Probabil că majoritatea celor care frunzăriți această carte v-ați și dus cu gândul la Ana lui Manole. Ce altă femeie s-ar mai fi lăsat zidită ca să plătească cu viața pentru gloria bărbatului ei?
Într-o lume a lor, a bărbaților, pentru că este o lume a bărbaților, așa cum zice și cântecul lui James Brown “it is a man’s world/ este o lume a bărbaților”, femeile au fost întotdeauna îngrădite, obligate să facă lucrurile pentru care au fost destinate de divinitate, obiceiuri și tradiții despre care nu se mai știe, probabil, cum au început, dar sunt folosite și azi pentru a ni se spune că așa e făcută lumea, femeia trebuie să se supună, să fie ascultătoare, răbdătoare și înțelegătoare.
Dar nu despre Ana lui Manole vreau să vorbesc aici în mod deosebit, deși povestea ei este atât de tulburătoare și fascinantă în același timp încât chiar și Carmen Sylva, Regina Elisabeta, a fost impresionată de valențele ei spirituale și de problematica condiției femeii în societate, indiferent de clasă socială, dar și de rolul creatorului sau creatoarei de artă. În epoca în care trăia Carmen Sylva, adică între 1843 – 1916, mișcarea feministă era de abia la început, iar despre studii de gen nu putem vorbim decât de prin 2000 și ceva încoace, deși „women studies” (studii despre femei – sună ușor nefiresc în română) apăruseră ceva mai devreme. Carmen Sylva era o femeie deosebită, cu multiple interese culturale și artistice, dar zidită și ea în rolul ei de „regină”, adică de ceea ce am numi azi de persoană publică. Carmen Sylva a scris drama “Meister Manole” care a fost publicată în 1892 și care, desigur, a creat tot felul de legende fantastice și vânzătoare de tiraje mari despre modul în care chiar Manole i-a dictat-o prin intermediul unui medium. Se pare că marketingul și beneficiile lui nu-i erau străine lui Carmen Sylva.
Dincolo însă de invocări ieftine ale supranaturalului de felul celui la care am făcut referire mai sus, drama scrisă de o regină a stârnit și un interes academic care a făcut mai multe cercetătoare să studieze opera, contextul în care a apărut și, desigur, autoarea prin prisma feminismului. Beth Ann Muellner scrie într-un articol din 2018 subliniind că ‘Situarea piesei în biografia reginei și a contextului ei istoric ne arată că motivul soției zidite capătă un sens figurat. Sylva s-a identificat în mod clar cu o astfel de existență, scriind: „Viața pe tron este o existență stranie de prizonier; ești mereu prizonieră, dar ești și acasă. . .”‘ (p. 246). Pe de altă parte în pofida muncii asidue și exemplare a Reginei Elisabeta / Carmen Sylva care a “supravegheat transcrierea, traducerea și publicarea de legende și basme populare românești”, dar și a propriei ei creații literare, a fost constant privită cu indulgență și considerată ca diletantă.
Unele dintre teoriile feministe actuale luminează mesajul captivității femeilor, al zidirii lor fie în căsătorie, fie în rolul lor social de reproducere sau în orice alt tip de spațiu „construit” care în societatea noastră de azi are nu neapărat ziduri masive, ci plafoane de sticlă care-ți dau sentimentul că ești liberă. Revenind însă la drama scrisă de Carmen Sylva, autoarea Beth Ann Muellner consideră în mod justificat că legenda este și “o metaforă potrivită pentru femeia scriitoare din secolul al XIX-lea care, deși avea ‘o cameră a ei’, era adesea considerată „nebună.” Scriitoarele din secolul al XIX-lea au adoptat frecvent metafore spațiale reflectând preocupările lor față de ‘împuternicirea’ de care aveau nevoie și față de lipsa lor de putere, fie asupra propriului corp, fie asupra spațiului pe care l-au locuit, sau asupra bunurilor pe care le-au dobândit, dar nu puteau să dispună de ele.
