Mai contagioasă și mai agresivă decât covidul – lenea intelectuală ne duce încet, încet spre pierderea expresivității verbale. Și ce? Doar avem …. emoticoane. Epice.
Mi-aduc aminte că l-am auzit prima dată pe nepotul meu mijlociu spunând cu referire la niște personaje de desene animate de pe Cartoon Network ceva gen și “au dat o bătălie epică”. Avea cred vreo 7-8 ani. Nu mi se părea că este un cuvânt potrivit vârstei lui. Dar ce știam eu? Începuse dublarea desenelor animate în română, în ciuda protestelor unor categorii precum profesorii de engleză, și efectele … se văd.
Articolul la care mă refer poate fi găsit aici și este scris de Mihaela Malea Stroe. o cunoscătoare fără cusur a limbii române.
Redau mai jos doar începutul, “pour la bonne bouche“.
Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.
https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-clatite-epice/