Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.
“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.
Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!
S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.
Mi-a apărut în revista Litere la pagina 42 articolul pe care-l găsiți în josul acestei pagini.
Vi-l recomand. Este un articol pe care-l puteți citi și în concediu. Războaiele despre care scriu și vi le propun sunt diverse și le purtăm constant fiecare dintre noi.
Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.
Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.
Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.
Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.
Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.
Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)
Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.
Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)
Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.
Mai contagioasă și mai agresivă decât covidul – lenea intelectuală ne duce încet, încet spre pierderea expresivității verbale. Și ce? Doar avem …. emoticoane. Epice.
Mi-aduc aminte că l-am auzit prima dată pe nepotul meu mijlociu spunând cu referire la niște personaje de desene animate de pe Cartoon Network ceva gen și “au dat o bătălie epică”. Avea cred vreo 7-8 ani. Nu mi se părea că este un cuvânt potrivit vârstei lui. Dar ce știam eu? Începuse dublarea desenelor animate în română, în ciuda protestelor unor categorii precum profesorii de engleză, și efectele … se văd.
Redau mai jos doar începutul, “pour la bonne bouche“.
Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.
Se pare că azi a fost ziua internațională a bunicilor. De ce se pare? Pentru că în afară de câteva postări de pe Facebook, n-am mai citit/auzit nimic despre asta. Ei și? Cui îi pasă de bunici și, mai ales, de ziua lor? Iar eu trăiesc în bula mea, în care mai important este să-mi sărbătoresc virtual nepoțelul care azi a împlinit doi ani fermecători, decât să caut/ascult ce zice presa.
Nu vreau să lungesc prea mult acest text, dar mi se pare că îmi confirmă, din nou, rolul pe care-l au bunicii sau vârstnicii în general la noi. Sunt aproape invizibili, cu excepția momentelor când este nevoie practică/urgentă/stringentă de ei. Ca atunci când vă sună copiii și doar faptul că vă sună ei, fără a fi ziua voastră, sau vreo onomastică sau … vă pune în mișcare neuronii și vă întrebați oare ce s-o fi întâmplat? Și tonul vocii?
Și mi-aduc aminte de o poveste din copilărie pe care cred că am întâlnit-o într-un manual de citire. Se numea funia de nisip. Am și folosit-o la un moment dat într-un articol despre ceea ce acum numim prețios “dialogul intergenerațional”. N-o s-o reiau aici pentru că, între timp, am găsit suficiente referiri la ea pe net. Căutați-o pe Google.
O menționez aici pentru că adesea uităm, și cei tineri și cei mai puțin tineri, că lumea este deplină și frumoasă doar cu noi toți împreună. Așa cum spunea Coleridge “cât de tristă ar fi lumea asta fără copii și cât de inumană fără bătrâni”.
Și de ce trebuie să vorbim despre asta, să avem o zi care să ne amintească de un lucru firesc? Pentru că trăim într-o lume care-și pierde tot mai repede reperele. Pentru că fiind constant sub avalanșa momentului, a prezentului, nu mai avem timp să ne gândim la cum am ajuns aici și, mai ales, cine a avut grijă să ne arate și poate uneori să ne ușureze calea.
Da, uităm adesea. Poate de asta Confucius vorbea despre respectul pentru vârstnici ca despre una din virtuțile esențiale ale unei guvernări corecte. Și, probabil, tot din cauza asta întreaga Asie are un cult, adesea bazat pe legislație, pentru părinți, bunici și respectul față de tradiție.
Poate n-aș fi scris despre cel mai recent articol care mi s-a publicat în revista Litere de la Târgoviște, dacă n-aș fi primit un mesaj emoționant de la o colegă și prietenă care are uzanța atât de rară azi de a oferi feedback asupra ceea ce i se trimite.
Redau mai jos cuvintele ei extrem de generoase, dar și relevante pentru una dintre funcțiile lecturii aceea de a ne ajuta să re/vizităm locuri pe care, altfel, le-am fi păstrat în vreun cotlon de memorie, sau poate chiar le-am fi șters sub presiunea atât de mare a agresivității informaționale la care suntem supuși fiecare dintre noi.
Și, desigur, vă invit să frunzăriți toată revista extrem de generoasă ca subiecte abordate, dar și ca autori publicați. Ca de obicei sunt recunoscătoare că fac parte dintre ei. Articolul meu îl veți găsi în revistă la p. 61 sau la sfârșitul acestei pagini.
Sursa: Unsplash.
Iată și feedbackul despre care vorbeam. Îi mulțumesc și aici minunatei doamne care și-a făcut timp să-mi împărtășească gândurile ei.
“EXCELENT articolul tău!!! Ar trebui ‘diseminat’ cumva ca să ajungă la mai multă lume. Și, în general, scrisul tău ar trebui să fie făcut cunoscut mai multora.
Now, believe it or not, in 1977 când am terminat facultatea am primit cadou de la prietena mea din studenție, cartea “Leben mit Picasso”, care m-a impresionat grozav și pe care am citit-o pe nerăsuflate, iar în 2001 am vizitat la Lucerna muzeul Picasso. Are o fantastică expozție de fotografie realizată de prietenul lui Picasso – nu îmi mai aduc aminte multe detalii, dar țin minte că erau foarte multe imagini de familie, care redau atmosfera și latura mai puțin cunoscută a lui Picasso.
