vorbească despre o realitate socială de mari proporții. Dantela este obiect, memorie, urmă a unei mâini și document al unei condiții.
Aici se recunoaște unul dintre mecanismele cele mai fertile ale volumului: Mariana Nicolae știe să facă din obiect o poartă către istorie. Pornește adesea de la ceea ce este apropiat, concret, aparent mărunt și îi descoperă, prin succesive schimbări de perspectivă, semnificația colectivă. Viața de fiecare zi devine astfel locul în care marile probleme ale societății se lasă cel mai bine observate.
Chiar titlul „Femeile nu e oameni”, cu abaterea gramaticală ostentativă, concentrează într-o formulă provocatoare o întrebare care depășește cu mult gramatica. Reflecția asupra limbii, asupra formelor consacrate de dicționare și asupra felului în care numim femeia conduce spre raportul dintre cuvinte și mentalități. Limba apare ca o memorie mai rezistentă decât credem: ea poate păstra urmele unor ierarhii și reprezentări chiar atunci când societatea care le-a produs se schimbă. Feminismul volumului dobândește aici o dimensiune culturală și lingvistică: emanciparea presupune și posibilitatea de a fi numit într-o limbă capabilă să recunoască realitatea nouă.
În „Alegeri”, același procedeu pornește de la o experiență autobiografică aparent obișnuită: învățarea limbilor străine. Rusa, franceza și engleza devin însă mult mai mult decât discipline școlare. Fiecare poartă cu sine o lume și o epocă. În jurul lor se recompun copilăria din România comunistă, familia, școala, prestigiul diferit al culturilor, raportarea la Est și deschiderea tot mai pronunțată spre Occident, întrezărit prin cărți, televiziune și călătorii. Titlul „Alegeri” începe, în acest context, să lucreze dincolo de sensul său imediat. Cât din ceea ce alegem ne aparține în întregime și cât este deja orientat de epoca în care trăim? Alegerea unei limbi devine alegerea unei ferestre spre lume, dar fereastra însăși este așezată într-un anumit loc de istorie. În câteva amintiri despre școală și familie se poate citi, în filigran, biografia culturală a unei generații. Istoria mare pătrunde astfel în Bazar pe o ușă laterală. Este surprinsă prin consecințele ei asupra vieții: ce limbă învață un copil, ce profesie poate alege un adult, ce cărți ajung până la el, către ce spații culturale își îndreaptă privirea, ce libertăți îi sunt accesibile și pe care trebuie să le cucerească. Memoria personală devine o formă de arhivă, una care conservă ceea ce istoria generală lasă adesea în afara cadrului: temperatura umană a unei epoci. De aici provine și substanța socială a volumului. În spatele experiențelor individuale se conturează câteva decenii de transformare: comunism și postcomunism, deschiderea spre Occident, schimbarea universității, emanciparea femeii, evoluția mentalităților, globalizarea, lumea digitală, pandemia. Aceste realități nu alcătuiesc un simplu fundal. Ele intră în biografii și le modifică. În centrul lor rămâne individul și întrebarea, reluată sub forme diferite, asupra libertății sale.
Ce alegem cu adevărat din propria existență? Cât din ceea ce numim destin este alegere și cât este rol atribuit de familie, societate, istorie, instituție sau gen?
Din această perspectivă capătă coerență profundă dimensiunea feministă a cărții. Asumată explicit de autoare încă din prefață, ea traversează biografii, mituri, fapte culturale, limbaj și situații sociale. Nu este vorba doar despre afirmarea unei convingeri, ci despre urmărirea felului în care condiția femeii s-a înscris în lucruri, în cuvinte, în raporturile familiale, în profesie și în istorie.
