Îmi plac obiectele frumoase și nu mă mai satur să le privesc, să le ating (când am voie) și, uneori, să le cumpăr. Și nu despre faptul că nu orice obiect frumos este artă vreau să vorbesc aici, deși este o discuție interesantă și, pentru mine, clar fără finalitate.
Vreau să scriu aici despre o întâmplare recentă. Despre ce simt unii artiști plastici când sau după ce și-au vândut operele. Ai zice că se bucură. Doar de asta le fac să le vândă: au și ei cheltuieli, mai ales cele profesionale, semnificative aș zice, dar și cele legate de existența zilnică, au familie, facturi, nevoi legate de sănătate, recreere, și câte altele.
Sau creația artistică nu izvorește din dorința de a câștiga de pe urma ei? Nu neapărat bani, deși cum spuneam mai sus ei sunt necesari, dar poate unii vor să câștige notorietate (cu sensul românesc, nu cu cel anglo-saxon), vizibilitate, mai multă și mai semnificativă cunoaștere a oamenilor sau doar al propriului sine. Și, în aceste cazuri, ne putem aștepta la tristețe, durere chiar, adesea neputința de a te despărți de “copilul” căruia i-ai dat naștere.
Cei mai cinici dintre noi ar putea spune că sunt doar stratageme sau, mai neaoș, tertipuri de marketing. Eu însă cred sincer în fericirea dulce amară pe care o resimt cei care creează frumosul. Conform definiției că frumosul este în ochiul și, prin urmare, mintea privitorului.
Hai că iar divaghez și, de fapt, vreau să spun că am primit de la maestrul Traian Duță un telefon prin care mă ruga să fotografiez cele două statuete pe care le-am cumpărat de la domnia sa mai în vară. Sigur că s-a bucurat că le-am cumpărat și, în sfârșit după atâta timp, le-am și plătit. Dar vocea îi era tristă când m-a rugat să le fotografiez: “Știi, erau printre favoritele mele. Steve Vai și Céline Dion.”
Ce tot spui acolo? – i-am răspuns în minte. Eu am ales două statuete pentru valoarea lor simbolică, nu pentru că reprezintă niște persoane. Să fiu sinceră nici nu știam cine a fost Steve Vai. Cât despre Céline Dion … i-am admirat întotdeauna vocea, dar nu într-atât încât să vreau s-o văd zilnic.
Steve Vai în expoziția maestrului Traian Duță și în noua sa casă din București. Aparenta diferență de mărime este din cauza unghiului diferit al fotografiei și a inabilității fotografei.
Și pentru că pe “Steve Vai” l-a admirat, și primit în avans de sfintele sărbători, nora mea, care nici ea nu auzise de celebrul chitarist, i-am pregătit o mică prezentare. Iat-o mai jos:
În 2011, Fundația TEC i-a oferit lui Steve Vai prestigiosul premiu Les Paul Award, creat pentru a-i onora pe cei care au folosit creativ tehnologia, la cele mai înalte standarde de excelență. Printre câștigători ai premiului Les Paul se numără Paul McCartney, Neil Young, Herbie Hancock, Steely Dan și Bob Clearmountain. La decernarea premiului, Fundația TEC a subliniat: „Ușurința uimitoare a lui Steve Vai de a folosi chitara este apreciată în lumea rock și dincolo de ea … Vai și-a folosit talentul pentru a îmbogăți creativ limbajul muzicii. În timp ce mulți artiști se încadrează cu ușurință într-o singură categorie, Steve Vai rămâne imposibil de clasificat. Este un alchimist de cel mai înalt nivel al muzicii.”
http://legacy.tecawards.org/tec/les_paul11.html
Pentru mine statueta respectivă mi-aduce aminte de faptul că golul din jurul inimii nu înseamnă sub nicio formă un gol. Mai degrabă o zonă de transparență totală pentru că artiștii adevărați își dau sufletul și inima (oare sunt același lucru???) pentru a crea pentru cei care-i ascultă/privesc/citesc o imagine a unei lumi așa cum au visat-o ei, dar fiecare dintre noi trebuie să umple zona de gol după chipul și experiența noastră de viață. Sigur că dacă mă mai gândesc și sunt într-o perioadă mai deprimată ar putea să-mi vină în minte “sfârșitul istoriei” în care arta este doar o chestiune tehnică, și-a pierdut fiorul prin care frumusețea lumii încă ne mai uimește, iar ororile ei continuă să ne îngrozească fără să învățăm nimic din ele. Sau … mi-aduc aminte că Steve Vai crește albine și speră că ele vor face lumea mai bună.
Iar frumusețea statuetei care pentru mine poartă titlul “Femeia zburând pe muzica universului” este extraordinară, mai ales dacă vedeți și atingeți texturile diverse din care este alcătuită.
Céline Dion pentru Traian Duță este pentru mine “Femeia zburând pe muzica universului”.
Arta maestrului Traian Duță și modalitățile sale remarcabile de îmblânzire ale bronzului pe care-l prelucrează sunt, pentru mine, o sursă inepuizabilă de sensuri. Oare nu asta trebuie să facă arta?