Un roman de Andrei Mocuța, autor despre care puteți afla amănunte mai multe aici. Și dacă veți avea curiozitatea să dați clic (sic!) veți descoperi că Andrei Mocuța are câteva din publicațiile sale postate integral pe pagina Uniunii scriitorilor din Arad. Foarte interesant pentru mine, mai ales că se pare că este singurul care a făcut acest lucru – poate greșesc, dar am verificat la vreo 5 – 6 membri ai filialei și niciunul n-a avut nimic publicat acolo dincolo de biobibliografie. Generozitate, marketing? Aș înclina să cred că este o înțelepciune de adevărat scriitor pentru care este mai important să te citească tot mai multă lume decât doar cei care-și pot permite costul unei cărți, indiferent de cât de mic este acesta.
Revenind însă la Transfer – poate n-aș fi citit niciodată această carte dacă nu l-aș fi cunoscut pe autor. Mă bucur că l-am cunoscut și mă bucur că așa am citit și cartea. Destul de repede aș zice, între Moș Nicolae, ziua când am cumpărat-o și câteva zile înainte de Crăciun. Și, sigur, între timp am mai avut o mulțime de alte lucruri de făcut. De la operație de cataractă la pregătiri bunicești pentru Crăciun. Pe foarte scurt nu m-am plictisit, și am terminat cartea ceea ce, mi-e jenă să recunosc, nu pot spune despre o mulțime de alte romane (din toate culturile, dar mai ales din a mea) care zac împrăștiate prin casă și așteaptă să fie “reluate”. Vina este clar a mea. Și, da, știu exact că o carte lăsată pentru mai târziu, pentru că nu te-a atras așa cum ar fi trebuit s-o facă, este, cel mai probabil, o carte pe care n-o vei mai relua.
De ce mi-a plăcut Transfer? Probabil pentru că sunt și eu profesoară și empatizez cu întâmplările povestite de Mocuța. Sau probabil pentru că am găsit în carte pasaje care mi-au plăcut în mod deosebit și mi-au adus aminte de puterea pe care am avut-o ca profesoară, nu neapărat în realitatea socială, cât asupra minții celor din sfera mea de influență, și de puterea pe care o are un creator de lumi. Adică un scriitor.
“Atunci când scrii, poți fi oricine. Poți fi cerșetor, poți fi împărat, poți fi zeu, poți fi astronaut, oriunde în univers. Poți fi unul dintre strămoșii tăi pe care n-ai apucat să-i cunoști. Poți fi personaj în propria ta minte, nu trebuie să dai la nimeni explicații. Îți poți imagina viața pe care n-ai reușit s-o trăiești până acum. Nu este, în totalitate, și cazul meu. Din păcate, ceea ce veți citi în continuare e mai mult decât ficțiune. Adevărul poate îmbrăca mai multe forme.”
Transfer, p. 14
Puterea este un drog extraordinar și se manifestă, adesea insidios, mai ales în zonele considerate lipsite de ea. Foarte puțini profesori vor recunoaște că au acest dar de a schimba minți, destine etc. etc. Sigur că vorbesc de profesorii cu har, cei care chiar cred în ceea ce fac, nu de cei care sunt cu ochii pe grilele de promovare. Deși și aceia au puterea lor, dar izvorâtă dintr-o disonanță negativă care, din păcate, schimbă lumea nu neapărat în bine. Iar Mocuța ne prezintă o alegorie gigantică și devorantă a puterii reprezentată prin administratorii unui sistem de învățământ cosmetizat, dar rămas semnificativ la fel de-a lungul timpului. Este doar unul dintre cele mai conservatoare sisteme sociale, nu doar la noi ci oriunde pe acest pământ. Doar o putere mai mare și o forță de constrângere bine pusă la punct pot spera să urnească lucrurile din loc în educație. Ca, de exemplu, o pandemie. Dar iată că divaghez. Nu că Andrei Mocuța s-ar supăra. Doar recunoaște el însuși că iubește “la nebunie parantezele” (p. 35) și acest lucru este mai mult decât evident în Transfer.
