Tag: CLER

Uncategorized

Lecturi

Posted on

Am avut emoții pentru întâlnirea Cubului de lectură de ieri. De ce ? Pentru că Marcus Aurelius nu este ușor de citit și, prin urmare, de discutat. Dar, a fost o întâlnire deosebit de reușită și vă voi povesti pe scurt de ce.

Vă reamintesc și faptul că ne-am propus să recităm/citim la fiecare întâlnire din câte un poet român. Pentru ieri seară ni l-am propus pe Marin Sorescu. Și, pentru că lumea ajunge uneori mai greu pentru că vine de la serviciu, sau se desprinde mai greu de la obligațiile casnice, trece un timp până suntem adunați toți. Așa că am început cu Marin Sorescu. Entuziasmul a fost evident. Unii au citit, alții au recitat. Unii au ales poezii, alții proză. Vorba singurului bărbat prezent care n-a citit sau recitat, dar își mișca buzele uneori în avans față de cea care vorbea, semn că știa pe dinafară versurile, „mi s-a făcut pielea găină de emoție”. Da, poezia bună are acest efect și am fost foarte fericită că s-a propus această admirabilă reconectare la filonul poeziei românești și sper s-o menținem vie.  

Ne-am adus aminte de Sorescu dramaturgul ale cărei piese au fost jucate în teatre pariziene înainte ca ele să fi fost publicate în țară sau de nominalizarea lui de două ori la Nobelul pentru literatură, sau de faptul că poeziile lui au apărut în metroul londonez. Și, iată că ne-am trezit și noi, ca acel domn faimos al lui Molière care făcea proză fără să fi știut, că ne-am adus aminte de Marin Sorescu taman în anul împlinirii de către poet a 90 de ani de la naștere. Cinstită fie-i amintirea veșnic!

Dar, în ciuda înțelepciunii lui Marcus Aurelius (nu mai rătăci, … Grăbește-te către scopul ales de tine…) iată că divaghez. Prin urmare, pe foarte scurt, iată ce am discutat despre Meditațiile împăratului roman. Și nu am terminat, dar timpul este nemilos și a trebuit să punem punct.

Cititoarea care ne-a propus cartea a făcut o succintă punere în context a cărții și autorului subliniind că această lucrare a fost un jurnal personal, nu o operă destinată publicului. Perioada istorică este aproximativ 170–180 d.Hr (după Hristos) sau, dacă preferați, e.n. (era noastră), iar conținutul lucrării face referire la războaie, responsabilități imperiale, reflecții asupra mortalității. Este una dintre lucrările importante ale stoicismului care avea ca repere esențiale controlul asupra propriei minți, acceptarea destinului. A subliniat și ea cât de greu de citit este, dar câte de multă înțelepciune se ascunde în gândurile unui împărat roman, ultimul din seria celor cinci împărați buni pentru că au asigurat o perioadă de stabilitate și prosperitate maximă a Imperiului Roman (aprox. 96 – 180 d.Hr.): Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius.

Nu vreau ca acest text să se transforme într-o lucrare amplă, așa că voi menționa doar schematic unele aspecte ale discuțiilor noastre. De fapt, am descurajat în mod evident, dorința de teoretizare și de a aduce în discuție lucruri pe care le găsim pe motoarele de căutare preferate. Am dorit, și am obținut, aducerea gândurilor lui Marcus Aurelius la complexitatea lumii moderne.

Societatea consumeristă de azi li se pare unora, pe drept cuvânt, un loc plin de primejdii, care ne distrage de la țelurile pe care ni le-am propus în viață. Le-am amintit cititorilor clubului cum era Imperiul Roman la apogeul său – sigur uitându-ne la aristocrație și la cei foarte bogați. Sclavii au fost puțin interesanți și atunci și azi.

Este o viață lungă mai de dorit decât una scurtă și plină de intensitate? Merită să trăim până la 100 de ani într-o stare de relativă sănătate și luciditate? Sigur cu ajutorul marii industrii medicale, dar mai ales farmaceutice ? Ca să facem ce?

Cum se pregăteau/ erau pregătiți cei care urmau să ajungă la conducerea imperiului sau al multelor  niveluri intermediare?

Care era recunoașterea meritelor celor care contribuiau la educația unui lider? Scuze pentru folosirea jargonului de azi. În fotografia de mai jos veți observa câtă recunoaștere, modestie și decență există la acest om pe care soarta, destinul sau norocul l-au ridicat pe cea mai înaltă treaptă a societății de atunci. Aroganță? Autosuficiență? Ele existau și atunci, dar nu la Marcus Aurelius.