„Zidite” este, în această privință, unul dintre textele cu cea mai mare forță simbolică. Punctul de plecare, Ana lui Manole, oferă o imagine culturală deosebit de fertilă: femeia zidită pentru ca o construcție să poată dăinui. De aici, privirea se deschide către Carmen Sylva, regina Elisabeta a României, către femeile lui Shakespeare, către libertatea reproductivă, participarea femeilor la viața publică, pozițiile de conducere, mediul academic și munca domestică. Succesiunea nu este întâmplătoare. Mitul trece în istorie, iar istoria ajunge în prezent. „Zidirea” devine astfel mai mult decât motiv legendar: poate fi citită ca metaforă a contribuției feminine la edificii familiale, culturale și sociale pe care femeia le-a susținut, chiar atunci când numele ei nu ocupa primul plan. Imaginea Anei închise în zid capătă astfel o tulburătoare reverberație contemporană. Ea ne face să ne întrebăm câte dintre construcțiile pe care le considerăm durabile conțin, nevăzute, viețile celor care le-au făcut posibile. Se conturează aici una dintre intuițiile importante ale cărții: libertatea se construiește în raport cu lumea, se dobândește, se exercită și se redefinește. În această perspectivă, feminismul Marianei Nicolae se înscrie firesc într-o reflecție mai amplă asupra autonomiei individuale și a dreptului de a-ți construi propria viață dincolo de rolurile impuse.
Tensiunea dintre individ și structurile în interiorul cărora acesta trebuie să-și găsească locul capătă o expresie ficțională puternică în „Abisul”. Aici universitatea este privită dinăuntru. Maria se confruntă cu o realitate alcătuită din oameni și funcții, proiecte și finanțări, restructurări, ierarhii, competiție profesională și perspectiva unui post universitar. Dialogurile, relațiile cu conducerea, jocul pozițiilor profesionale și raporturile dintre personaje fac vizibilă o lume în care competența intelectuală se întâlnește permanent cu mecanismele instituției. „Abisul” dobândește astfel o remarcabilă disponibilitate simbolică. El poate fi distanța dintre ideal și realitate, dintre instituția imaginată ca spațiu pur al cunoașterii și instituția vie, alcătuită din oameni, ambiții, negocieri și raporturi de putere. Mediul universitar încetează să fie decor și devine el însuși materie epică. Dialogul apropie cititorul de situație, iar politețea instituțională lasă să se întrevadă strategii, interese și competiții. Personajele se definesc nu numai prin ceea ce afirmă despre ele însele, ci și prin felul în care vorbesc, negociază, așteaptă, acceptă sau încearcă să schimbe o situație. Materia profesională se transformă astfel în materie literară.
Această lume reapare, într-o geografie mult lărgită, în proza care îi aduce în prim-plan pe Yan Chan și Becky. Harvard, China, cercetarea științifică, structurile internaționale, medicina și genetica, interferențele politicului și ecoul pandemiei mută problematica volumului din spațiul românesc într-o rețea globală. Cercetătorul circulă între sisteme academice, politice și culturale diferite. El nu mai aparține unei singure instituții sau unei singure culturi. Libertatea intelectuală întâlnește aici responsabilitatea științifică, iar cunoașterea se confruntă cu lumea concretă în care trebuie să funcționeze.
Universul intelectual configurat în Bazar traversează frontiere. România și Occidentul, comunismul și societatea deschisă, universitatea locală și marile instituții internaționale nu sunt compartimente separate, ci etape și spații ale aceleiași experiențe a modernității.
În „Blestemul”, perspectiva se întoarce spre o zonă mult mai intimă. Comunismul, normele sociale, iubirea, sexualitatea, maternitatea și constrângerile unei epoci pătrund în însăși substanța biografiei feminine. Istoria nu mai poate fi separată de viața privată. Ea ajunge în familie, în profesie, în corp, în relația dintre femeie și bărbat, în maternitate. Acest mod de a coborî istoria din manual în existență este esențial pentru Bazar. Marile sisteme politice și sociale devin inteligibile prin urmele pe care le lasă asupra oamenilor. Destinul individual capătă astfel și valoare documentară, dar documentul păstrează căldura vieții. El înregistrează nu numai ceea ce s-a întâmplat, ci și felul în care evenimentele au fost trăite.
