Am primit ieri vestea tristă a morții Mihaelei. Odihnă veșnică! Era atât de tânără față de speranța de viață de acum – avea doar 70 de ani și, mai ales, față de cât ar mai fi putut să scrie dacă ar fi avut puterea s-o facă.
Singurătatea este, probabil, cea mai toxică boală a vremurilor noastre. Vorbim despre discreția Mihaelei, dar adevărul este că era un om singur și foarte atent să nu deranjeze pe cei din jur. Eu cel puțin așa am cunoscut-o. În același timp era un om de o corectitudine exemplară, foarte muncitoare și cu o dragoste reală față de studenți. Ceea ce însemna că era dispusă să-i ajute să se împlinească intelectual, dar nu renunța la standardele academice care erau în vigoare.
Tot ce mai putem face acum este să-I păstrăm vie memoria. Cât se poate. Am câteva amintiri despre ea și vreau să le împărtășesc cu cei care, eventual, vor citi aceste rânduri.
A lucrat la Editura Enciclopedică (1991 – 1995) și la Editura Univers (1995 – 1998) ca redactor de carte și traducător din/în engleză și spaniolă.
Am cunoscut-o în ambele etape ale activității ei din ASE (1998 – 2000; 2005 – 2020). Probabil foarte puțini mai știu că Mihaela, după ce a câștigat prin concurs, un post la catedra de limbă engleză a reunțat după un timp la el și s-a reîntors la editură. De ce ? Cine poate ști, dar mi-aduc aminte că era nemulțumită în special de calitatea procesului de învățare care sigur era influențat de contextul care începuse să încline ușor, dar sigur spre ușurarea vieții studenților și ceea ce azi numim criza umanioarelor. Iar limbile străine au fost cel mai adesea privite cu oarecare suspiciune de către majoritatea colegilor din universitate care-și imaginau că a învăța o limbă este relativ ușor.
Să nu divaghez prea mult. Mihaela avea un idealism care-i dicta să acorde aproape tuturor studenților examinați oral (da, da … those were the times!) un timp relativ egal care să le permită să ne convingă pe noi, comisia, că au cunoștințele necesare chiar dacă n-au călcat pe la seminar. Mi-a luat ceva timp, și câteva situații clare, să o conving că nu era chiar așa. Sigur cu rare excepții, un profesor cu experiență își dă seama în primele 2 – 3 minute dacă studentul știe sau nu. Nu intru în amănunte pentru că aceste rânduri sunt despre Mihaela și despre dorința ei de a fi corectă, dreaptă pentru o lume nu foarte bine alcătuită.
După un timp a revenit din nou, tot prin concurs, la ASE, la catedra de limbi germanice. Am invitat-o să țină un curs la Masterul în comunicare în afaceri internaționale – MIBCOM pe care-l coordonam. Ca și oamenii și programele de studii dispar cu timpul. Pagina de internet a MIBCOM numai există, mai există însă pagina lui pe Facebook. Din păcate, Mihaela nu apare în fotografiile din contul MIBCOM.
Cu ajutor, am reușit să găsesc o fotografie în care Mihaela apare în Aula ASE. Am reușit să decupez medalionul de la începutul acestui text.
Între emailurile pe care le-am schimbat de-a lungul anilor am găsit și unul în care în sfârșit a cedat sfaturilor și presiunilor mele constante și a publicat la Editura Universitara volumul Communicating across Cultures – un studiu asupra comunicării între culturi, cu accent pe comunicarea în sfera afacerilor internaţionale. Lucrarea a prezentat la vremea respectivă interes nu doar prin informaţiile pe care le oferea, prin temele de reflecţie pe care le-a propus, cât mai ales prin întrebările pe care le-a ridicat cu privire la identitate culturală proprie a unei naţiuni, dezvăluită mai cu seamă prin raportarea la alte culturi, şi la evoluţia ei în timp.
Mi-aduc aminte că invita la curs specialiști în comunicare interculturală din lumea afacerilor pentru a oferi amprenta autenticității practicii unor teorii fascinante, dar nu întotdeauna convingătoare pentru masteranzii prinși în vârtejul activităților zilnice din locurile lor de muncă.
A fost o traducătoare excelentă. A tradus multe cărți, din păcate numele traducătoarei nu apărea la vremea respectivă decât în caseta tehnică a cărții. Dar am adăgat mai jos coperta unei cărți pe care a tradus-o Mihaela pentru editura RAO și un link către un articol de pe blogul meu în care, dacă aveți răbdare, o veți descoperi pe Mihaela Dumitrescu bucurându-se de conținutul cărții lui Salinger.
Somn liniștit, Mihaela!
