De ce? Explic mai jos.
Mai întâi bucuria mi-a fost cauzată de vernisajul expoziției “Lumină şi formă” care a avut loc pe 6 august la Muzeul Municipal Curtea de Argeș. Protagoniștii evenimentului: Traian Duță și Ioana Duță Schmiedigen. Și, desigur, publicul generos cu prezența sa. Da, a fost chiar de minunata sărbătoare Schimbarea la față, plină de multiple semnificații. Schimbarea la față poate însemna simbolic și schimbarea atitudinii față de artă, bucuria de a ne lumina sufletele cu forme și culori splendide și am fost încântată de prezența numeroasă a celor dornici să-și desfete sufletul cu apropierea artei.
Au fost emoții, întâlniri neașteptate sau dimpotrivă planificate, lume multă plină de interes și căldură, în plus față de cea a mediului ambiant, dialoguri rapide sau mai așezate, dialoguri între generații diverse, dialoguri cu exponatele dar și cu expozanții, fotografii, filmări, emoții, emoții, emoții. O stare generală de bine care a prelungit evenimentul pentru a putea cuprinde dorința de taifas cultural a celor prezenți.
Am fost invitată de cei doi artiști vizuali să spun câteva cuvinte la deschiderea evenimentului. Sigur că am fost bucuroasă pentru că sunt o admiratoare a artei în diversele ei ipostaze, dar le-am atras atenția că nu cred că sunt persoana cea mai potrivită pentru că eu vin din zona literaturii și a eseului, unde am migrat din zona comunicării, mai ales a comunicării în afaceri, nu din critica de artă în sens strict. Dar Traian Duță și Ioana Duță Schmiedigen au considerat că acest lucru este un plus probabil pentru că sunt foarte concisă și, știu din colaborările noastre anterioare, că împărtășim ideea că arta măsoară gradul de civilizație al unui oraș, mai ales dacă este regal, și ar trebui să se bucure de sprijinul instituțiilor locale, al întreprinzătorilor și al publicului larg. Publicul a fost prezent în număr impresionant. În rest …. tăcere, vorba nefericitului prinț Hamlet.
Mi-am luat ca măsură de precauție pentru cei care s-ar putea să nu fie de acord cu părerile mele, și este firesc și este dreptul lor desigur, să-l invoc de la început pe Henry David Thoreau, filozof și eseist american din secolul XIX care spunea că „Nu contează ceea ce privești, contează ceea ce vezi”, subliniind astfel că perspectiva interioară și înțelegerea profundă a lumii sunt mult mai importante decât simpla observare exterioară a lucrurilor. Altfel spus fiecare vedem ce suntem educați să vedem și este desigur un subiectivism permis mai ales între prieteni.
Am să punctez în continuare câteva dintre ideile pe care le-am expus în scurta mea prezentare pe care am început-o subliniind că însuși afișul expoziției ne-a oferit cheia de interpretare sugerându-ne că există artiști care modelează materia până când aceasta începe să vorbească și există artiști care caută lumina până când ea capătă formă.Dar acest lucru nu înseamnă că vedem două expoziții paralele: una de sculptură și una de pictură. De fapt asistăm la o singură conversație artistică: una despre lumină. Și despre forma pe care lumina o ia atunci când întâlnește materia sau culoarea. Și putem vedea ce înseamnă acest lucru și cum prelucrează cei doi aceeași realitate dacă privim cerbul esențializat în bronz al lui Traian Duță reluat într-un peisaj fabulos de pădure în care Ioana Duță Schmiedigen l-a ascuns printre ramurile unui codru răcoros (Peisaj cu cerb).
Despre culorile fascinante ale Ioanei putem spune multe povești – de la răcoarea adâncurilor redată prin nuanțe de albastru și verde, și clipocit de apă refractând lumina în nuanțe atrăgătoare care aproape m-au făcut să-mi întind mâna și să mă răcoresc (Into the deep – Spre adâncuri) până la peisajele montane în care simți adieri și vânturi cu miresme tari.