Mă opresc aici deși cele mai interesante discuții nici măcar nu le-am menționat. Poate ar trebui să spun că eram prezenți oameni de pe la 35 de ani până pe la 85 așa că am avut perspective diverse, complementare despre aspectele pe care le-am abordat. Sigur că au fost și înțelegeri diferite ale unor lucruri pe care poate nici nu le percepem singuri. Dar împreună avem mai multe șanse să zărim formele în continuă schimbare ale unei realități tulburi. Cum ne educăm azi copiii și-i facem dependenți de noi? În loc să-I educăm pentru jungla socială în care mai devreme sau mai târziu vor trebui să intre ? Despre fragilitate și anti-fragilitate și altele asemenea.

Momentul cel mai impresionant al serii a fost când, ajunsă acasă, am primit un telefon de la una dintre cititoare care a dorit să-mi mulțumească pentru astfel de întâlniri în care nimeni nu vorbește prea mult, dar toată lumea constribuie la îmbogățirea cunoștințelor grupului. Pentru că nu contează sloganurile sau ce a spus X sau Y. Contează ce înțelegem noi și cum putem adapta înțelepciunea lumii la viața noastră personală.

Fotografiile de la această întâlnire le găsiți pe Facebook.

LECTURI

CLER Sr – 13 octombrie sau despre curajul profesorilor

Posted on

Întotdeauna mi-au plăcut datele interpretabile. CLERUL din luna octombrie l-am ținut pe 13. Ghinion? Dimpotrivă. Pentru că viața are grijă constant să ne tulbure planurile pe care le facem cu atâta grijă am fost prezenți la Muzeul Norocea un număr relativ restrâns. Dar acesta este un avantaj când dorința este să discuți, să dezbați lucruri pe care le-ai găsit interesante sau care, poate te-au intrigat sau chiar enervat. Una dintre doamnele care n-au putut ajunge ne-a transmis un mesaj: Am citit cartea “O altfel de iubire” și m-a impresionat foarte mult. Felicitări, doamna profesor Aurelia Corbeanu 💞💞💞. Și sigur regretele că nu poate fi prezentă. Și așa am pornit să discutăm cărțile Aureliei Corbeanu.

Fac distincție între doamna profesoară Aurelia Corbeanu și scriitoarea care poartă același nume. De ce? Pentru că încerc să mă distanțez de romanul “Pentru o altfel de iubire” și să fac abstracție de faptul că se referă la o poveste adevărată din viața scriitoarei. Lucru pe care autoarea nu l-a ascuns niciodată. Povestea este adevărată, dar contextul în care se petrece, personajele, detaliile vieții personajelor sunt rezultatul imaginației scriitoarei. De fapt sunt rezultatul talentului ei de a surprinde esențialul, de a reuși să creioneze cu mână sigură portrete memorabile, dar și scene vii, autentice, fără dorința activistă de a demonstra prin ele “teza” cărții.

Discuția noastră a început de la faptul că poți găsi informații multiple pe internet despre Aurelia Corbeanu. Chiar și ChatGPT știe lucruri despre ea. L-am întrebat. Aurelia a fost intrigată de ChatGPT, dar nu intimidată. Doar are o vârstă minunată la care nu te mai sperii nici de inteligența artificială și nu te încurcă nici indiferența oamenilor. Probabil că el mai frumos lucru pe care-l pot spune despre Aurelia ca om este că mi-aș dori să ajung la vârsta domniei sale, cu aceeași dorință de a face lucrurile mai bine, de a lăsa în urmă semnele trecerii noastre prin viață, de a-mi păstra echilibrul și smerenia în fața năvalei vieții înconjurătoare pe care Aurelia continuă să le aibă.

Lucrurile pe care le găsești pe internet sunt factual reale, cele referitoare la biobibliografia ei, dar lipsite de căldura umană pe care o degajă Aurelia. Prin urmare nu le repet, dar nu pot să nu subliniez prezența regală, nu, nu exagerez, a Aureliei Corbeanu ori de câte ori am întâlnit-o, la evenimentele culturale la care își dorește sincer să fie prezentă. Și pentru că peste 10 zile împlinește o vârstă frumoasă o să-i urez La mulți ani! O s-o fac și la întâlnirea de miercuri, la CLER Jr, unde și-a dorit să participe.

Dintre multele aprecieri din presă despre Aurelia, adesea găunoase și ipocrite, evident laudative, cea mai plină de substanță mi s-a părut cea făcută de Constanţa Buzea, în revista “România literară”, în mai 1998: “Ca un bun cameraman şi ca un inteligent reporter, prozatoarea surprinde dialogul crud al oamenilor simpli, ca şi comunicarea mai ales între ele a imaginilor sugestive, esenţiale, decupate dintr-o masă de lume de strânsură: la o nuntă, într-o scenă de familie sau la o şedinţă-mamut, cu ţărani şi intelectualitate rurală, în agonia agresivă a socialismului victorios nu prea de mult înlăturat”.

