LECTURI

Neașteptatele întâlniri premeditate

De multă vreme mi-am propus să mă opresc la Târgoviște să-l cunosc pe Mihai Stan, redactorul șef al revistei Litere, cel care a avut amabilitatea să-mi propună o rubrică în revista pe care o conduce. N-a fost să fie decât recent, în a doua zi de Rusalii, pe o căldură de foc când a avut amabilitatea să mă primească la sediul Editurii Bibliotheca și să împărtășească rapid cu mine activitatea care de aproape 30 de ani se desfășoară într-un cadru construit cu atenție și grijă de domnia sa pentru a proteja și promova scriitori.

Am făcut schimb de cărți: ale mele puține și subțiri, ale domniei sale multe și voluminoase. Și sigur ne-m oferit autografe pentru că o carte care nu spune de unde o ai, când ai primit-o și eventual de ce, este o carte fără suflet, fără istorie, fără legătură cu viața. Mihai Stan mi-a oferit un autograf pe care-mi face plăcere să-l redau mai jos. Scrisul este elegant, evoluat desigur pentru că este scrisul unui profesor de limba română, un scris cum rar mai întâlnești azi chiar la profesori, ce să mai zic de majoritatea elevilor sau studenților care se scuză că nu mai știu să scrie de mână pentru că au devenit anexă a unor tastaturi.

Autograful este scris cu verde pentru a sublinia, zice domnul profesor Mihai Stan, vârsta mea primăvăratică, 72 de ani ai mei față de cei 81 ai domniei sale, dar eu citesc semnele prin formația mea de specialist între altele de gândire creativă, leadership și, desigur, comunicare în afaceri. Verdele este culoarea creativității și am considerat folosirea ei  pur întâmplătoare ca un simbol benefic pentru continuarea unei colaborări care mă onorează, mă ajută și mă disciplinează.

Am început să citesc cu sufletul oarecum strâns Viața mea este o carte deschisă pentru simplul motiv că are 424 de pagini. Dar, surpriză, cartea se citește ușor, este scrisă alert cu inserții interesante despre evenimente și persoane din epoca la care face referire autorul. Sincer, am sărit destul de repede și la Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, aproape 500 de pagini. Le-am citit, le citesc încă, în paralel. Sunt o lectură fascinantă, mai ales pentru mine care am fost destul de departe de viața literară, nu și de cea culturală în general. Sigur că în prezent totul este fluid și domeniile se întrepătrund pentru a capta cumva atenția din ce în ce mai fragilă și nestatornică a consumatorului de artă, literatură, cultură în general. Dar este un privilegiu să privești peisajul cultural românesc prin ochii lui Mihai Stan care are acest dar, destul de rar la noi, de a privi cu oarecare detașare, cu mărturisită ironie și, oh, Doamne, autopersiflându-se, la lumea din jurul lui. Asta nu înseamnă că ar fi îngăduitor cu cei care-i intră în sfera de interes. Dimpotrivă. Este acid și tăios și, la nevoie, știe să și înjure neaoș și recunoaște că are talent în domeniu. Și totuși, cartea are un aer de ținută academică modernă, dacă vreți anglo-saxonă, dar nu neapărat, pentru că mai peste tot în universitățile de prestigiu discursul profesoral a devenit mai natural în relația cu studenții. Ariditatea teoretică a argumentației, vocabularul foarte specializat, se păstrează în partea scrisă, dar oralitatea universitarilor de aiurea este în general mult mai inteligibilă unui public laic decât a celor din țară. Ca să nu mai vorbim despre scriitori.

De asta mă și impresionează capacitatea lui Mihai Stan de a te ține legat de povestea pe care o spune cu atâta naturalețe, umor și, spun din nou, atât de rar pe plaiurile mioritice, cu o privire ușor zeflemitoare la adresa propriei persoane. Și sigur că ne face atenți de la început că este atins și domnia sa, ca mai toți autorii români, de morbul narcisismului, conform probabil principiului că dacă nu ne iubim noi pe noi, atunci cine s-o facă?