Este foarte interesant că activitatea scriitoricească a Reginei Elisabeta era considerată atât de puțin potrivită cu preocupările unei regine, de fapt ale unei femei, încât chiar Carol, soțul ei, i-a sugerat adoptarea unui pseudonim care să despartă cele două laturi ale personalității ei. Bărbații în aceeași situație recurgeau mai rar la astfel de stratageme pentru că un bărbat avea libertatea să “creeze”. Nu este cazul aici din lipsă de spațiu, chiar dacă avem o carte virtuală, să discut despre faptul că femeile n-au avut dreptul să picteze, să sculpteze, să urce pe scenă, să se ocupe de știință – decât, desigur, în secret. Știți foarte bine că rolurile de femei din piesele lui Shakespeare erau jucate de tineri adolescenți. Și era o tradiție care mergea până în antichitatea greacă. De ce? Același simplu motiv că rolurile de gen, chiar dacă nu erau denumite așa, cereau femeii să stea acasă, nu pe scenă, să facă și să crească urmași. Sigur că în majoritatea cazurilor urmașii trebuiau să fie băieți, nu fete.
Carmen Sylva a creat, involuntar desigur, un documentar al vieții bogate și variate de zi cu zi al femeilor regale, ne spune studiul lui Beth Ann Muellner (pp. 249, 250) care subliniază că, adesea limitate la spațiile interioare, femeile regale erau observatoare fine ale societății din jur și foarte conștiente de rolul spectacolului în viața lor. Așa cum Carmen Sylva își amintește din copilărie: „toată această viață constant la vedere, parcă, această lipsă de intimitate care ni se părea atunci perfect naturală”. Această conștientizare era împărtășită și de alte femei nobile, cum ar fi prietena Sylvei, Elisabeta a Austriei (Sissi), care comenta și ea: „Adesea în costum de împărăteasă mă simt ca și cum aș fi sub un văl greu, fără a fi cu adevărat așa, ca într-un fel de mascaradă”. Vorbind despre „teatrul în teatru” al lui Shakespeare, Sissi spune „întreaga noastră viață este într-adevăr doar un spectacol. Întotdeauna ne interpretăm pe noi înșine”. Sylva a împărtășit aceste sentimente, comentând: „a zâmbi în permanență este o parte din rolul nostru.”
Este relevant pentru condiția femeii ce spune Carmen Sylva despre soțul ei, când încă nu era rege: „Prințului îi place ca în fiecare clipă liberă pe care o are să mă găsească – așa că sunt mereu acasă. Nu trebuie să observe niciodată că muncesc. Când sună sau îi aud pașii, arunc tocul și pensula până când nu-mi mai solicită prezența.”
În mod cert a fi închisă într-un palat nu se aseamănă cu a fi zidită de vie într-un zid, dar comparația cu o existență pasivă și supusă, departe de societatea cotidiană este ușor de imaginat. Într-adevăr, literatura i-a permis lui Carmen Sylva să supraviețuiască oboselii vieții regale și a ceremonialului de la curte, așa cum ea însăși recunoaște: „mulțumesc lui Dumnezeu, că duhul poeziei mă însoțește în secret la audiențe, în păduri, în școli, la dineuri.”
Pentru că nu trebuie să fii realmente zidită într-un perete pentru a fi lipsită de libertate. Și poate ar trebui să menționez în treacăt că obiceiul zidirii era foarte vechi și destul de extins la creștinii timpurii și apoi în evul mediu. Se zideau, prin opțiune personală nu prin constrângere însă, și femei și bărbați pentru a se izola de lume și a se dedica meditației și unei vieți ascetice. Eremiții sau anahoretele erau considerați oameni sfinți și erau parte integrantă a comunității lor. Făceau parte din viața obișnuită în Europa medievală, sacrificiul lor amintind constant comunității locale despre importanța acțiunii lor pentru lumea muritorilor. Un articol interesant despre acest obicei de neînțeles pentru cultura noastră hedonistă de azi și alergatul după satisfacerea plăcerilor proprii îl găsiți aici.