În „O lume binecuvântată cu… tragedii”, această perspectivă se mută către o experiență colectivă recentă. Pandemia, izolarea, războiul și pierderea intră aici în țesătura experienței personale, deschizând reflecția asupra fragilității vieții și a legăturilor dintre oameni. Chiar titlul, prin alăturarea paradoxală dintre „binecuvântată” și „tragedii”, sugerează că încercările-limită pot schimba felul în care privim existența și pot readuce în lumină ceea ce, în ordinea obișnuită a vieții, rămâne adesea neobservat. Reflecția filosofică se naște aici direct din experiență. Omul descoperă că nu își poate administra integral destinul, dar descoperă în același timp că îi aparține felul în care răspunde celor ce i se întâmplă. Întrebarea libertății se modifică: nu doar ce putem alege, ci ce putem face cu ceea ce nu am ales? Întrebarea străbate, în forme diferite, întreaga carte. Ea se află în spatele alegerii unei limbi străine, în spatele destinului unei femei, al confruntării cu instituția, al cercetării supuse unor presiuni exterioare, al experienței pandemiei. De aceea, subiectul profund al volumului mi se pare a fi mai puțin succesul, feminismul, comunismul, universitatea sau pandemia, considerate separat, cât raportul dintre alegere și constrângere.
În raport cu proza aflată la intersecția dintre autobiografie, eseu și ficțiune, cartea Marianei Nicolae are o particularitate recognoscibilă. Eul este punctul din care privirea pornește spre lume, iar experiența trăită funcționează adesea ca un instrument optic: prin ea sunt observate societatea, instituțiile, istoria, raporturile dintre sexe, educația, munca, boala și moartea. Iar biografia devine și ea o metodă de cunoaștere.
Întrebarea „ce mi s-a întâmplat?” conduce aproape firesc către o alta, mai cuprinzătoare: „ce spune ceea ce mi s-a întâmplat despre lumea în care am trăit?”. De aici provine capacitatea textelor de a depăși circumstanța autobiografică. Dantela nu mai aparține numai unei familii; limbile străine nu mai aparțin numai unei copilării; universitatea nu mai este numai locul unei cariere; condiția unei femei nu mai este doar un destin particular; pandemia nu mai este numai o experiență individuală. Fiecare dintre ele devine o cale de acces către o realitate mai largă. Se suprapun astfel trei experiențe care dau cărții identitatea ei: experiența feminină, experiența intelectuală și experiența istorică est-europeană. Ele se întrepătrund. Femeia este în același timp intelectualul, profesionistul, martorul istoriei, membrul unei familii și individul confruntat cu schimbarea lumii. Din această suprapunere se naște amestecul de memorie, luciditate socială și reflecție care individualizează scrisul Marianei Nicolae.
Mariana Nicolae trece cu ușurință de la evocare la reflecție, de la dialog la observația culturală, lăsând ironiei libertatea de a însufleți discursul. Scrisul ei are însă o calitate mai greu de prins în formule: apropie experiențe, epoci și registre aparent îndepărtate și descoperă între ele corespondențe care dau textelor profunzime și unitate. Și poate tocmai aici trebuie căutat sensul ultim al titlului. Bazarul nu mai este doar locul diversității, ci locul în care diversitatea produce sens. Dantela și economia, gramatica și statutul femeii, limbile străine și comunismul, Ana lui Manole și femeia contemporană, universitatea și mecanismele puterii, cercetarea științifică și politica, pandemia și fragilitatea existenței ajung să se lumineze reciproc. Ceea ce părea simplă vecinătate se dovedește a fi corespondență.