Îmi aduc aminte și de Cella Delavrancea la Academia Română și, bineînțeles, de concertele de pian. Faci legături foarte interesante și ne porți pe valurile confluențelor într-un mod superb, foarte inspirat.”
O mare bucurie să primesc volumul Simpozionul Internațional Urmuz 149 – 100 la care n-am putut fi prezentă decât cu sufletul. Simpozionul s-a desfășurat între 17 – 19 martie în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut cel care purta numele “civil” de Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.
Sigur că vreau să-mi public aici articolul apărut în acest volum sub titlul “Urmuz – un trecut imprevizibil”. De ce ar fi trecutul imprevizibil? Sunt multe explicații, de la metaversuri la cel din articolul meu.
“Tender Is the Flesh is a meditation on what capitalism is – it teaches us to naturalise cruelty,” she says, speaking over Zoom from the home she shares with her husband and two cats in Buenos Aires. “Capitalism is a system into which we are all born, we have it inside of us, and patriarchy is part of that system. I tried to work with this idea that we eat each other in a symbolic way. With women it’s so obvious, because you can talk about human trafficking, war and the way women are made invisible in different spheres. Here in Argentina, they kill women every day. Capitalism and cannibalism are almost the same, you know?”
“I want the short stories to be like claws that take the reader and scrape them a little bit. If you’re indifferent to a text, the text doesn’t work.”
Source: The Guardian.
Dintr-un interviu cu Agustina Bazterrica, cu ocazia noii sale cărți de nuvele „19 gheare și o pasăre neagră”. Îmi amintește de schița lui Nail Gaiman “Babycakes” (Prăjituri din bebeluși).
„Tender Is the Flesh (Ce moale e carnea) este o meditație asupra capitalismului – ne învață să naturalizăm cruzimea”, spune ea, vorbind pe Zoom din casa din Buenos Aires în care trăiește cu soțul ei și cele două pisici. „Capitalismul este un sistem în care ne naștem cu toții, îl avem în interiorul nostru, iar patriarhatul face parte din acel sistem. Am încercat să lucrez cu ideea că ne mâncăm unii pe alții într-un mod simbolic. Cu femeile este atât de evident, pentru că poți vorbi despre traficul de persoane, război și despre modul în care femeile sunt făcute invizibile în diferite domenii. Aici, în Argentina, femeile se ucid în fiecare zi. Capitalismul și canibalismul sunt aproape la fel, nu-i așa?”
„Vreau ca nuvelele să fie ca niște gheare care apucă cititorii și îi zgârie puțin. Dacă ești indiferent la un text, textul nu este bun.”
Trec aproape zilnic pe trotuarul cu statuia lui Urmuz din centrul orașului regal. Pe cele două bănci de alături, poziționate strategic pentru a putea să te odihnești puțin dacă, Doamne ferește, ai făcut excese de mișcare, stau adesea diverse persoane. De obicei mai în vârstă că cei tineri obosesc mai greu. Băncile sunt protejate de ploaie și soare puternic de câte o copertină și fiecare are câte două lăcașuri pentru cărți. Un fel de mini-raft pentru lectura unor pagini de și despre Urmuz. Cu rugămintea de a fi citite pe loc sau, dacă sunt luate acasă, să fie returnate. Asta dacă tentația lecturii este atât de copleșitoare și timpul nu permite cititul lângă Urmuz.
Cărțile au fost “împrumutate”.
Este un admirabil îndemn la lectură care merită apreciat. “DE CITI AICI, dar dacă luați o carte acasă, vă rog să o aduceți înapoi. Vă mulțumesc, următorul cititor.”
La o zi sau două de la apariția cărților în această mini-bibliotecă Urmuz, ele și dispar. Semn că sunt mult apreciate de trecători. Și, probabil, se dorește aprofundarea lor ulterioară. Nu-mi dau seama dacă sunt și restituite. Sper sincer că da. Dar, am dubii. De ce? Pentru că iată au început să apară și alți autori, alte titluri. Ceea ce este foarte bine. Ceea ce este mai puțin bine este că ele nu par să fie restituite.
Mă gândeam că ar putea exista niște rafturi/o bibliotecuță în localul La Urmuz/ No comment. Oamenii ar putea bea ceva, citind nu doar pe telefon, dar și pe o carte aflată la îndemână. Poate ar fi mai mulți înăuntru, nu doar la ora mesei, ci și între perioadele aglomerate când poți răsfoi, eventual, presa locală și, mai ales Curtea de la Argeș. Pe hârtie este mai bine, decât pe ecran.
Mai multe despre acest tur de forță în articolul care a apărut în revista Litere de la Târgoviște care-mi găzduiește rubrica “Algoritmi și stele”. Toată recunoștința mea pentru ocazie redactorului-șef Mihai Stan.
Articolul este aici, la pagina 86, pentru cei care citiți online și așa aveți șansa să mai descoperiți și alte lucruri în revista extrem de consistentă.
Sau mai jos unde găsiți doar articolul meu, “Indochina printre istorii, stele și … dansatoare”.