Revenind însă la simbolismul zidirii sau îngrădirii libertății femeilor probabil că cea mai elocventă și, pentru mine, impresionantă expresie este dată de Ileana Mălăncioiu: “Stau într-un zid ca Ana lui Manole, / Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit / N-a visat nimic niciodată. // El m-a închis într-un zid gata făcut, / În propriul său zid de apărare, / Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui, / Nici în afară.” (Legenda)
Ce se întâmplă azi cu îngrădirea libertății de alegere a femeilor? Și, da, în acest paragraf mă refer la România anilor de la 2000 până azi. Și am să vă spun spre demonstrație o scurtă povestire.
Acum câțiva ani am participat la un proiect având ca temă implicarea mai mare în politicile publice pentru afaceri. Era un proiect derulat de ADAF, o organizație dedicată dezvoltării antreprenoriatului feminin. În proiect eram, conform limbajului birocratic actual, expert în elaborarea unui studiu privitor la capacitatea ONG-urilor și partenerilor sociali pentru creșterea capacității de a formula și dezvolta propuneri alternative la politicile publice inițiate de administrația centrală și locală, pentru crearea și menținerea unui mediu de afaceri cu o birocrație redusă la strictul necesar, cu un climat de afaceri prietenos, transparent și deschis. V-am cam pierdut, nu-i așa?! Revenind însă. La conferința de lansare a proiectului am vorbit în fața unui auditoriu format din oameni educați, obișnuiți cu limbajul și problematica situației descrisă în fraza lungă de mai sus, despre “Egalitatea de șanse și combaterea discriminării” cu referire directă la situația femeilor, generală, dar și specifică din afaceri și administrația publică. Și am pornit de la faptul că egalitatea de gen este un indicator care vorbește despre starea de bine a unei comunități. Indicele analizează situația femeilor și bărbaților – pe piața muncii, resursele financiare, nivelul de educație, sănătate, cum este folosit timpul, puterea de decizie. Am dat câteva date, din surse publice, respectiv că România se află pe locul 25 din 28, în cadrul Uniunii Europene, în ceea ce privește egalitatea de gen – conform Raportului despre Egalitatea de Gen din 2015. Situație care s-a schimbat foarte puțin în 2022 an pentru care avem date care oricum se referă în mare parte la 2020. Cât de puțin? Păi, jonglăm între locul 25 și 26 pe care ni-l disputăm cu vecinii din zonă. Dacă vă interesează detalii le găsiți aici.
Revin însă la povestirea mea. Mi-am terminat prezentarea invitând întrebări sau comentarii. Unul dintre domnii din sală a început să vorbească spunând că prezentarea mea a fost tendențioasă, că realitatea românească este cu totul alta, că la noi în țară femeile au drepturi egale cu bărbații, că legislativ suntem la nivelul UE, că …. Pe măsură ce vorbea observam reacțiile din sală, sigur diversificate în funcție de … gen. I-am răspuns domnului respectiv că nu vorbeam despre starea legislativă, ci despre modalitățile de aplicare ale legilor și, mai ales, despre mentalitățile care sunt încă atât de puternic patriarhale în România. Și, ca exemplu, i-am dat domeniul meu de activitate – învățământul superior. Unde majoritatea cadrelor didactice ca și majoritatea studenților, sigur cu diferențe specifice de la domeniu la domeniu, sunt …. femei. Conducerea însă? Cifrele vorbesc de la sine.
În 2019 existau în România 54 de universități de stat toate conduse de bărbați, cu excepția a trei, dintre care două țin de domeniul artelor. În 2022 numărul universităților de stat este de 53, conform paginii de internet a Ministerului educației, iar numărul rectorilor femei a crescut la 4 prin alegerea primei femei rector la o universitate medicală, cea din Cluj. Oricum cifra femeilor rector la noi este sub media UE.
