In Memoriam

Recviem pentru Tanța

Cine e Tanța? Deși corect este cine a fost Tanța? Pentru că a murit pe 11 august și a fost înmormântată pe 14 august 2026. Ei și … parcă aud multă lume spunând! Toți murim … mai devreme sau mai târziu.

Corect. Dar unul dintre participanții la slujba de înmormântare a spus la sfârșitul ei: „A mai murit o parte din istoria orașului!” Și atunci m-am hotărât să scriu aceste câteva rânduri de pomenire. Tot timpul slujbei ținută de preoții bisericii Sfântul Nicolae Drujești m-au frământat cuvintele care au ajuns titlul acestui mesaj. Nu știu de ce, dar iată că probabil există semne pe care nu le deslușim, dar care ne spun că trebuie să ne amintim de cei care au trecut pe lângă mulți dintre noi, ne-au atins cu bunătatea lor chiar dacă cel mai probabil cât a fost în viață nu ne-am gândit la Tanța în acest context.

Toată lumea a cunoscut-o pe Tanța. Sigur foarte puțini știau probabil că a chemat-o Constanța Ciubuc și s-a născut pe 16 februarie 1944 într-o familie săracă. Nici n-a mers la școală decât mai târziu și așa a ajuns colegă de școală generală cu Lulu și prietenii lui.

Cunoștea foarte multă lume și aproape toată lumea de o anumită generație o cunoștea. A avut grijă de foarte mulți copii din oraș în perioada când nu existau bone nici locale, nici exotice, iar creșele și grădinițele erau un lux. Nu că acum ar fi altfel dacă vrei anumite standarde.

Photo by Fabio Sasso on Unsplash.

Tanța avea ciudățeniile ei. Fuma enorm, era lactovegetariană, dar mânca foarte puțin, se îmbrăca în haine bărbătești și colecționa jucării de pluș. A avut o perioadă în care și desena. Știu pentru că i-am dat hârtie și creioane colorate.

Era foarte cinstită. Te ajuta cu ce putea ea să facă și se mulțumea cu ce-i dădeai. Cel mai mult i-a  plăcut să aibă grijă de copii și de bătrâni. Cât au dus-o puterile. În ultima perioadă n-a mai putut și a fost luată în casă de o familie de oameni cu suflet mare care au avut grijă de ea. S-au luptat cu absurditățile asistenței locale din oraș și cu ineficiența și lipsa de înțelegere și suflet a spitalului local. Nu intru în amănunte, dar sunt demne de orașul lui Urmuz.

Tradițiile locale care-i însoțesc pe cei care au plecat spre lumea veșnică au fost ținute la Biserica Sfântul Nicolae Drujești. La capela bisericii au venit oameni să-și ia rămas bun de la ea și să-i aprindă o lumânare. Ba chiar au adus o coroană de flori și ce a mai putut fiecare pentru a-i onora amintirea. Flori multe. De toate felurile. Și chiar a doua zi la slujba de înmormântare a fost destul de multă lume prezentă. Am condus-o până la groapă și ne-am bucurat că dintre toate instituțiile statului biserica a fost cea mai îngăduitoare.

Dacă n-ar fi fost Tanța probabil că n-aș fi știut că frumoasa biserică pe lângă care trec adesea a început să fie reclădită, după un incendiu, în 18 iulie 1910, construcția fiind terminată în 1915. 

Odihnă veșnică!

In Memoriam

Virginia Mihaela Dumitrescu

Am primit ieri vestea tristă a morții Mihaelei. Odihnă veșnică! Era atât de tânără față de speranța de viață de acum –  avea doar 70 de ani și, mai ales, față de cât ar mai fi putut să scrie dacă ar fi avut puterea s-o facă. 

Singurătatea este, probabil, cea mai toxică boală a vremurilor noastre. Vorbim despre discreția Mihaelei, dar adevărul este că era un om singur și foarte atent să nu deranjeze pe cei din jur. Eu cel puțin așa am cunoscut-o. În același timp era un om de o corectitudine exemplară, foarte muncitoare și cu o dragoste reală față de studenți. Ceea ce însemna că era dispusă să-i ajute să se împlinească intelectual, dar nu renunța la standardele academice care erau în vigoare.

Tot ce mai putem face acum este să-I păstrăm vie memoria. Cât se poate. Am câteva amintiri despre ea și vreau să le împărtășesc cu cei care, eventual, vor citi aceste rânduri.

A lucrat la Editura Enciclopedică (1991 – 1995) și la Editura Univers (1995 – 1998) ca redactor de carte și traducător din/în engleză și spaniolă.

Am cunoscut-o în ambele etape ale activității ei din ASE (1998 – 2000; 2005 – 2020). Probabil foarte puțini mai știu că Mihaela, după ce a câștigat prin concurs, un post la catedra de limbă engleză a reunțat după un timp la el și s-a reîntors la editură. De ce ? Cine poate ști, dar mi-aduc aminte că era nemulțumită în special de calitatea procesului de învățare care sigur era influențat de contextul care începuse să încline ușor, dar sigur spre ușurarea vieții studenților și ceea ce azi numim criza umanioarelor. Iar limbile străine au fost cel mai adesea privite cu oarecare suspiciune de către majoritatea colegilor din universitate care-și imaginau că a învăța o limbă este relativ ușor.

Să nu divaghez prea mult. Mihaela avea un idealism care-i dicta să acorde aproape tuturor studenților examinați oral (da, da … those were the times!) un timp relativ egal care să le permită să ne convingă pe noi, comisia, că au cunoștințele necesare chiar dacă n-au călcat pe la seminar. Mi-a luat ceva timp, și câteva situații clare, să o conving că nu era chiar așa. Sigur cu rare excepții, un profesor cu experiență își dă seama în primele 2 – 3 minute dacă studentul știe sau nu. Nu intru în amănunte pentru că aceste rânduri sunt despre Mihaela și despre dorința ei de a fi corectă, dreaptă pentru o lume nu foarte bine alcătuită.

