Printre premii literare, schimbări climatice și coșmaruri politice iată și ceva nou. ABBAtaruri. Vineri, 5 noiembrie, pe o arenă din Londra, construită la comandă. IA, fani loiali și răbdători și, bineînțeles, încasări. După cum spune The Economist Espresso: „Negativiștii vor spune că totul este motivat de bani, bani, bani. Fanii vor fi doar recunoscători pentru muzică”.
Adevărul este că privim un proces fascinant care, probabil, este încă de domeniul fantasticului. Intrați în al șaptelea deceniu de viață, după o carieră de un succes pe care toți și l-ar dori, dar puțini și-l pot imagina, iată un grup de legendă întorcându-se pe scenă. De ce? Björn și Benny explică pe scurt un proces care a durat 40 de ani. De la inițial două melodii noi, (‘I Still Have Faith In You/Încă am încredere în tine’ și ‘Don’t Shut Me Down/Lasă-mă să vorbesc‘) la un album complet și, la formarea unei echipe de profesioniști de câteva mii de oameni, concertul de lansare vrea să sărbătorescă, printre altele, capacitatea umană de a-și imagina lucruri de neimaginat și de a păstra prietenii în ciuda multor încercări care ar putea s-o distrugă.
Among literary prizes, climate change and political nightmares here’s something new. ABBAtars. On Friday, November 5, on a custom-built arena in London. AI, fan loyalty & patience and, of course, revenues. As The Economist Espresso says: “Naysayers will argue it’s all motivated by money, money, money. The fans will just be thankful for the music.”
The truth is that we are looking at a fascinating process that is probably still somewhere between reality and fantasy. In their seventies, after an incredibly successful career that everyone would love to have, but few can even imagine it, here’s a legendary group returning to the stage. Why? Björn and Benny briefly explain a process that lasted 40 years. From initially two new songs, (‘I Still Have Faith in You’ and ‘Don’t Shut Me Down’) to a full album and to bringing together a team of professionals of several thousand people, the launch concert wants to celebrate, among other things, the human capacity to imagine the unimaginable and to keep up friendship in spite of many attempts at destroying it.
My mom had badly wanted a boy. So much, that when I finally arrived a few minutes before the change of the day into a new one and started to cry, the doctor and the midwife didn’t dare to say “what a lovely daughter you have!” as they usually did when the newcomer was a girl. And so my mom had to ask:
“It’s a girl, isn’t she?”
“Oh, yes! And she is beautiful and healthy and looks so much like you!” Which obviously was not true at all, except the healthy part. And beauty is in the eyes of the beholder, so ….
My mom, a wise woman, would always remind me of my disobedience to her desire to have a son. Just for educational purposes. Those were the days when education was not democratic, you had to do as you were told. And I was not very good at that. Even though I always ended up doing “the right” thing – whatever that means. And no, I have never been troubled by gender doubts. I tried to do the best with what I had been given and I always had to fight to get where I wanted to be. Probably more so as I am a woman.
It is relatively recently that I started to have difficulties in explaining my fellow Romanians, mainly my students, about gender, the different ways of expressing it culturally, the often deeply rooted and not easily perceived and willingly admitted patriarchalism in the world in which we live. Even as I write I have students who constantly use the generic “he” for author, doctor, engineer, student, pupil or whatever they need when in fact the person writing is a woman. I just didn’t realize – they retort when I say, hey you can’t refer to yourself as a man, unless you want to change your gender! Ha! Ha! Ha! Laughter around, the few male students start making the classical jokes, and the girls … Some blush, some get into defence mode, some … don’t care!
So, I am very happy whenever I find texts about gender in English. Not that there is a shortage of them, but I don’t like the openly and abrasively activist ones! So, when one of my favourite writers, just relatively recently discovered, lost and rediscovered last year, writes about gender in such thought-provoking ways I want to share her writing with whoever is interested. And I am grateful to Maria Popova for her post on Ursula K. Le Guin – On Being a Man.
“I am a man. Now you may think I’ve made some kind of silly mistake about gender, or maybe that I’m trying to fool you, because my first name ends in a, and I own three bras, and I’ve been pregnant five times, and other things like that that you might have noticed, little details. … That’s who I am. I am the generic he, as in, “If anybody needs an abortion he will have to go to another state,” or “A writer knows which side his bread is buttered on.” That’s me, the writer, him. I am a man. Not maybe a first-rate man. I’m perfectly willing to admit that I may be in fact a kind of second-rate or imitation man, a Pretend-a-Him. As a him, I am to a genuine male him as a microwaved fish stick is to a whole grilled Chinook salmon. (…)
Here I am, old, when I wrote this I was sixty years old, “a sixty-year-old smiling public man,” as Yeats said, but then, he was a man. And now I am over seventy. And it’s all my own fault. I get born before they invent women, and I live all these decades trying so hard to be a good man that I forget all about staying young, and so I didn’t. And my tenses get all mixed up. I just am young and then all of a sudden I was sixty and maybe eighty, and what next?
Not a whole lot.
I keep thinking there must have been something that a real man could have done about it. Something short of guns, but more effective than Oil of Olay. But I failed. I did nothing. I absolutely failed to stay young. And then I look back on all my strenuous efforts, because I really did try, I tried hard to be a man, to be a good man, and I see how I failed at that. I am at best a bad man. An imitation phony second-rate him with a ten-hair beard and semicolons. And I wonder what was the use. Sometimes I think I might just as well give the whole thing up. (…) If I’m no good at pretending to be a man and no good at being young, I might just as well start pretending that I am an old woman. I am not sure that anybody has invented old women yet; but it might be worth trying.”