După ce am dat acest răspuns s-a produs rumoare în sală și mai multe doamne au luat cuvântul povestind din experiențele proprii că situația este dificilă la noi din punctul de vedere al egalității de șanse. Legislativ stăm relativ bine, spuneau ele, dar mentalitățile puternic tradiționale și, adaug eu, o educație precară, mai ales în zonele slab dezvoltate ale țării, contribuie la existența problemelor legate de violența domestică, de o reprezentare mai bună a femeilor în funcțiile publice, de gândirea pe bază de stereotipuri de gen (asta este o activitate doar pentru femei sau, dimpotrivă, doar pentru bărbați). Subiecte importante de discutat în societatea noastră continuă să fie eliminarea diferențelor salariale dintre femei și bărbați pentru aceeași activitate, timpul petrecut în familie față de cel petrecut la serviciu de femei și de bărbați, încurajarea concediului paternal în echilibru cu cel maternal, facilitarea întoarcerii la muncă a tinerelor mame în condiții flexibile astfel încât să se poată ocupa și de copii și familie.
Dar, ca de obicei, discuțiile extrem de interesante au avut loc în pauza de cafea și chiar după terminarea conferinței. Multe dintre femeile prezente au dorit să-și spună fiecare experiența pe care au avut-o adesea într-o lume condusă de bărbați, iar unii dintre domnii prezenți au simțit nevoia să-mi spună, mai în glumă, mai în serios, dar oricum ușor “de sus”, că exagerez.
Convingerea mea este că nu exagerez. De ce? Pentru că România nu este Bucureștiul și nici în București nu putem compara Piața Universității, Piața Romană, Calea Dorobanți cu Rahova, Ferentari sau Berceni. Știu că omul sfințește locul, știu clar că există peste tot și oameni minunați, dar și dintre cei pe care nu dorești să-i cunoști și nici măcar să te intersectezi cu ei. Repet, ca peste tot în lume, ca peste tot în România. Ceea ce ne diferențiază sunt condițiile de viață, de minime condiții de infrastructură și locuințe, de asigurarea sănătății și educației comunității. Și când gândim în acești termeni ne dăm seama, cel puțin așa sper, că nu putem compara egalitatea de șanse din orașele dezvoltate ale României cu cele din satele sau chiar cartierele fără canalizare și apă curentă, uneori chiar și fără curent electric. Internet? Să fim serioși. Poate pe telefon, dar asta este o altă discuție.
Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră! Nu v-ați gestionat bine eforturile, resursele, viața, n-ați știut să jucați jocul care a fost inventat de bărbați, pentru bărbați! Ați avut naivitatea să credeți că dacă munciți mai mult și foarte adesea mai bine, mai conștiincios decât ei, veți avea parte de tratament corect și șanse egale.
Ei bine, ce spun cifrele?
În primul rând că femeile au suferit cel mai mult în timpul pandemiei și psihic, dar și economic. Ne mai spun cifrele și că în prezent există o încetinire vizibilă a susținerii drepturilor femeilor și, în general, a egalității de gen și șanse. Și nu numai în țările nedemocratice gen Iran sau multe din țările arabe pentru a vorbi despre cele mai cunoscute la noi ca problematică, ci chiar în bastioanele lumii democratice. Oare nu SUA este cea care a repornit o incredibilă campanie împotriva drepturilor femeilor de a fi stăpâne pe propriul lor corp și de a decide cum să-și exercite drepturile de reproducere? Și mai aproape de noi nu este avortul interzis în Polonia, cu o legislație mai aspră decât cea de pe vremea lui Ceaușescu la noi? Dar în România, unde nu se prea vorbește despre acest subiect din diverse motive? Sigur că mă refer la sistemul public de sănătate, nu la cel privat.
