Întotdeauna mi-au plăcut datele interpretabile. CLERUL din luna octombrie l-am ținut pe 13. Ghinion? Dimpotrivă. Pentru că viața are grijă constant să ne tulbure planurile pe care le facem cu atâta grijă am fost prezenți la Muzeul Norocea un număr relativ restrâns. Dar acesta este un avantaj când dorința este să discuți, să dezbați lucruri pe care le-ai găsit interesante sau care, poate te-au intrigat sau chiar enervat. Una dintre doamnele care n-au putut ajunge ne-a transmis un mesaj: Am citit cartea “O altfel de iubire” și m-a impresionat foarte mult. Felicitări, doamna profesor Aurelia Corbeanu 💞💞💞. Și sigur regretele că nu poate fi prezentă. Și așa am pornit să discutăm cărțile Aureliei Corbeanu.
Fac distincție între doamna profesoară Aurelia Corbeanu și scriitoarea care poartă același nume. De ce? Pentru că încerc să mă distanțez de romanul “Pentru o altfel de iubire” și să fac abstracție de faptul că se referă la o poveste adevărată din viața scriitoarei. Lucru pe care autoarea nu l-a ascuns niciodată. Povestea este adevărată, dar contextul în care se petrece, personajele, detaliile vieții personajelor sunt rezultatul imaginației scriitoarei. De fapt sunt rezultatul talentului ei de a surprinde esențialul, de a reuși să creioneze cu mână sigură portrete memorabile, dar și scene vii, autentice, fără dorința activistă de a demonstra prin ele “teza” cărții.
Discuția noastră a început de la faptul că poți găsi informații multiple pe internet despre Aurelia Corbeanu. Chiar și ChatGPT știe lucruri despre ea. L-am întrebat. Aurelia a fost intrigată de ChatGPT, dar nu intimidată. Doar are o vârstă minunată la care nu te mai sperii nici de inteligența artificială și nu te încurcă nici indiferența oamenilor. Probabil că el mai frumos lucru pe care-l pot spune despre Aurelia ca om este că mi-aș dori să ajung la vârsta domniei sale, cu aceeași dorință de a face lucrurile mai bine, de a lăsa în urmă semnele trecerii noastre prin viață, de a-mi păstra echilibrul și smerenia în fața năvalei vieții înconjurătoare pe care Aurelia continuă să le aibă.
Lucrurile pe care le găsești pe internet sunt factual reale, cele referitoare la biobibliografia ei, dar lipsite de căldura umană pe care o degajă Aurelia. Prin urmare nu le repet, dar nu pot să nu subliniez prezența regală, nu, nu exagerez, a Aureliei Corbeanu ori de câte ori am întâlnit-o, la evenimentele culturale la care își dorește sincer să fie prezentă. Și pentru că peste 10 zile împlinește o vârstă frumoasă o să-i urez La mulți ani! O s-o fac și la întâlnirea de miercuri, la CLER Jr, unde și-a dorit să participe.
Dintre multele aprecieri din presă despre Aurelia, adesea găunoase și ipocrite, evident laudative, cea mai plină de substanță mi s-a părut cea făcută de Constanţa Buzea, în revista “România literară”, în mai 1998: “Ca un bun cameraman şi ca un inteligent reporter, prozatoarea surprinde dialogul crud al oamenilor simpli, ca şi comunicarea mai ales între ele a imaginilor sugestive, esenţiale, decupate dintr-o masă de lume de strânsură: la o nuntă, într-o scenă de familie sau la o şedinţă-mamut, cu ţărani şi intelectualitate rurală, în agonia agresivă a socialismului victorios nu prea de mult înlăturat”.
De aici am pornit discuția noastră despre cărțile Aureliei. Deși nu mi-am dorit, am ajuns să vorbim despre școală, despre cum era educația atunci și cum este acum, despre schimbările profunde sociale care, firesc, se reflectă și în școală, nu doar la noi, ci peste tot în lume. Sigur diferit, în funcție de condițiile locale. Ne-am amintit de Maiorescu și formele lui fără fond, am vorbit despre programele școlare care cuprind din ce în ce mai puțină literatură clasică românească și mai deloc scriitori moderni, din ce în ce mai multe activități communicative, uitând că vocabularul nu se îmbogățește de la sine, capacitatea de comunicare ține în primul rând de capacitatea de memorare care nu mai este prețuită azi pentru că putem citi totul pe telefon. Totul? Dar dacă nu știm ce vrem, ce căutăm, de ce informație avem nevoie pentru a demonstra un anumit lucru? Am vorbit despre cum am predat eu limba română unor străini folosind engleza și cum Aurelia a predat limba română fără să știe limba engleză, dar folosindu-se de experiența și metodele demutizării pe care le-a folosit și le-a descris în povestea Mihaelei din Pentru o altfel de iubire. Și am mai fi vorbit despre multe altele, dar timpul este necruțător.