Se pare că Traian Duță aparține unei generații de sculptori care încearcă să păstreze vie tradiția figurativă într-o perioadă în care sculptura contemporană merge tot mai mult spre instalație, conceptualism sau obiect artistic. Mitologia, memoria culturală și condiția umană sunt temele constante ale operei sale, dezvoltate într-o expresie plastică echilibrată, care preferă sugestia în locul efectului spectaculos. De altfel Mirela Cioabă, actriță a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova și prietenă din copilărie a lui Traian Duță, a povestit savuros cum și-a dezvoltat Traian filonul mitologic.
Am încercat să-i fac pe cei prezenți să dorească să exploreze răspunsuri la întrebarea: cum se transmite o vocație artistică fără a deveni imitație? Mi s-a părut o întrebare pertinentă pentru că în sală erau generații diferite, părinți, tineri, ba chiar și bunici și nepoți care desigur sunt sau vor fi interesați de cariere, drumuri în viață, moșteniri și altele asemenea. Adică întrebări și alegeri întotdeauna grele, cu atât mai mult în prezent încorsetați de lumea de azi în care educația minimalistă și parentingul extenuant ne încețoșează deciziile. Personal mi s-a părut fascinant că un tată și o fiică pot împărți aceeași pasiune pentru artă și totuși să vorbească două limbaje vizuale atât de diferite. Asta ne subliniază că adevărata moștenire nu este stilul, ci libertatea de a-ți căuta și găsi propriul stil. Sigur că și Traian și Ioana au vorbit frumos despre modul în care s-au format și în care au avut libertatea de a experimenta și a înțelege subiectiv lumina artei. Flexibilitatea și înțelegerea părintelui cu o experiență impresionantă în lumea artei, dar și un mediu în care există cineva care are în permanență grijă nu doar de nevoile concrete, ci și de egourile fragile ale artiștilor. Și acel cineva este fie mamă, soție sau soț – iată o rețetă care în acest caz s-a dovedit un succes.
După ce invitații și cei doi artiști au vorbit a existat un moment special în care au fost dezvăluite SURPRIZELE anunțate. Traian Duță a dezvelit bustul scriitorului Dumitru M. Ion, cel care alături de poeta Carolina Ilica, a inițiat și organizat Festivalul Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș”. Scriitorul Dumitru M. Ion a murit pe 13 februarie 2022, festivalul inițiat de el înregistrând 25 de ediții. Un astfel de omagiu era necesar. Al doilea bust dezvelit a fost al profesoarei de limba română și scriitoarei Sofia Dobrescu, mama medicului pediatru Mihaela Aritina Ionescu, la rândul ei scriitoare și apărătoare a valorilor tradiționale de familie. Prin aceste busturi pe care publicul le-a primit cu o emoție autentică expoziția “Lumină şi formă” s-a ancorat solid în păstrarea memoriei și identității orașului.
Revin la titlul acestui articol. De ce un ochi îmi plânge?
Pentru lipsa de interes real, materializat nu doar prin cuvinte, nici acelea mereu frumoase și empatice, ci prin finanțări solide, transparente și constante pentru sprijinirea artei și a celor care au fost hărăziți de natură sau divinitate sau ambele cu talentul de a ne impresiona sufletele și de a spune adevăruri pe care adesea noi, oamenii obișnuiți nu găsim forța de a le exprima. Da, nu spun nicio noutate că fără artă și cultură o civilizație este în pericol. Dar mi se pare absurd să vrei să ai realizări și să nu oferi condiții ca ele să crească.
Stând de vorbă cu Traian și Ioana și urându-le, ca de obicei, vânzări cât mai multe m-a copleșit tristețea imensă, fără nici o exagerare, pentru starea lor de spirit când mi-au spus: „nu ne așteptăm să cumpere nimeni. Nu de asta facem această expoziție. O facem să oferim un zâmbet, o rază de lumină și de speranță iubitorilor de artă.” Este minunat, dar e oare suficient?