S-au citit poezii de Adrian Păunescu şi Șerban Foarță. Prevăzusem dorința de a citi cât mai multe poezii de Păunescu așa că ne-am limitat, nu foarte fericite, la doar două. Cine spune că nu se mai citește poezie? Iată mai jos câteva poezii citite la întâlnirea noastră. Sigur că au fost și discuții despre poeții respectivi, opera lor și receptarea publicului.
Dar să vorbească … poezia.
Repetabila povară
Cine are părinți, pe pământ nu în gând Mai aude și-n somn ochii lumii plângând Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți, Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.
Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc De atâția copii și de-atât nenoroc Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu, Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.
Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei, Care știu dureros ce e suta de lei. De sunt tineri sau nu, după actele lor, Nu contează deloc, ei albiră de dor Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!
După cinci ani de la publicare ce bucurie să primesc aceste cuvinte de apreciere de la Mihaela Toader, o cititoare atentă și intuitivă. Mulțumesc din suflet, Mihaela, pentru cuvintele tale empatice. Ele vin ca un balsam peste starea mea nu neapărat depresivă, dar într-un fel în consonanță cu lumea de azi. Mă bucur enorm că ai găsit resursele de timp și răbdare de a scrie despre PoeziiOarele mele. E o încurajare pentru mine.
Deja din titlul volumului, „24 de PoeziiOare”, putem bănui că formularea aleasă conține, în miniatură, însăși poetica autoarei. O îmbinare inspirată între rigoare și ezitare fecundă, între ordinea și ritmul celor „24” (de ore) și vibrația interogativă şi oarecum relativizantă a lui „oare”, care tulbură suficient de tare „fotografia” certitudinilor declarative încât să ducă poezia către posibil, către un adevăr trăit şi recunoscut direct. Este titlul unei cărți care nu oferă concluzii, ci mai degrabă nişte ferestre spre interior, un spaţiu în care întrebarea devine forma preferată și cea mai discretă de luciditate. O cartografiere prietenoasă şi caldă a fragilității umane.
Manifestându-se într-un peisaj literar în care discursul poetic se fragmentează destul de frecvent între experimente estetice ostentative și confesiuni brutale, poezia Marianei Nicolae reușește, prin acest volum, să-i restituie versului un spațiu al simplității esențiale. Cartea este, încă de la primele pagini, un exercițiu de sinceritate necosmetizată, directă, în care vulnerabilitatea nu devine spectacol, ci mărturisire luminoasă. „24 de Poezii’Oare” este, în fond, o meditație asupra fiinţei umane şi asupra curajului de a privi în oglindă. Mariana Nicolae scrie o poezie limpede, directă, care nu ascunde, nu manipulează și nu încearcă să epateze. Cartea sa este o invitație la umanitate – o umanitate vulnerabilă, dar sinceră; rănită, dar vie; uneori obosită, dar dispusă la dialog.
Cele douăzeci și patru de poeme funcționează așadar ca repere ale unei geografii interioare particulare, atent construite. În „Matrice”, autoarea propune un portret al ființei ca tensiune între început și sfârșit – „α și Ω” coexistând într-o conștiință care se caută, se teme, se destramă și se recompune. Departe de a risca diminuarea intensității trăirii, minimalismul expresiei invită cititorul să rezoneze cu un ritm afectiv autentic, eliberat de orice ornament inutil.
Poemul „Casa” emoționează prin naturalețea cu care transformă durerea pierderii într-o imagine austeră, dar memorabilă: plecarea mamei devine un punct de ruptură, iar întrebarea „ce fac cu lâna din jachetă?” capătă greutatea unui simbol al continuității imposibile. Aici, Mariana Nicolae stăpânește arta rarefiată a detaliului revelator, acel detaliu care spune mai mult decât o confesiune explicită.