Așa că am revenit la tratarea literară a temei cărții. Și care ar fi această temă? Sigur că scriitoarea ne propune în argumentul cărții câteva posibile abordări: păstrarea memoriei unor timpuri apropiate istoric, dar care par șterse din memorie prin supralicitare ideologică și educație tot mai deficitară, sau cum frumos spune autoarea descoperirea “incredibilului din viața părinților și a bunicilor” celor tineri. O altă perspectivă este cea a profesorilor pentru ca “să se întoarcă spre problemele copiilor cu dragoste și devotament” în ciuda, adaug eu după discuțiile aprinse avute ieri, marasmului birocratic care atacă nu doar învățământul, ci societatea în întregul ei. Și o temă actuală a copiilor “altfel”, cu dizabilități diverse care trebuie să aibă încredere și să-și spună continuu “Eu pot!”.
Pentru mine, însă, teza cărții este intoleranța. Cu atât mai mare cu cât avem de a face cu oameni cu o educație precară. Chiar scena de deschidere a romanului este de o cruzime fantastică, deși relatată sobru, fără excese. Suntem făcuți martorii modului în care copii obișnuiți atacă, la propriu, o fetiță surdo-mută pe care o cunosc foarte bine, fiind din același sat cu ei. Copiii devin o gloată amenințătoare și violentă. Întregul roman se construiește pe eforturile profesoarei de română de a o învăța pe Mihaela, copila surdo-mută, să scrie, să citească și să vorbească. Un efort extraordinar care devine tot mai dificil pentru că în paralel cu educarea Mihaelei, profesoara Plăieșu trebuie să educe și lumea din jur, o lume nepăsătoare, primitivă, plină de prejudecăți și răutăți extreme. Pentru așa ceva este nevoie de un curaj remarcabil. Și mai ales totul se întâmplă pe fundalul “agoniei agresive a socialismului” care a scos la iveală cele mai abjecte trăsături ale unor persoane care trăiau alături și printre majoritatea oamenilor.
De ce cred că aceasta este teza cărții? Pentru că în ciuda percepției pe care ne place s-o avem despre noi că suntem buni, primitori, ospitalieri, toleranți, adevărul este altul. Sigur, fără să generalizăm, iată ce ne spun studiile sociologice.
Deși ne place să credem despre noi că suntem un neam ospitalier, suntem pe primele locuri la intoleranță în Europa. Ușile deschise din sufletele românilor se trântesc în fața persoanelor diferite fizic, intelectual, etnic, religios, sexual. Exact așa cum foarte plastic ne arată Aurelia Corbeanu în cartea ei.
Studiul la care fac referire aici a fost făcut de firma de consultanță PEW și arată că suntem printre cei mai intoleranți din UE, suferind de șovinism cultural în proporție de 66%. Întrebarea le cerea respondenților să fie sau nu de acord cu afirmația: “Oamenii noștri nu sunt perfecți, dar cultura noastră este superioară altora.” Detalii despre studiu și harta europeană a intoleranței o găsiți aici https://cursdeguvernare.ro/sovinismul-cultural-pew-research-grecii-bulgarii-si-romanii-sunt-convinsi-ca-au-o-cultura-nationala-superioara-celorlalte-state.html
Ne-am fi dorit să mai discutăm. Mai ales că Aurelia ne ruga să-i spunem ce am fi dorit să îmbunătățească pentru o eventuală nouă ediție. Impresionantă disciplina ei în a-și lua notițe despre părerile noastre, dar și smerenia ei ca autor care-și dorește sincer să afle părerea cititorilor. Ca să nu mai vorbesc de curajul de a se întâlni cu cititorii.
Ca încheiere a acestei sumare treceri în revistă a serii de 13 octombrie o mărturisire a Aureliei cu privire la eroina cărții. Mihaela este o persoană împlinită, căsătorită în Italia, cu doi copii, cu o viață pe care n-ar fi putut nici măcar s-o viseze fără dragostea și sacrificiul Aureliei față de menirea profesorului în această lume nedreaptă, dar perfectibilă prin puterea educației.