Se pare că pe măsură ce există o alunecare tot mai accentuată spre autoritarism pe plan mondial, în paralel există și o îngrădire tot mai mare a drepturilor femeilor. Într-un articol care te invită la reflecție din multe puncte de vedere, autoarele Erica Chenoweth și Zoe Marks, ambele cercetătoare la Harvard Kennedy School, subliniază că pandemia de COVID-19 a accentuat aceste tendințe, obligând milioane de femei să-și părăsească serviciile și să-și îngrijească familia, evident fără să fie plătite, doar e datoria lor, cu acces limitat la îngrijire medicală și educație și foarte adesea lipsite de apărare în fața abuzurilor și violenței domestice. Adică să facă o muncă invizibilă și, prin urmare, neplătită. Ca, de exemplu, treburile casnice pe care oamenii adesea nu le recunosc pentru că sunt atât de obișnuite, de comune, dar fără de care nu există familie, cămin, comunitate. Ce-ai făcut azi – este o întrebare obișnuită și adesea răspundem automat – nimic, desigur nimic deosebit. Nu ne-am părăsit locuința, dar am făcut multe dintre activitățile următoare: spălatul vaselor și al rufelor chiar dacă ambele se fac cel mai adesea cu mașina, îngrijirea copiilor, supravegherea lecțiilor, îngrijirea părinților în vârstă, organizarea de întâlniri și programe, cumpărăturile necesare și gătitul meselor zilei. Nu mai vorbim de curățenie, ordine, și câte alte activități de acest gen care apar într-o familie. Și, da, ne ferim să ne punem copiii să ne ajute, de frică să nu muncească, ferească Dumnezeu, uitând că astfel îi deformăm și le micșorăm șansele de a deveni independenți și competitivi.
Erica Chenoweth și Zoe Marks ne aduc aminte că situația femeilor în secolul XX s-a îmbunătățit în multe locuri din lume. Mișcările feministe au câștigat dreptul de vot (sfârșitul secolului XIX și, de la țară la țară, până târziu în secolul XX) care pe vremea aceea se chema sufragiu de unde și mișcarea sufragetelor; au extins accesul femeilor la îngrijirea sănătății reproductive, la educație și la participare pe piața muncii; și au început să facă presiuni pentru a legitima egalitatea de gen pe plan intern și internațional. Dar, spun cele două autoare misoginia și autoritarismul nu dispar cu ușurință, mai ales că există o lungă istorie a discriminării împotriva femeilor peste tot în lume, în pofida unor excepții cunoscute. Și ele dau ca exemple lideri autocrați care erau și sexiști: Napoléon Bonaparte, care a dezincriminat uciderea soțiilor infidele, Benito Mussolini, care susținea că femeile „nu au creat niciodată nimic” și continuă cu cei contemporani cu noi. Cum spuneam articolul este foarte interesant, dar să ne întoarcem la cifre.
Există foarte multe statistici care ne demonstrează ceea ce femeile știu pentru că trăiesc astfel de situații constant deși li se spune la fel de constant că li se pare, că este doar o exagerare, o „fandacsie“ și că, iată, legislația consfințește egalitatea de șanse. Cu toate astea, Forumul Economic Mondial estima în 2017 că pentru a se realiza paritatea de gen va fi nevoie de un interval de timp de 217 ani, iar în 2022 divizia pentru dezvoltare economică a ONU estima că acest interval necesar este de 257 de ani. Cu alte cuvinte efectele pandemiei în primul rând, dar și ale crizelor geopolitice la care asistăm constant, asupra situației femeilor în lume au crescut timpul necesar pentru a reduce diferența globală de remunerare între femei și bărbați cu 40 de ani. Progresele făcute, multe sau puține, dar su siguranță importante, au fost astfel reduse sau chiar eliminate.
În prezent, pentru fiecare dolar pe care îl câștigă bărbații, femeile câștigă 77 de cenți, iar în privința muncilor neremunerate femeile desfășoară de cel puțin 2,5 ori mai multe astfel de activități decât bărbații.
