This is a long, but rewarding story. It can be also listened to. While you do your walking around your flat, or do something else than watch some kind of … screen.
Every story of an epidemic is a story of illiteracy, language made powerless, man made brute. A plague, says Jill Lepore, the author, is like a lobotomy. It cuts away the higher realms, the loftiest capacities of humanity, and leaves only the animal.
Every plague novel is a parable of the human condition. Albert Camus defined the novel as the place where humans are abandoned to other humans. Lepore goes on saying that in plague novels all human beings abandon all other human beings. She quotes some wise words from Camus, particularly doctor Rieux’ thoughts at the end: “He knew what those jubilant crowds did not know but could have learned from books: that the plague bacillus never dies or disappears for good . . . and that perhaps the day would come when, for the bane and the enlightening of men, it would rouse up its rats again and send them forth to die in a happy city.”
The conclusion is that men will always become, again, rats. If you think that is bleak, think again. I just cut out the parts I wanted from this story so I might be wrong. Plus, there’s always hope in the wisdom of books. And we do change the world as we do our best to survive. Even though Riux “knew that the tale he had to tell could not be one of a final victory. It could be only the record of what had had to be done, and what assuredly would have to be done again in the never ending fight against terror and its relentless onslaughts, despite their personal afflictions, by all who, while unable to be saints but refusing to bow down to pestilences, strive their utmost to be healers.”
Listen or read – there’s no better time as now. And even read “The Plague” by Camus.
My dream has always been to write “the book”. What it was going to be about – that was/still is to be decided. People would be reading mostly books in my world. It seems they still are – in some worlds. I’ll keep this short. With a lot of the writing and publishing, both fiction and non-fiction, being done mostly online, I seem to see around me, my university, my small community of colleagues, mostly the tendency to read and write articles.
This article is good reading for more than one reason. For the content – obviously. And the comments are as interesting and sometimes as long as the article.
For me, however, it’s mainly because the author refers to books. Not articles, but books. While the constant claim and pressure on Romanian students/academics is to read/write articles. Books are slowly dying out in the mind of Romanian university decision makers. And so do Romanian journals. Why do I say that? Because books get little value in the promotion grid. Obviously there are more reasons than this. It would need a book to explain. In other words, I’m basically saying that our system encourages fragmentary, simplistic, linear thinking. This is relatively all you can do in an article that needs to focus on a single aspect, describe the methods, discuss the results and compute some fancy data in a highly sophisticated equation or, even better, regression, which will generally tell you what you already know. But it will get you, usually, published. And this is all that matters.
Books on the other hand synthesize and analyse info and give you time to reflect – both as a writer and a reader. They take more time to write and to read. They are, excuse my oversimplification, the luxury of intellectual life. Not in terms of costs – sometimes an article may be as expensive as a book both as production and as purchase costs. But in terms of the realization of the necessity of reading books written by your own community’s members.
I think we are missing out on the reflection side in our world.
Reflecting … to discuss.
Instant article publishing
Visul meu a fost dintotdeauna să scriu “cartea”. Despre ce urma/urmează să fie … încă mai reflectez. În lumea mea oamenii obișnuiau să citească mai degrabă cărți. Se pare că încă o mai fac – în unele locuri. Nu mai lungesc vorba. De când o parte importantă a scrisului și publicatului, atât de ficțiune cât și de non-ficțiune, se întâmplă online, parcă observ în jurul meu, în universitate, mica mea comunitate de colegi, tendința de a citi și scrie articole.
Această lectură este bună pentru mai multe motive. Pentru conținut în mod clar. Și comentariile sunt la fel de interesante și, uneori lungi, precum articolul.
Dar pentru mine articolul este interesant pentru că se referă la cărți. Nu la articole, ci la cărți. Și de ce-ar fi asta interesant? Pentru că există o linie de gândire și presiune care se pune pe studenții/universitarii români de a citi/scrie articole. Cărțile dispar încetul cu încetul din gândirea decidenților din sistemul universitar român. La fel cum dispar și revistele românești. De ce spun asta? Pentru că standardele minimale de evaluare academică, și da, toată lumea scrie cu ochii la ele, nu mai punctează decât foarte puțin cărțile. Sigur că lipsa de interes pentru a scrie cărți are cauze mai complexe. Ar fi nevoie de o carte pentru a le discuta. Cu alte cuvinte, sistemul nostru încurajează gândirea fragmentară, simplistă, liniară. Cam asta poți face într-un articol care trebuie să se concentreze pe un aspect bine definit al cercetării, să descrie metoda de cercetare, să discute rezultatele și să prelucreze datele obținute prin ecuații sofisticate sau, mai bine, prin vreo regresie bine gândită, de obicei de alții nu de autor/i, regresie care-ți va spune, probabil, ceea ce deja știai sau măcar anticipai. Dar cantitativul ajută, de obicei, la publicare. Și asta e tot ce contează.
Pe de altă parte cărțile sintetizează și analizează informațiile și îți oferă timp de reflecție. Atât ca scriitor cât și ca cititor. Durează mai mult să le scrii și să le citești. Ele sunt, cu scuzele de rigoare pentru simplificarea exagerată, un lux al vieții intelectuale. Nu în termeni de costuri – uneori un articol poate costa mai mult atât ca producție, cât și ca achiziție. Ci în înțelegerea importanței necesității cititului de cărți scrise de membrii ai comunității în care trăim.
Cred că în lumea noastră ne pierdem capacitatea de a reflecta.