Scrie domnia sa referindu-se la narcisismul unuia dintre membrii SST (Societatea Scriitorilor Târgovișteni) un “păcat generalizat la toți literatorii români și străini, cu toți narcisiști. O istorie anecdotică a literaturii române (vol. 1) și universale (vol. 2) pe această temă ar fi un succes pentru orice editură” (Stan, 2018, p. 10). Și câteva pagini mai târziu, citând obiceiul roman de a li se șopti la ureche celor aflați în culmea triumfului „Adu-ți aminte că nu ești nemuritor” precizează din nou: “Câți dintre scriitorii pe care-i cunosc, suferind de narcisism patologic, n-ar trebui să aibă pe cineva care să-i tragă de mânecă?” (idem, p. 28)

Cărțile lui Mihai Stan sunt presărate cu mici anecdote de istorie literară sau culturală pe care le descoperi cu mare plăcere pentru că oferă un suport celor care au nevoie să li se repete că istoria românească, ca de altfel toată istoria omenirii, nu este doar derizorie și utilă numai pentru a fi demontată, demitizată sau deconstruită în funcție de pregătirea, preferințele sau capacitățile personale ale celor care se ocupă de acest gen de activități, ci este un spațiu fertil care poate oferi modele celor care au nevoie de ele. Și avem, din diverse motive, toți nevoie de modele. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a dezbate argumentat și decent de ce suntem ceea ce suntem și cum am ajuns aici. Din păcate la noi dezbaterile sunt și ele polarizate în funcție de … multe elemente, dar, mai cu seamă, din punctul meu de vedere, de lipsa educației în general (nu neapărat a diplomelor) și a respectului pentru tradiție, cultură și, da, da, pentru vârstnici sau dacă doriți, seniori. M-a surprins în mod plăcut referința la Zaharia Stancu pe care o redau mai jos și apoi cea la eternul nostru “of”, Nobelul literar, de data asta referitor la Marin Sorescu, deși sunt mai multe astfel de mențiuni în jurnalul lui Mihai Stan. Vă invit să le căutați.  

“… se mai gândește cineva că pe 5 octombrie 1902, în casa unor țărani din satul Salcia-Teleorman, se năștea Zaharia Stancu, cel care ar fi putut fi laureat al Premiului Nobel (americanul Frank Kirk îl comparase cu Faulkner, Steinbeck și Whitman). Prefața autoarei îmi reamintește și faptul că Zaharia Stancu a fost de patru ori președinte al Uniunii Scriitorilor și că, adevărat mare boier, i-a ajutat pe toți confrații, mai mult sau mai puțin talentați. Se zice, e deja legendă, că șoferul Uniunii Scriitorilor ar fi exclamat în convoiul funerar “A murit ultimul mare boier…” (Stan, 2018, p. 14).

Despre metaromanul, cum îl numesc pe bună dreptate unii dintre analiști, Drumul cărții ne povestește și Vasile Bardan în Stan (2024, p. 235): „În 1992, își amintește cu regret Eugen Simion, Sorescu fusese reținut în faza finală a selecției pentru pemiul Nobel pe lista scurtă. N-a fost vorba de nenorocul românesc″ (Emil Cioran) ci de trei detractori care, se zice,, au trimis un memoriu cu acuzații invidioase că tânărul lor coleg ar lua Nobelul. Eugen Simion „a păstrat discreția″, dar Dan Zamfirescu a declarat: „Eu am scris despre doi dintre cei trei. Ei sunt implicați direct în refuzul premiului pentru Marin Sorescu. Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana și al treilea, Dumnezeu să-l ierte, Augustin Doinaș″.

O viață plină de aventuri, capcane și, de ce nu, primejdii adevărate care pândesc pe cei care se încumetă să intre pe terenul literar autohton, teren devenit și el, mai ales aspirațional, unul funcționând sub legitățile (oare?!) economiei de piață și ale unui management performant modern care la noi nu există decât, cel mult, în vise, adică în lumea virtuală.

De multe ori m-am întrebat și continui s-o fac de ce ne apucăm unii dintre noi de scris? La orice vârstă, dar cu precădere la bătrânețe. Ne interesează gloria, recunoașterea celor din jur, succesul financiar, dorința de nemurire, toate la un loc? Sigur, sunt doar câteva din gândurile care frământă, probabil, pe toți cei care au cutezanța sau nesăbuința de a explora această lume.