Ce mi-a mai plăcut este întrepătrunderea planurilor acțiunii, a lumilor diverse, reale sau virtuale, a modalității de trecere de la un capitol la altul. De exemplu capitolul 10 din Partea întâi se termină cu întrebarea pusă de un enigmatic personaj la Schönbrunn: „Încă mai sunteți aici?” Pentru a fi reluată de mitologica doamnă Pârjol (numele sunt descriptive, dacă nu sunt reale) în capitolul 11. “Încă mai sunteți aici? ne-a aruncat matroana o privire plină de ură.” Sau capitolul 34 din Partea a treia.H care se încheie cu îndemnul către poetul Haș: „Acum mai povestiți-mi și dumneavoastră ceva despre Socrate. Sau Platon.” Pentru a deschide apoi capitolul 35 cu „Influența școlii platoniciene e covârșitoare în Florența.” Un procedeu pe care l-am mai întâlnit în literatura americană. Dar Mocuța are instinctul literar matur de a nu transforma în manierism o chestiune de tehnică artificială dacă nu își găsește justificarea în roman (legătura dintre lumi).
Mi-a plăcut coperta. M-am tot întrebat cine a creat o copertă atât de adecvată și care, pentru mine, are sensuri multiple cel mai vizibil însă făcând trimitere la capitolul 11. Dar nu numai. Da, știu, sensurile sunt în ochii și mintea privitorului/cititorului. Probabil pentru că am fost parte a sistemului am atâtea ancore de sensuri. Și am descoperit ceea ce era evident de clar pe manșeta copertei 1: eberhard grossgasteiger pe Unsplash. Este, cu alte cuvinte, imaginea unui grafitti din Italia. Vedeți mai jos. Și, da, titlul este un om meditând, ceea ce descrie la modul foarte general romanul, dar meditația lui pare să aibă loc nu neapărat pe o gură de rai, dimpotrivă! Mă opresc însă aici cu interpretările freudiene pentru că adesea ele spun mai multe despre analist cât despre cel analizat! 😉
https://unsplash.com/photos/illustration-of-man-sitting-with-meditating-pose-mguOI30Cfs8
Ce mi-a mai plăcut citind romanul și recitindu-l pentru această mini recenzie care sper să vă îndemne să-l citiți pentru că sensurile le descoperim fiecare dintre noi, ele nu sunt date în totalitate nici de autor și nici de recenzor, sunt multiplele trimiteri, directe sau indirecte, din și către culturile occidentale. De exemplu, o discuție deosebit de interesantă are loc în capitolul 30, la paginile 114-115 și se încheie cu: „A scrie înseamnă a crea noi legături între tine și lume. Înseamnă a intra în vibrație.” Capitolul 31 începe cu: „Vibrație și uimire. Uimire și cutremur (după titlul unui roman de Amélie Nothcomb)”. Legături, conexiuni, întrepătrunderi, sensuri re/descoperite toate peste o poveste care poate satisface și gustul cititorului foarte grăbit să afle cine? de ce? cum? Adică a unei părți destul de mari a cititorilor de azi care vor acțiunea/povestea/scenariul uitând adesea că ele se clădesc pe o lume de sensuri și semnificații pe care nu le poți descoperi într-o clipire.
Ce mi-a plăcut mai puțin la roman? Nici măcar nu cred că-i pot reproșa ce urmează în întregime autorului, cât mai degrabă societății noastre extrem de tradiționaliste în fond și paternaliste – mai ales în cultură. Mda, și politică. Și … Mă opresc însă, vorba lui Mocuța, v-ați prins deja. Mă refer la stereotipurile de gen, aș zice mai profunde la noi decât în restul Europei. Da, trist dar adevărat, suntem încă pe ultimul loc în UE la acest punct. Mda, nici nu vreau să aud comentariile voastre. Dar adevărul este că harpiile, (ha, ha, știu … dar și grecii, adevărat cei moderni sunt pe ultimele locuri la egalitatea de gen) sunt Pîrjol și Pîndaru, iar Mănușă săraca ce să facă, se pliază până, probabil, se va transforma sau se va transfera în lumea puterilor demonice. Răul crește mai ușor ca binele. Sigur că partea a patra este o poveste/vis/ghicitoare/ce credeți voi că este în care femeile, de diverse vârste, interacționează în moduri pe care nu vreau să le deslușesc aici pentru că cine știe unde aș ajunge. Dacă aș ajunge undeva. Dar, mi s-a părut foarte semnificativ avertismentul prin care se încheie Partea a treia.H: „… aviz amatorilor: moartea poartă rochie, o rochie excesiv de mulată. Uneori, pseudonimul ei este Marilyn Monroe.”
Dacă ați ajuns aici să fiți convinși că am făcut recenzia unei cărți care merită citită. V-o recomand cu toată căldura. Doar cărțile mediocre nu ridică întrebări sau nu deschid controverse. Transfer este o carte care ne amintește constant că viața este complexă, adesea complicată, „o poveste lungă”, dar poveștile sunt cele care ne vor salva.