Ce se-ntâmplă însă dincolo de cifre? Sunt femeile într-adevăr respectate și tratate ca egale sau continuă să existe prejudecăți și stereotipuri de care adesea nici nu suntem conștienți sau conștiente, dar care ne influențează în diverse moduri luarea deciziilor și modul cum acționăm?
O cercetare făcută cu ajutorul inteligenței artificiale a analizat 3,5 milioane de cărți de ficțiune și non-ficțiune, scrise în limba engleză între 1900 și 2008, pentru a pune în evidență dacă există vreo diferență între tipurile de cuvinte care descriu bărbații și femeile în literatură. Și au descoperit că femeile sunt în general descrise sub aspect fizic, în timp ce bărbații sunt descriși mai degrabă din punctul de vedere al comportamentului.
Astfel, „frumoasă” și „sexy” sunt două dintre adjectivele cele mai frecvent folosite pentru a descrie femeile. Bărbații, pe de altă parte, sunt descriși adesea ca „integri“, „raționali“ și „curajoși“.
Analiza demonstrează și că verbele negative asociate cu corpul și aspectul apar de cinci ori mai des pentru figurile feminine decât pentru cele masculine. Și dacă vă gândiți că studii din mediul corporatist au pus în evidență în timpul evaluărilor periodice că 66% dintre femei au primit feedback negativ referitor la stilul lor comportamental, comparativ cu doar 1% dintre bărbați și că înlocuirea numelui unei femei cu numele unui bărbat pe un CV a îmbunătățit șansele de angajare cu peste 60% poate vă dați seama ce importanță extraordinară are analizarea prejudecăților, adesea involuntare sau moștenite, ale limbajului pe care-l folosim. În primul rând pentru că există pericolul real ca prejudecățile noastre să fie preluate de diversele programe de inteligență artificială folosite la selecții de personal și care nu sunt sub nici o formă mai obiective ca oamenii. Pentru simplul motiv că sunt programate de … oameni, majoritatea bărbați. Și nu neapărat din cauză că femeile nu știu să scrie programe.
Și pentru că tot vorbim despre inteligența artificială oare ce se-ntâmplă cu femeile în lumea virtuală sau în metavers? Dar ce înseamnă aceste concepte? Și de ce ne-ar interesa? Pentru că ele reprezintă o nouă modalitate de interacțiune în care oamenii acționează prin intermediul avatarurilor. Strict lingvistic „meta“ înseamnă “dincolo de” și „vers“ este prescurtarea de la univers, adică metaversul. Metaversul înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Încă nu există acord asupra înțelesului. Unii cred că este un teren de joacă digital pentru prieteni. Alții cred că are potențialul de a fi un spațiu comercial pentru companii și clienți.
În ambele situații spun oamenii de afaceri, consultanții și analiștii, este o oportunitate care nu poate fi ratată. Firma de consultanță McKinsey arată că metaversul are potențialul de a genera până în 2030 până la 5 trilioane de dolari, o sumă greu de imaginat. Cred că puteți înțelege că este o zonă mai mult decât interesantă și de ce n-am fi curioase să știm ce vor face femeile în metavers.
Se pare că femeile petrec mai mult timp în metavers decât bărbații și au șanse mai mari să conducă și să implementeze inițiative în metavers. Cu toate acestea, la fel ca în sectorul tehnologic în ansamblu, femeile reprezintă o minoritate în economia metaversului. Rolurile de conducere și capitalul antreprenorial în spațiul metaversului le revin cu precădere bărbaților.
Femeile consumatoare și cu roluri executive sunt mai proactive în ceea ce privește utilizarea și inițiativele metaversului decât bărbații cu aceleași roluri. Și totuși femeile sunt încă blocate și nu pot să ajungă în rolurile de conducere din economia metaversului. McKinsey arată că, în ultimii cinci ani, companiile metaverse conduse de bărbați au primit o cotă mai mare din finanțarea totală a antreprenoriatului decât companiile metaverse conduse de femei.
Cu alte cuvinte, în metavers ca și în realitatea în care trăim direct și nemediat, femeile continua să fie discriminate. Poate nu zidite, dar cu siguranță îngrădite în roluri secundare.
Și o să închei această încercare de a vă aminti câteva situații illustrative pentru viața trăită de femei de-a lungul istoriei revenind la cele care au avut șansa de a se naște la vârful societății. Într-un interviu cu Lady Glenconner, în vârstă de 90 de ani, o prietenă apreciată a reginei Elisabeta a Regatului Unit, aceasta discută limitele și constrângerile pe care le aveau femeile față de bărbații din aceleași cercuri sociale. În acest caz elita aristocrată a Marii Britanii cu toate avantajele conferite de avere și titluri nobiliare. Glenconner oferă o perspectivă care ne amintește de Carmen Sylva și Sissi și ne arată limitele libertății pe care femeile aristocrate din generația ei le aveau. Înconjurate de luxul și fastul vieții de curte ele nu aveau decât o educație formală superficială și așteptările societății asupra lor se concentrau pe o căsătorie „bună“, pe abilitatea lor de a gestiona gospodăria sau mai degrabă gospodăriile familiei și, mai ales, pe nașterea unui moștenitor de sex masculin care să asigure continuitatea titlului și ale privilegiilor. Rebeca Mead, autoarea interviului cu Lady Glenconner, ne spune că așteptarea pentru un moștenitor persistă, deși sistemul de „primogenitură absolută“ a fost modificat în 2013 pentru Familia Regală britanică, astfel încât fiicele mai mari să poată avea acces la tron înaintea fraților lor mai mici.
Nu se trăiește ușor ca femeie într-o lume a bărbaților indiferent că te-ai născut într-un bordei sau într-un palat. Sigur că într-un palat este mai ușor, dar efectele lipsei libertății și demnității umane se manifestă la fel. Și sigur că de-a lungul istoriei au existat bărbați iubitori, devotați partenerelor de viață pentru care mulți au renunțat la privilegii și chiar la viață. Îi apreciem și îi iubim. Dar societatea în ansamblul ei a fost gândită și organizată pentru a îngrădi femeile și a le izola în rolurile pe care ei, bărbații, nu întotdeauna iubitori și binevoitori, le-au gândit ca potrivite pentru ele. Deși și James Brown recunoaște în șlagărul lui de succes că “Aceasta este o lume a bărbaților, / Dar nu ar avea nici o valoare fără o femeie sau o fată.“
Referințe
- Beth Ann Muellner, (2018) The Walled-up Wife Speaks Out: The Balkan “Legend of the Walled-up Wife” and Carmen Sylva’s Meister Manole, în Marvels & Tales, Vol. 32, No. 2, https://www.jstor.org/stable/10.13110/marvelstales.32.2.0245
- Carmen Sylva, (1892) Meister Manole, E. Strauss
- Erica Chenoweth, Zoe Marks, (2022) Revenge of the Patriarchs. Why Autocrats Fear Women, în Foreign Affairs, vol. 101, nr 2, https://www.foreignaffairs.com/issues/2022/101/2
- James Brown, (1966) It’s A Man’s Man’s Man’s World, https://www.youtube.com/watch?v=zQ4Va15uJ2U
- Rebecca Mead, (2023) Oldest Living Aristocratic Widow Tells All, https://www.newyorker.com/magazine/2023/02/13/oldest-living-aristocratic-widow-tells-all-lady-anne-glenconnor-queen-elizabeth
- World Economic Forum. (2017). The global gender gap report: 2017. Geneva: World Economic Forum.
- https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/in-romania-femeile-nu-sunt-sefe-nici-macar-in-2211669.html
- https://news.un.org/en/story/2022/09/1126901
- https://www.mckinsey.com/featured-insights/mckinsey-explainers/what-is-the-metaverse
- https://www.thecollector.com/medieval-anchorites-immured-walled-up-alive/
- https://www.writerstheatre.org/blog/gender-shakespeares-stage-history/