De aici am pornit discuția noastră despre cărțile Aureliei. Deși nu mi-am dorit, am ajuns să vorbim despre școală, despre cum era educația atunci și cum este acum, despre schimbările profunde sociale care, firesc, se reflectă și în școală, nu doar la noi, ci peste tot în lume. Sigur diferit, în funcție de condițiile locale. Ne-am amintit de Maiorescu și formele lui fără fond, am vorbit despre programele școlare care cuprind din ce în ce mai puțină literatură clasică românească și mai deloc scriitori moderni, din ce în ce mai multe activități communicative, uitând că vocabularul nu se îmbogățește de la sine, capacitatea de comunicare ține în primul rând de capacitatea de memorare care nu mai este prețuită azi pentru că putem citi totul pe telefon. Totul? Dar dacă nu știm ce vrem, ce căutăm, de ce informație avem nevoie pentru a demonstra un anumit lucru? Am vorbit despre cum am predat eu limba română unor străini folosind engleza și cum Aurelia a predat limba română fără să știe limba engleză, dar folosindu-se de experiența și metodele demutizării pe care le-a folosit și le-a descris în povestea Mihaelei din Pentru o altfel de iubire. Și am mai fi vorbit despre multe altele, dar timpul este necruțător.

Așa că am revenit la tratarea literară a temei cărții. Și care ar fi această temă? Sigur că scriitoarea ne propune în argumentul cărții câteva posibile abordări: păstrarea memoriei unor timpuri apropiate istoric, dar care par șterse din memorie prin supralicitare ideologică și educație tot mai deficitară, sau cum frumos spune autoarea descoperirea “incredibilului din viața părinților și a bunicilor” celor tineri. O altă perspectivă este cea a profesorilor pentru ca “să se întoarcă spre problemele copiilor cu dragoste și devotament” în ciuda, adaug eu după discuțiile aprinse avute ieri, marasmului birocratic care atacă nu doar învățământul, ci societatea în întregul ei. Și o temă actuală a copiilor “altfel”, cu dizabilități diverse care trebuie să aibă încredere și să-și spună continuu “Eu pot!”.

Pentru mine, însă, teza cărții este intoleranța. Cu atât mai mare cu cât avem de a face cu oameni cu o educație precară. Chiar scena de deschidere a romanului este de o cruzime fantastică, deși relatată sobru, fără excese. Suntem făcuți martorii modului în care copii obișnuiți atacă, la propriu, o fetiță surdo-mută pe care o cunosc foarte bine, fiind din același sat cu ei.  Copiii devin o gloată amenințătoare și violentă. Întregul roman se construiește pe eforturile profesoarei de română de a o învăța pe Mihaela, copila surdo-mută, să scrie, să citească și să vorbească. Un efort extraordinar care devine tot mai dificil pentru că în paralel cu educarea Mihaelei, profesoara Plăieșu trebuie să educe și lumea din jur, o lume nepăsătoare, primitivă, plină de prejudecăți și răutăți extreme. Pentru așa ceva este nevoie de un curaj remarcabil. Și mai ales totul se întâmplă pe fundalul “agoniei agresive a socialismului” care a scos la iveală cele mai abjecte trăsături ale unor persoane care trăiau alături și printre majoritatea oamenilor.

De ce cred că aceasta este teza cărții? Pentru că în ciuda percepției pe care ne place s-o avem despre noi că suntem buni, primitori, ospitalieri, toleranți, adevărul este altul. Sigur, fără să generalizăm, iată ce ne spun studiile sociologice.

Deși ne place să credem despre noi că suntem un neam ospitalier, suntem pe primele locuri la intoleranță în Europa. Ușile deschise din sufletele românilor se trântesc în fața persoanelor diferite fizic, intelectual, etnic, religios, sexual. Exact așa cum foarte plastic ne arată Aurelia Corbeanu în cartea ei.

Studiul la care fac referire aici a fost făcut de firma de consultanță PEW și arată că suntem printre cei mai intoleranți din UE, suferind de șovinism cultural în proporție de 66%. Întrebarea le cerea respondenților să fie sau nu de acord cu afirmația: “Oamenii noștri nu sunt perfecți, dar cultura noastră este superioară altora.” Detalii despre studiu și harta europeană a intoleranței o găsiți aici https://cursdeguvernare.ro/sovinismul-cultural-pew-research-grecii-bulgarii-si-romanii-sunt-convinsi-ca-au-o-cultura-nationala-superioara-celorlalte-state.html

Ne-am fi dorit să mai discutăm. Mai ales că Aurelia ne ruga să-i spunem ce am fi dorit să îmbunătățească pentru o eventuală nouă ediție. Impresionantă disciplina ei în a-și lua notițe despre părerile noastre, dar și smerenia ei ca autor care-și dorește sincer să afle părerea cititorilor. Ca să nu mai vorbesc de curajul de a se întâlni cu cititorii.