După un timp a revenit din nou, tot prin concurs, la ASE, la catedra de limbi germanice. Am invitat-o să țină un curs la Masterul în comunicare în afaceri internaționale – MIBCOM pe care-l coordonam. Ca și oamenii și programele de studii dispar cu timpul. Pagina de internet a MIBCOM numai există, mai există însă pagina lui pe Facebook. Din păcate, Mihaela nu apare în fotografiile din contul MIBCOM.

Cu ajutor, am reușit să găsesc o fotografie în care Mihaela apare în Aula ASE. Am reușit să decupez medalionul de la începutul acestui text.

Între emailurile pe care le-am schimbat de-a lungul anilor am găsit și unul în care în sfârșit a cedat sfaturilor și presiunilor mele constante și a publicat la Editura Universitara volumul Communicating across Cultures – un studiu asupra comunicării între culturi, cu accent pe comunicarea în sfera afacerilor internaţionale. Lucrarea a prezentat la vremea respectivă  interes nu doar prin informaţiile pe care le oferea, prin temele de reflecţie pe care le-a propus, cât mai ales prin întrebările pe care le-a ridicat cu privire la identitate culturală proprie a unei naţiuni, dezvăluită mai cu seamă prin raportarea la alte culturi, şi la evoluţia ei în timp.

Mi-aduc aminte că invita la curs specialiști în comunicare interculturală din lumea afacerilor pentru a oferi amprenta autenticității practicii unor teorii fascinante, dar nu întotdeauna convingătoare pentru masteranzii prinși în vârtejul activităților zilnice din locurile lor de muncă.

A fost o traducătoare excelentă. A tradus multe cărți, din păcate numele traducătoarei nu apărea la vremea respectivă decât în caseta tehnică a cărții. Dar am adăgat mai jos coperta unei cărți pe care a tradus-o Mihaela pentru editura RAO și un link către un articol de pe blogul meu în care, dacă aveți răbdare, o veți descoperi  pe Mihaela Dumitrescu bucurându-se de conținutul cărții lui Salinger.

Somn liniștit, Mihaela!

In Memoriam

ILEANA  BUDIȘTEANU  

S-a stins din viață Ileana Budișteanu părăsindu-ne cu discreția pe care i-am cunoscut-o atât de bine. Am primit telefonul cu anunțul trist pe 23 august în timp ce mă aflam în drum spre aeroport să plec spre Milano. Știam că era suferindă, dar aveam convingerea sau poate doar speranța că nu va pleca atât de repede dintre noi.

Am admirat-o pe Ileana pentru extraordinara ei eleganță comportamentală și vestimentară. O femeie echilibrată, evident educată superior, dar care nu căuta să epateze și se lăsa dezvăluită și cunoscută în timp, după criteriile ei proprii, coerente și conforme unui model existențial pe care rar îl mai întâlnim azi. Era devotată familiei, adică lui Alexandru, dar și propriei familii despre care vorbea rar, dar care era alături de ea când a avut nevoie, de exemplu, să-și trateze soțul la Budapesta. Am descoperit acum, documentându-mă pentru a scrie acest text, că în 2015 a donat cărțile rămase de la tatăl ei, dr. avocat Nicolae Varnay (1910-1990), un mare iubitor de carte și cărți, Bibliotecii Științifice a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Un gest nu doar de pietate, dar mai ales de pragmatism discret, ca tot ce făcea, pentru că existența cărților este dată și de utilizarea lor de către cei care au nevoie de ele.

Probabil că cel mai simplu și mai convingător este să redau mai jos un fragment despre Ileana așa cum a prezentat-o în cartea lui Alex, cum îi spuneam eu, sau Sandu cum îi spunea Ileana. Iată ce spune Alex la paginile 325 -326 din cartea trecută la Referințe despre cum s-au cunoscut și despre exemplara lor căsnicie.  

Nu pot să uit lungile discuții pe care le aveam împreună despre lecturi, hobbyuri sau multele proiecte la care am lucrat de-a lungul timpului, despre oamenii pe care i-am cunoscut prin Uniunea Vorbitorilor de Limbă Engleză din România, despre călătoriile prin lume pe care le-au avut împreună sau separat, despre încurajarea lor constantă să călătoresc și eu cât mai mult. Și, desigur, mi-amintesc cu admirație și respect despre etica muncii pe care o aveau și Ileana și Alex, până târziu în viață.

De Ileana m-a legat și plăcerea cititului de scrieri polițiste sau de spionaj. John le Carré era unul din autorii noștri preferați și îmi amintesc cu mare plăcere de cadoul de Crăciun primit de la ei desigur cu autograf. Era unul din punctele de acord între noi că o carte fără o dedicație spune foarte puțin despre cel care o oferă sau o primește. Mai jos două înscrieri pe coperțile a două cărți primite cu drag de la Ileana și Alexandru Budișteanu.

Dedicație pe cartea apărută în 2014 și trecută la Referințe.

Textul acesta este prea sărac pentru a reflecta lumea extraordinară pe care au reprezentat-o Ileana și, desigur, Alexandru Budișteanu. Sper să am disciplina și consecvența celor doi pentru a scrie pe larg despre această lume într-o lucrare mai amplă la care am început să lucrez.  

Este puținul pe care-l putem face păstrându-le amintirea vie. Așa cum și ei au făcut atât de mult bine și au fost o călăuză pentru mulți tineri care au avut nevoie de lumina lor.

Referințe

Alexandru Budişteanu, Sub patru regimuri pe toate continentele, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2014