Peru – on our way to Islas Ballestas. August 2017. Gender stereotyping – alive across cultures. // Peru -în drum spre Insulele Ballestas. August 2017. Stereotipuri de gen – în uz și în alte culturi.
Mama și-a dorit enorm un băiat. Atât de mult încât atunci când în sfârșit am venit pe lume puțin înainte ca ziua să se transforme în următoarea și am început să plâng doctorul și moașa care au asistat-o n-au avut curajul să-i spună conform tradiției “să-ți trăiască fetița”. N-au spus nimic până ce mama a întrebat ea însăși:
– E fată, nu-i așa?
Și atunci au început:
– Da. E sănătoasă și frumoasă și seamănă cu tine. Ceea ce era în mod clar o exagerare, exceptând sănătatea. Cât despre frumusețe, ea e în ochii privitorului, așa că …
Mama, femeie înțeleaptă, îmi va reproșa întotdeauna nesupunerea față de dorința ei de a avea un băiat. Doar în scopuri educative. Erau vremurile în care educația nu avea prea multe în comun cu democrația – trebuia să faci ceea ce ți se spunea. Iar eu nu prea eram bună la așa ceva. Chiar dacă sfârșeam prin a face ceea ce “trebuia” – orice ar fi însemnat acel lucru. Și nu, n-am avut niciodată dubii cu privire la identitatea genului meu. Am încercat constant să fac lucrurile cât mai bine cu ceea ce mi s-a dat și a trebuit întotdeauna să mă lupt pentru a ajunge unde vroiam. Probabil mai mult pentru că sunt femeie.
Doar relativ recent am început să am dificultăți în explicarea românilor din jurul meu, în special studenților mei, a chestiunilor de gen, a diverselor modalități de a-l exprima din punct de vedere cultural, a patriarhalismului adesea profund și nu ușor de sesizat și recunoscut de bunăvoie al lumii în care trăim. Chiar și în acest moment am studente care folosesc automat genericul „el” pentru autor, doctor, inginer, student, elev sau orice altceva și, evident, substantivele masculine deși se referă la ele însele. Chiar nu mi-am dat seama – îmi răspund când le atrag atenția că nu e firesc să te referi la tine ca la un bărbat, decât dacă visezi să-ți schimbi genul! Ha! Ha! Ha! – râsete, chicoteli, puținii studenți bărbați încep să spună bancurile clasice, iar fetele … unele se-mbujorează, altele intră în modul de apărare, și altele … sunt indiferente, adică nu le pasă!
Prin urmare sunt foarte încântată când găsesc texte despre gen în engleză. Nu că ar fi puține, dar nu-mi plac cele mărturisit și agresiv activiste! Așa că atunci când o autoare preferată, doar relativ recent descoperită, pierdută și redescoperită anul trecut, scrie despre gen în modalități care te obligă la reflecție vreau să-i împărtășesc gândurile cu toată lumea interesată. Îi sunt recunoscătoare Mariei Popova pentru postarea cu Ursula K. Le Guin – Despre a fi bărbat.
«Sunt bărbat. Poate credeți că am făcut vreo greșeală prostească de gen, sau că-ncerc să vă păcălesc pentru că numele meu se termină cu un a, și sunt posesoarea a trei sutiene, și am fost gravidă de cinci ori, și alte multe lucruri pe care le-ați fi putut observa, detalii mărunte. … Și totuși asta sunt. Sunt genericul “el” din “Dacă cineva are nevoie să facă un avort, el va trebui să meargă într-un alt stat”. Sau “Un scriitor știe care parte a feliei sale de pâine este unsă.” Asta sunt eu, scriitorul, sunt bărbat. Poate nu un bărbat de categoria întâia. Recunosc de bunăvoie că probabil sunt un fel de bărbat de categoria a doua sau de imitație, care pretinde-a-fi-el. Ca el, sunt față de un bărbat autentic, ceea ce este o bucată de pește congelat pregătită la microunde față de un somon proaspăt și întreg făcut la grătar. (…)
Iată-mă, bătrână, când am scris asta aveam 60 de ani, “un bărbat public, zâmbitor de 60 de ani,” cum ar fi spus Yeats, doar că Yeats chiar era bărbat. Și acum am peste 70 de ani. Și e numai vina mea. M-am născut înainte să se inventeze femeia, și am trăit timp de atâtea decenii încercând din răsputeri să fiu un bărbat bun încât am uitat să-ncerc să rămân tânără, și n-am rămas. Și încep să-mi încurc timpurile. Sunt pur și simplu tânără și brusc am împlinit 60 de ani și poate 80 și ce va urma?
Nu prea mult.
Mă tot gândesc că un om adevărat ar fi putut să facă ceva în legătură cu asta. Ceva nu atât de dramatic ca o armă, dar mai eficient decât uleiul de Olay. Dar am dat greș. N-am făcut nimic. Am eșuat clar în a rămâne tânără. Și când privesc în urmă la toate eforturile mele intense, pentru că am încercat realmente, am încercat din răsputeri să fiu bărbat, să fiu un bărbat bun, și îmi dau seama că am eșuat. În cel mai bun caz sunt un bărbat prost. Un el de mâna-a-doua, o imitație cu 10 fire de barbă și multe semne punct și virgulă în frazele mele. Și mă-ntreb la ce a folosit. Uneori mă gândesc că aș putea renunța la tot. (…) Dacă nu sunt bună la a pretinde că sunt bărbat și nu sunt bună să rămân tânără, aș putea începe să mă prefac că sunt o femeie bătrână. Nu știu dacă cineva a inventat deja femeile bătrâne; dar merită să-ncercăm.»