Întregul volum impresionează prin modul în care alternează fragilitatea intimă cu un registru critic discret, dar acut. În poezia „Bărbații care…”, poeta așază într-un perfect echilibru ironia, dezamăgirea și nevoia de demnitate într-o lume care, prea adesea, desconsideră total, sau apreciază prea puțin, vulnerabilitatea individului. „Dispar toate dacă nu mă străduiesc să am dreptate”, notează ea, surprinzând nu doar prin efortul de a fi auzită, ci și prin nevoia de consistență a propriului adevăr într-o lume instabilă. Iar în „ADHD”, ritmul frânt al versurilor reproduce întocmai haosul cotidian contemporan, în care atenția, identitatea și calmul devin bunuri rare. Poemul nu moralizează, însă pune întrebări esențiale despre latura nevăzută a hiperactivității sociale, amintind brutal că tot timpul există cineva care „vrea continuu ceva de la tine”. În alt registru, „Altceva” sau „Tentații” explorează cu onestitate presiunea şi nevoia de a te reinventa, de a aparține și, mai ales, lupta cu sinele. Ele certifică faptul că Mariana Nicolae scrie inspirată din zona experienței trăite, iar această autenticitate conferă o consistență unică volumului.
„24 de Poezii’Oare” este o carte care aduce câteva gesturi de o aleasă claritate morală și de afirmare a unei etici a scriiturii: refuzurile enumerate de poetă devin afirmații despre libertate, integritate și o formă de responsabilitate interioară rar întâlnită. Versurile propun un fel de reechilibrare a ființei între Eu și lumea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea predispusă la superficialitate. În partea a doua a volumului, tonul se adâncește, iar vocea poetică devine mai gravă, mai atentă la propriile vulnerabilități și la felul în care lumea lasă urme în viaţa noastră. Poemele de după „Tentații” deschid un spațiu în care introspecția se combină cu o luciditate neliniștită, dar niciodată agresivă. Texte precum „Și dacă…”, „Prea mulți” sau „ADHD” surprind tensiunea identității fragmentate de ritmul contemporan. În aceste poeme, Mariana Nicolae își privește cu franchețe propria fragilitate, formulând întrebări care pun în lumină un Eu dispersat între obligații, presiuni subtile și nevoia de a rămâne autentic: „Suntem prea mulți… și totuși fiecare atât de singur” este un vers care fixează cu precizie un adevăr al lumii actuale, în care proximitatea nu garantează comunicarea.
Volumul „24 de Poezii’Oare” se încheie cu poemul dedicat fiicei, un text care reunește delicat toate liniile de forță ale cărții: fragilitate, memorie, identitate, continuitate. Este un poem luminos, aproape ceremonial, în care autoarea părăsește zona interogativă și oferă, în schimb, un gest de încredere. Versurile vorbesc despre moștenirea invizibilă dintre mamă și fiică, despre felul în care sensul trece dintr-o generație în alta nu neapărat prin certitudini, cât mai ales, prin gesturi tăcute, prin priviri și prin acea formă de iubire care nu cere, nu condiționează și nu negociază. Doar însoțește. Poemul final devine astfel o fereastră spre viitor, dar și un punct de închidere armonioasă pentru drumul interior pe care volumul l-a parcurs: de la îndoială la limpezire, de la vulnerabilitate la asumare, de la fragment la continuitate.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă ilustrațiile care însoțesc fiecare poem. Desenele (de la imaginea suspendată a trupului vulnerabil, la aripa stilizată sau la globul terestru populat cu case-miniatură) toate ilustrațiile formează o oglindă care amplifică discret, cu eleganță şi finețe, tensiunile și luminile fiecărui poem. Ele nu explică poezia, ci îi prelungesc vibrațiile într-un alt registru, prin nebănuite fire invizibile.
Am citit cu multă plăcere și versiunea în limba engleză și, atât cât sunt în măsură să apreciez calitatea traducerii, pot spune fără rezerve că printre punctele forte ale acesteia, unele se cuvin neapărat subliniate şi aici. Aș remarca fidelitatea semantică, coerența stilistică în limba engleză, claritatea și accesibilitatea incontestabilă, și aș adăuga că traducerea respectă arhitectura poemelor, tonul confesiv, eleganța și discreția adaptărilor culturale. Traducerea nu trădează textul. Îl simplifică doar pe alocuri, în funcție de intenționalitatea autoarei, care este, în același timp, poeta și traducătoarea propriului volum.