Iată că Mihai Stan ne dă răspunsuri elocvente, multiple și însoțite de exemple din activitatea proprie, dar și a altora, oferite cu aceeași dorință a celui care a fost și a rămas toată viața profesor de a (re)forma oameni care sunt așa cum sunt și suntem și, mai ales, cu dorința de a lăsa mărturie celor care vin după noi și care sunt formați, în mod deosebit, prin ceea ce află de pe diverse ecrane, foarte adesea neștiind nici ce , nici cum să caute așa cum te-ai aștepta de la ei care s-au născut cu telefonul deștept în mână. Și, în mod incredibil, se opresc la ce le aruncă Google la o primă strigare, fără a reformula cuvintele cheie, a găsi altele noi, ce să mai vorbim despre a căuta în alte limbi pentru că vei primi și alte informații, adesea importante. De ce? Pentru că aproape nimeni nu-i învață nici să caute, dar nici despre importanța muncii, a disciplinei și respectului pentru lucrul bine făcut. De asta mă bucur când întâlnesc în Drumul cărții trimiteri la munca pe care o fac cei care își urmăresc cu pasiune visele și nu așteaptă ca ele să fie împlinite prin diverse intervenții divine sau de altă natură (mai ales de altă natură că și rugăciunea este, pentru a ajunge să fie ascultată, dificil de spus). „Fac meditație la greu – zice Mihai Stan – și parte din banii câștigați cu nemeritată trudă – e sinucidere curată să meditezi niște copii care, vizibil, urăsc cartea. Banii, în cea mai mare parte se duc pe mobilierul de la Librăria Gaudeamus, pe diverse alte cheltuieli …″ (Stan, 2018, p. 14).

Dar barierele organizaționale? Am multe naivități, dar relativ puține în privința vieții asociative. Despre admiterea în Uniunea Scriitorilor din România după 8 ani de “evaluare”, o adevărată “halima”, Mihai Stan povestește savuros, dar și acid, luminând pentru cei interesați lungul și întortocheatul drum al recunoașterii organizaționale, mai ales când este vorba despre elemente atât de dificil de cuantificat și exprimat precum calitatea și reputația unei opere și a unor instituții. Căci ce altceva sunt construcțiile pe care le-a fondat, crescut și îngrijit cel care a bătut atât de îndelungat la porțile unei bresle profesionale care are criterii, ceea este firesc și necesar de altfel, dar nu întotdeauna foarte transparente și adesea interpretabile, ceea ce este, desigur, mai puțin firesc. Și, iată pe viu în acțiune inteligența socială care l-a ghidat pe eroul nostru, folosesc termenul la propriu și lipsit de ironie, către filiala din Pitești a Uniunii Scriitorilor. Unde a și fost primit, dar numai în urma unei contestații.

Poate cel mai important, pentru mine, element al acestei insistențe de a deveni membru într-o asociație profesională, mai ales azi când există atâta inflație de amatori de titluri și de glorie, oricât de efemeră, este recunoașterea autorului, cam insolentă și, aș zice, adolescentin provocatoare, dar pe care am auzit-o de la mai multă lume, că “la USR mă atrage doar pensia, aș zice că SST e infinit mai activă în lumea literară târgovișteană, națională chiar” (Stan, 2018, p. 70). De altfel această idee revine de mai multe ori de-a lungul Drumului cărții, semn că a fost, în mod firesc aș zice, un punct nevralgic în viața literară profesională a lui Mihai Stan. Și, sigur, nu doar a lui.

Mă opresc deocamdată aici, pentru că acest articol devine mult prea lung pentru capacitatea de concentrare, mai ales pe caniculă, a cititorului de azi. Dar există multe lucruri pe care cele două cărți dăruite de Mihai Stan mi le-au dezvăluit. Sper să revin asupra lor în curând pentru că sunt deosebit de interesante, actuale și, vorba scriitorului, trebuie să mă eliberez sau să mă liniștesc că le-am descoperit și, iată, le împărtășesc cu posibili cititori. Ca de exemplu, plăcerea folosirii unor cuvinte frumoase pe care crezi că le știi, dar e mai bine să le cauți, caligrafia (și nu doar în dialog cu Mircea Horia Simionescu), scrierea de la dreapta la stânga, obsesia morții privită din multiple perspective, conciziunea scrisului, dar și a vorbirii la români, aspectele financiare ale unui domeniu care este perceput ca rupt de realități de economice, de atragere de fonduri, de evaluare, monitorizare și, în general, de existența unei echipe de management care să se ocupe de partea administrativă a vieții organizaționale atât de complexe pe care Mihai Stan a construit-o în jurul Literelor și a Editurii Bibliotheca.

Referințe

Mihai Stan, 2018, Drumul cărții. Din jurnalul unui editor, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Mihai Stan, 2024, Viața mea este o carte deschisă. Opera Omnia, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *