DIN VIATA, ROMANA

In memoriam – Rodica Miron

Marea despărțire, cea care ne trimite în eternitate, este singura certitudine pe care o avem în viață. Dar suntem constant nepregătiți pentru ea și ne năucește mereu prin brutalitate. Mai ales când dispar oameni activi, plini de viață și energie, care umplu viața lor și a celor din jurul lor cu bunătate, generozitate și zâmbete.  Precum Rodica Miron.

Eram de aceeși vârstă și mă gândeam adesea la ea ca la o prietenă dragă pe care o așteptam să vină să ne spunem nimicurile vieții, bucuriile, dar și tristețile, tot ceea ce ne-ngrijorează la cei dragi pe care i-am vrea constant ocrotiți de dureri, care, de fapt, îi fac mai puternici. Îmi făcea plăcere s-o ascult – o femeie înțeleaptă, care-și luase, cu bună știință, atâtea poveri pe umerii ei firavi, pentru a ușura viața celor apropiați. Și făcea totul cu zâmbetul pe buze, cu bunătatea în ochi și cu o mare dragoste față de cei mai slabi și mai neajutorați. Fie ei oameni bătrâni, copii lipsiți de șanse sau animăluțe care aveau nevoie de îngrijire.

Nu, nu mă uit spre Rodica doar cu ochii acoperiți de vălul nostalgiei și durerii cauzate de plecarea ei neașteptată și mult prea timpurie de pe acest pământ. Știu sigur că era o femeie aprigă, munteancă adevărată, care se lupta pentru familia ei cu toată puterea pe care o avea … și avea o putere extraordinară. Era o femeie extrem de tare și viguroasă, mai ales moral. Altfel n-ar fi putut să-și conducă atât de sigur și frumos familia și gospodăria pentru care a făcut toate sacrificiile posibile și adesea, greu de crezut. Și toate astea pe lângă o activitate profesională admirabilă, pentru care a rămas ca o lumină caldă în amintirea colegilor și doctoranzilor din ASE.

Și n-am să-i uit niciodată fața și cum i se luminau ochii când vorbea de “dom’profesor” sau de Alexandra. Domnul profesor era centrul universului ei. “Doamna mea încă luptă pentru viață“ – spunea domnul profesor cu speranța unei minuni care n-a venit. O mare dramă pentru toți.

Cel mai dureros este că, deși a suferit mult și îndelungat, nemeritat pentru un om de bunătatea ei, a plecat dintre noi datorită acestui virus perfid, care nu ne lasă să-i jelim plecarea și să ne luăm rămas bun de la ea așa cum presupun obiceiurile locului. Pentru familie, mai ales, este o mare încercare. Mai ales că ea era o demnă păstrătoare de tradiții.

Am să mi-o amintesc mereu frumoasă și senină, ca o zână bună, umblând neobosită printre cei pe care ne strângea în grădina casei, spunându-ne fiecăruia în parte un cuvânt plin de bunătate și umor. Și cu ochii mereu la domnul profesor.  Când dansau împreună era o adevărată plăcere să-i privești.

A plecat mult prea devreme și a lăsat în urmă atâtea suflete care-i vor simți lipsa. Fie ca energia ei pozitivă și dragostea nemăsurată să vegheze de acolo de unde este asupra familiei ei dragi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.