Primesc de la o bună prietenă un articol în spaniolă despre un fenomen tot mai răspândit în Europa: artiștii părăsesc orașele scumpe și se stabilesc în sate, unde arta devine atât mijloc de supraviețuire, cât și forță de revitalizare a comunităților rurale.
Și mi se atrage atenția că articolul se referă și la România. Cel mai mult m-a atras informația despre satul mamei și al vacanțelor fericite ale copilăriei mele – Cecălaca. Pentru cunoscătorii de spaniolă articolul se află aici și a apărut într-un ziar digital din Spania înființat în 2001 și având un public țintă format din profesioniști de vârstă mijlocie. Wikipedia ne spune că are o orientare liberală.
Pentru ceilalți redau câteva idei mai jos, dar partea despre România o prezint integral.
Tot mai mulți artiști aleg să părăsească marile orașe și să se stabilească în sate, atrași de costurile mai reduse și de spațiul pe care îl oferă mediul rural. Criza locuințelor și scumpirea vieții au forțat această migrație, dar ea a devenit și o tendință artistică în sine. Exemple precum Cyro și Verónica, care s-au mutat din necesitate în Villanueva del Rosario (Málaga) și au fondat acolo o rezidență artistică, arată cum arta contemporană se integrează treptat în viața satului. Pentru localnici, duminicile au ajuns să combine liturghia cu expozițiile, iar artiștii consumă și dinamizează economia locală.
Fenomenul se leagă de încercările instituțiilor de a combate depopularea rurală în Spania, prin programe de dezvoltare și digitalizare. Arta devine astfel o resursă de revitalizare, oferind comunităților abandonate o nouă șansă. Inițiativele private, precum rezidența Raras sau proiectul Pueblos en ARTE, completează sprijinul instituțional și demonstrează că satul poate fi un spațiu fertil pentru creație și viață artistică, chiar dacă persistă provocări precum precaritatea sau lipsa vizibilității.
Iată și fragmentele integrale referitoare la România. Mulțumesc ChatGPT pentru traducere. Acuratețea informațiilor aparține, evident, autorilor. În Cecălaca, de exemplu, se găsește și o biserică românească, dar astea sunt deja amănunte.
‘Picturi suprarealiste într-un sat din Transilvania
Spania nu e un caz izolat. Într-un sătuc din Transilvania, Cecălaca, cu mai puțin de 400 de locuitori, unde există doar o biserică reformată, un magazin și un teren de fotbal, artista provocatoare Oana Fărcaș, 44 de ani, a creat câteva dintre picturile sale experimentale expuse ulterior în galerii din Europa și SUA. Și ea s-a mutat la sat „mai mult din obligație” decât din convingere.
Născută la Cluj-Napoca, Fărcaș a trăit acolo până în 2019, când s-a văzut nevoită să se mute la Cecălaca. Cumpărase în 2015 o casă veche, intenționând să o renoveze pentru vacanțe. Până la urmă, au încercat să locuiască acolo.
Ea spune că, în zonele rurale din România, casele de închiriat sunt rare, dar există clădiri abandonate (școli, magazine, centre culturale) care pot fi reabilitate. A obținut acces la o școală dezafectată, unde și-a instalat atelierul. Fără apă curentă, fără încălzire și cu toaletă în curte, putea picta doar vara; iarna se dedica proiectelor culturale comunitare, sprijinite de AFCN.
În 2020, împreună cu un fotograf și doi colegi locali, a fondat Studio Cultural Cecălaca, lucrând cu artiști din Cluj și copiii satului pentru a picta și înfrumuseța școala. Copiii erau entuziasmați, dar adulții priveau cu scepticism, considerând proiectul inutil. În cele din urmă, experiența s-a încheiat după patru ani. Din septembrie, Fărcaș s-a mutat într-un apartament la Ocna-Mureș, un orășel de 15.000 de locuitori, unde fiica sa are o școală mai bună. „Realitatea rurală din România este foarte grea, fără transport bun am pierdut mulți vizitatori care altfel ar fi venit la atelierul meu”, spune ea.
Aventura din sat a durat patru ani. Apoi a ales un plan intermediar. Din septembrie, și-a mutat atelierul într-un apartament din Ocna-Mureș, un oraș mai mare – cu 15.000 de locuitori – și unde școala pentru fiica sa este mai bună. „Realitatea României rurale este foarte dificilă, fără un transport bun am pierdut mulți vizitatori potențiali care, în alte circumstanțe, ar fi venit la atelierul meu”. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în 2022 aproximativ 33.622 de kilometri (38,9%) din totalul drumurilor publice din România erau drumuri comunale. Dintre acestea, mai mult de jumătate nu erau adecvate pentru trafic: 35% erau drumuri de piatră și 19,5% drumuri de pământ.
Cu un picior la oraș și altul la sat
Artista română Delia Popa își amintește „mirosul roșiilor” ca mirosul copilăriei. Bunicii ei cultivau legume, iar drumul din sat spre București era mereu însoțit de acel parfum. Azi, ea explorează legătura dintre artă și grădinărit într-un „jardin-studio” instalat în Crețești, la 25 km de București, în șura casei bunicilor. Acolo organizează întâlniri cu artiști și grădinari, în cadrul programului Cultivadores de Vida.
Popa a crescut în București, dar experiențele rurale din copilărie i-au dat „sensul comunității”. „Când se întâmplă ceva trist, se pune o masă mare și vin toți”, povestește ea. Tatăl ei a murit când ea avea 10 ani, iar satul a devenit și locul care o apropia de memoria lui.
Astăzi Delia Popa spune că există „un nou interes pentru viața rurală”. De la pandemie, au apărut mai multe rezidențe artistice la sate. Ea a participat în 2023 la două: una la Săcel, în Maramureș, și alta la Slon, în județul Prahova. Totuși, mutarea permanentă la sat pentru artiști e dificilă fără un venit constant. Popa a încercat între 2020 și 2022, dar nu a reușit să trăiască doar din artă, așa că acum îmbină munca la muzeu în București cu rezidențe temporare.
„Este posibil să creezi artă la sat, iar unii artiști și manageri culturali și-au făcut din asta un semn distinctiv”, spune Anabella Costache, manager cultural din România. După ce a locuit la Málaga, Paris și București, ea s-a stabilit la Timișoara. Dar recunoaște că viața de artist la sat vine cu provocări: public redus, resurse limitate și nevoia de a călători constant la oraș pentru a menține contactul cu curatorii și comunitatea artistică. „Se poate, dar viața la țară poate fi izolantă și afecta negativ vizibilitatea și stabilitatea financiară”, concluzionează ea.’