Am terminat de citit Parfum de gheață. Mi-a plăcut din mai multe motive.
În primul rând pentru că în mod ciudat, îmi place cum scrie Yōko Ogawa și cum traduce Raluca Nicolae. Nu pentru acuratețea strictă a informației, habar n-am de japoneză, cât pentru fluiditatea și corectitudinea limbii române. Da, și a sprijinului dat prin notele de subsol cititorilor care cunosc doar superficial cultura japoneză.
I-am și scris traducătoarei că, dincolo de poveste, m-a frapat că o parte a acțiunii se-ntâmplă în Praga și mi-a făcut plăcere să recunosc o parte din locurile revăzute astă-vară (august 2024) când m-am întâlnit la Praga cu prieteni buni din Melbourne. Răspunsul ei m-a nedumerit ușor: “mie vizita ei la Praga mi-a amintit și de perioada comunistă: hoteluri întunecoase, detergenți mai ieftini, etc.” De abia acum răsfoind din nou volumul pentru a scrie rândurile astea am văzut că a fost scris în 1988. La noi a apărut în toamna aceasta. Pentru mine descrierea Pragăi era a orașului de azi, nouă și actuală. Fascinantă măiestria lui Ogawa de a face descrieri atemporale, dar impecabil localizate. Mi s-a părut că sunt pe Podul Carol alături de ea.
Mi-a mai plăcut și pentru că, într-un fel, este aproape un thriller, o carte de aventuri pe care nu-ți vine s-o lași din mână. Doar că aventurile se petrec între realitate și imaginar, încercând să descifrăm cotloanele întortocheate ale memoriei și căutând să înțelegem pentru a ne vindeca traumele cauzate de absurdul existenței. Un parfum purtând un nume magic „Izvorul memoriei”, păuni într-o peșteră dintr-o altă lume, dar la care ai acces doar prin Praga, cu mențiunea că păunul este mesagerul zeului memoriei, un paznic aproape invizibil, dar care te servește cu ceai, matematică și patinaj, cum se realizează un parfum, nasul perfect pentru un maestru parfumerier, minciună și adevăr sau doar nuanțe ale diverselor realități?
Și, așa cum se mai întâmplă, am citit necrologul lui Baltazar Ushca, ultimul cărăuș de gheață de pe muntele sacru al Ecuadorului, Chimborazo. N-am putut să nu fac legătura cu Parfumul de gheață, deși … legăturile sunt doar în capul meu, evident. Dar iată mai jos un fragment din care poate, poate ne dăm seama ce distanță enormă este între natură și lucrurile procesate pe care le consumăm automat, fără măcar să ne dăm seama cum ne transformăm și devenim mai fragili.
“La 4.500 de metri, aerul era rarefiat. Pentru ca să tai un bloc uriaș din ghețarul de pe Chimborazo, aveai nevoie de o respirație adâncă înainte de fiecare lovitură a toporiștii pentru gheață. Lucra într-o ploaie de gheață, fiecare țandără prinzând și reflectând lumina. Gheața de pe munte era specială. Gheața de fabrică, folosită peste tot acum, era plictisitoare și cenușie; gheața proaspătă de munte scânteia și era plină de bule de aer strălucitoare. Gheața de fabrică avea clor în ea, dar aici era gheață adevărată, dulce și delicioasă, ca apa minerală. Vindeca mahmureala și febra și era plină de vitamine pentru oase. În afară de faptul că și-a rupt piciorul o singură dată, nu și-a rănit niciodată vreun os pe Chimborazo. Ar fi putut să lucreze până când îl lua Dumnezeu.”
Foto de la https://gotravelyourworld.com/extreme-jobs-ecuadors-last-ice-merchant/