Tag: Casa Norocea

DIN VIATA

În țara minunilor

Posted on

Aseară am avut CLER-ul pentru copii și adolescenți! Minunat (de unde și titlul), dar și provocator. De ce? Pentru că este greu să vorbim într-un grup de vreo 15, poate chiar mai mulți dacă-i numărăm și pe prichindeii Filip și Patrick (4 și 6 ani) cei mai tineri susținători ai CLER, plus câteva mame entuziaste care ne-au susținut de pe margine. Le mulțumim tuturor!

Da, da, am început să ne obișnuim cu acronimul CLER care nu este un ecler, ci Clubul de lectură Elisabeta R! De altfel, deși ne plac eclerurile, nu le-am dus lipsa pentru că am primit dulciuri și chiar o tavă cu prăjituri făcută de o minunată mămică. Ce credeți – au dispărut imediat fără ca nimeni șă-și schimbe statura sau talia. Pe moment, desigur! Ce-o fi mai târziu, vom vedea.

De ce a fost o după amiază minunată? Pentru că am vorbit despre Alice în Tara Minunilor de Lewis Carroll.

Înainte însă am trecut prin Codul secret al Invizibililor pe care n-am apucat să-l discutăm data trecută. Ioana Pârvulescu probabil ar fi fost mulțumită să vadă cât de temeinic am discutat Codul și, mai ales, că am reținut în special rândurile următoare: O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei și Cărțile bune nu mor niciodată. Da, au fost foarte multe păreri, mai ales despre moartea cărților ceea ce ne-a dus, cu ajutorul părinților, la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și a cărților vii din închisorile comuniste.

Dar, ne-am întors la Alice. Am povestit foarte pe scurt povestea. Am vorbit, pe rând desigur, despre ce ne-a plăcut mai mult, ce nu ne-a plăcut, ce n-am înțeles și fiecare am citit un mic fragment pe care am vrut să-l împărtășim și celorlalți.

Da, am vorbit despre bunele maniere de atunci și de acum, despre cum nu trebuie să facem lucrurile fără să ne gândim bine pentru că, nu-i așa, cădem în vizuina domnului Iepure ceea ce ne duce spre o lume ciudată, magică și pentru că este doar în carte, nu foarte periculoasă. Dar în viața reală?!? Oh, viața reală poate fi foarte periculoasă: când traversăm strada, când vorbim cu necunoscuți, când atragem atenția asupra noastră pe stradă, când suntem nepoliticoși.

Gazda noastră, Cati Cosmete, ne-a făcut o minunată surpriză: ne-a adus discul Electrecord cu Alice în țara minunilor! Marius Achim, un magician al recuperării tehnologiei vechi, despre care cei prezenți la CLER nici nu auziseră măcar, ne- ajutat să ascultăm discul pe pick-upul pe care l-am găsit ascuns într-un colț de bibliotecă. Un moment de nostalgie pentru unii și de descoperire pentru alții.

Am primit mărțișoare de la David. Eu am primit un frumos semn de carte de la una din cititoarele de la CLER. 👇

Ne-am adus aminte că atunci când oferi ceva trebuie să te uiți în ochii persoanei respective și să-i spui cum te cheamă, dacă nu știe, și să faci o urare potrivită: Îți urez o primăvară minunată!

Și am încercat să răspundem la ghicitoarea Pălărierului “Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?”. Noi am dat câteva răspunsuri, dar voi va trebui să veniți la CLER ca să le aflați.

Am tras la sorți premiile serii: trei cărți cu Alice în țara oglinzilor și o ediție mai veche în limba engleză cu ambele povești.

La sfârșit Bianca Sechea ne-a recitat o poezie pe care o știe de la bunicul ei și care este fabula celor două broaște de Esop. Bianca a recitat-o din memorie, ceea ce puțini copii sau/și tineri mai pot face azi!

Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în după amiaza zilei de ieri! Cine poate spune că n-am fost și noi în Țara Minunilor de la Muzeul Norocea?!

DIN VIATA

Prieteni de-o viață

Posted on

Ce poate fi mai plăcut decât să te întâlnești cu prieteni de-o viață? Mai ales când viața ne-a dus pe fiecare dintre noi pe căi doar de ea știute. Dar chiar dacă nu mai stăm pe aceeași stradă înțeleaptă din București, chiar dacă nu mai fumăm demult în bucătăriile noastre de pe cele două laturi ale străzii, și, de fapt nu mai fumăm demult, deloc, chiar dacă ne-am retras în colțuri îndepărtate ale țării, chiar dacă nepoții și nepoatele noastre se cunosc prea puțin și vorbesc limbi diferite, nu doar generațional, iată că viața este minunată pentru că ne-a permis să ne revedem scurt, dar intens.

Oricum aș fi scris câteva rânduri aici despre marea bucurie a reîntâlnirii noastre la Curtea de Argeș, dar având și un fotograf precum Lucian Vărzan cu noi, iată că voi folosi cuvinte cât mai puține pentru a face loc imaginilor spectaculoase pe care Lucian le-a surprins în mica noastră călătorie pe valea Argeșului. Și, de fapt, rectific: nu le-a surprins. Le-a pândit, le-a capturat și ni le-a oferit cu generozitate și nouă. Cu acordul de a le face publice. Mulțumesc frumos, Lucian.

Sigur că sunt și câteva imagini făcute de mine, dar nu există nici o primejdie de a le confunda!

Au ajuns spre seara zilei de 12 august și ne-am dus să luăm masa de seară, dar mai ales să respirăm mai în voie în briza serii, La Costică. Și dragele de Ayana și Anais au descoperit un loc plăcut în care să se joace după pofta inimii.

A doua zi am avut o zi plină: de caniculă, 39 de grade, dar și de dorința de a vedea cât mai multe din orașul regal. Așa că ne-am pus pe treabă devreme: la Biserica Domnească, la Mânăstire, cu istorie, legende și versuri spuse mai din memorie, mai cu ajutorul telefonului, apoi cu taxiul de colo-colo.

Am fost să-l vizităm și pe Lulu, care s-a grăbit mult prea tare și ne-a făcut să urcăm dealul ca să-l salutăm. Dar am fost bucuroși că teiul pe care l-a iubit îi ține umbră și, deși nu este foarte comod pentru cei din jur, ne încântă privirile.

Apoi o vizită scurtă la Casa Norocea. Un muzeu care se adaptează societății, o casă superbă, o grădină îngrijită și, sigur, povești fascinante spuse de Lucian Piele, cel care era de serviciu la muzeu.

Seara – grătar în chioșc. Dacă ar fi fost și Lulu … Cu excepția lui Lucian care a fost responsabil cu grătarul, noi ceilalți nici n-am simțit dogoarea focului. Dar ne-am bucurat de deliciile unui grătar făcut nu doar profesionist, ci și cu multă dragoste. A fost o seară minunată care s-a întins până târziu, în noapte.

A doua zi – spre Valea cu Pești, pe Argeș în sus. O altă zi de vis, de la peisajele de film, la bălăceala în piscină, jacuzzi, stat la saună, plimbarea prin prejurul complexului hotelier după ce am asigurați că urșii sunt ținuți la distanță de un gard electric. Să sperăm. Sigur că empatizăm cu dislocarea habitatului urșilor de către umanoizi, dar empatizăm și mai mult cu propria noastră siguranță și, de ce să nu recunoaștem, cu propriul nostru confort. 

A doua zi prietenii mei au plecat spre Bâlea lac și de acolo mai departe, iar eu am coborât spre casă. De la Dr Oetker laLidl am făcut o oră, poate chiar mai bine. În condițiile în care pe sensul de urcare era o nebunie!