Cartea Marianei Nicolae aduce cu sine o prospețime rară și o eleganță a adevărului rostit fără patetism. Este un volum care merită toată atenția, nu doar pentru frumusețea poetică, ci și pentru liniștea interioară pe care o lasă în urmă.
Vorbind despre presiunea constantă asupra noastră de a avea mai mult, tot mai mult și, desigur, tot mai nou și mai original sau unic, Shafak atrage atenția că nici industria publicațiilor nu este imună. Deși, spune ea “viața unui romancier, să fim sinceri, este de cele mai multe ori pur și simplu trudă — stăm la birou și scriem, zi de zi, înaintând ca un melc, construind povești cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Punem o virgulă, două ore mai târziu o ștergem. Nimic senzațional, nimic măcar vag interesant în viața unui autor. Ceea ce este fascinant este cum, din noroiul scos la suprafață din adâncul acestei mări de plictiseală și monotonie, creăm universuri imaginare pline de posibilități infinite.”
…
“Trăim în Epoca celor trei A: Anxietate, Furie și Apatie. Rareori avem timp să evaluăm, ca să nu mai vorbim de a aprecia, ceea ce deja avem. Cum am putea face asta, când suntem — individual și colectiv — aruncați neîncetat către următorul lucru? Dar există o valoare imensă în a încetini ritmul, în a fi atenți la ceea ce este prezent în jurul nostru. Și uneori cea mai profundă înțelepciune nu se găsește într-o noutate futuristă, ci în filozofiile și ritualurile străvechi pe care le-am uitat de mult.”
…
Îmi place în mod deosebit cel de mai jos, probabil și pentru că am vizitat un șaman în Peru.
“Aceste învățături străvechi sunt de un interes special pentru noi, scriitorii, căci există o afinitate între timpul povestitorilor și timpul șamanilor.”
…
“Învățăturile antice pot fi un ghid pentru vremurile noastre ultramoderne. În 2017, Noua Zeelandă a deschis un drum nou când a acordat personalitate juridică unui râu. Te Awe Tupua, considerat un strămoș al poporului maori, are astăzi același statut legal ca oricare alt cetățean al țării. Tot mai multe state-națiune ar trebui să urmeze acest exemplu.
Dacă Pământul este însărcinat, dacă un râu are drepturi egale, dacă un munte are o poveste de spus — pe scurt, dacă am putea renunța la noțiunea noastră de superioritate și la obsesia pentru noutate constantă — am fi mai grijulii față de mediul înconjurător și mai conștienți de cât de ireparabilă ar fi pierderea chiar și a unei mici insecte, a unei albine, a unei picături de ploaie, a unui fir de nisip… Jane Goodall a murit săptămâna aceasta. Nu a fost doar un om de știință care a revoluționat domeniile primatologiei și antropologiei, ci și un suflet frumos, cu un curaj și o viziune extraordinare, mereu incredibil de modestă. Ne-a arătat că o conștientizare, o unitate sunt posibile. Numind apatia cel mai mare pericol pentru viitorul nostru, a insistat ca noi să construim o punte între creierul nostru isteț și inima noastră plină de compasiune.” …
… În lumea noastră obsedată de noutăți, viteză și de consum deșănțat, am uitat să spunem “Pentru mine este de ajuns.“
Pentru cei care doriți un context mai larg puteți accesa articolul original.
Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. La multe primăveri minunate, Sara Mina!
Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!
Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.
Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.
Și care să fie, oare, acesta?!
Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!
Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…
Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…
De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…
Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>
Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.
Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!
Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
La multe primăveri minunate, Sara Mina! 