Ca încheiere a acestei sumare treceri în revistă a serii de 13 octombrie o mărturisire a Aureliei cu privire la eroina cărții. Mihaela este o persoană împlinită, căsătorită în Italia, cu doi copii, cu o viață pe care n-ar fi putut nici măcar s-o viseze fără dragostea și sacrificiul Aureliei față de menirea profesorului în această lume nedreaptă, dar perfectibilă prin puterea educației.

DIN VIATA

1 an de CLER Jr

Posted on

Am promis pe Facebook că voi reveni aici cu detalii despre ceea ce credeam că va fi ultima întâlnire a clubului nostru de lectură pentru sezonul în curs: adică cea despre Ivan Turbincă.

Acum doar vă amintesc că în relatarea de pe Facebook am început o discuție despre povești pe care vreau s-o continui aici. Sigur că tinerii mei cititori știu o mulțime de povești. – Albă ca Zăpada, Scufița Roșie … și nu au nici o idee despre locul lor de proveniență. Și parcă aud unele voci care întreabă contrariate: și de ce ar ști? La ce le-ar folosi?! De ce să le încărcăm memoria cu lucruri inutile?

Ei, iată o discuție foarte complicată. Personal cred că memoria trebuie exersată și nu neapărat cu branduri de haine sau de pantofi de sport. Dacă urmărim comparația de mai sus, adevărat nu foarte grozavă, de ce ne-ar interesa că unii poartă Nike sau Adidas originali și se mai și laudă cu asta. Nu sunt oare tot încălțăminte la fel ca șlapii?! Și totuși înțeleg că sunt mini-drame în familii când vine vorba despre ce „se poartă” în cercul celor „cool”.

Revenind la lumea poveștilor am pus următoarea întrebare care s-a dovedit încuietoare:

– Ce alte povești românești știți?

Nedumerire, ezitare și apoi…

– Ali Baba, Cenușăreasa, Frumoasa din pădurea …

– Dragilor, nu v-am cerut ecranizări de Walt Disney. După povești de Andersen sau Frații Grimm. V-am cerut câteva exemple de povești românești.

Liniște. Priviri nedumerite, unele chiar spre cele câteva mămici care vorbeau puțin mai departe în grădina Casei Norocea. Noroc că nu ne-au auzit.

              – Ați auzit de Făt Frumos și Ileana Cosânzeana? Dar de Harap Alb?

Fețele s-au luminat dintr-o dată. Da. Da. Și au început să-și amintească, dar a trebuit să-i întrerup pentru că noi aveam de vorbit despre Ivan Turbincă.

– V-a plăcut? Ați citit-o?

Da, nu, da, mai multe nu-uri.

– Mâna sus cei care ați citit-o!

              – De ce nu v-a plăcut? Cei care ați citit-o și de ce n-ați citit-o ceilalți?

              – E greu de citit. Avea cuvinte pe care nu le înțelegem.

              – Dar DEX aveți? Unii nu m-au înțeles așa că am detaliat. DEX – dicționarul explicativ al limbii române. Cuvintele pe care nu le știți le căutați în DEX. De pe telefon. Ce poate fi mai simplu?

              – Aaaa…. păi e greu și pierdem timpul.

Nu mai continui redarea discuției pentru că ați înțeles că ne plac doar lucrurile ușoare. Sigur că nu sunt nici eu adepta folosirii arhaismelor sau regionalismelor în exces. Dar … Să nu știi să cauți în DEX, să nici nu prea știi că există este trist. Și este rolul școlii să-i învețe pe copii nu lucruri inutile, ci competențe în lipsa cărora nu vor putea face avalanșei de informații care năvălesc asupra noastră din toate părțile. Copiii noștri nu trebuie să știe cuvintele pe care nu le mai folosim de multă vreme, dar trebuie să știe să le caute în dicționar, să înțeleagă că ele dau culoare istorică și să înțeleagă anumite referințe culturale. Da, „Pașol na turbinca ciortî” sau „vidma” este încă folosit în presa scrisă pentru a crea o notă de umor, poate chiar de satiră. Sigur că ziariștii cu experiență își iau măsuri de precauție și explică referința făcând trimitere la textul lui Creangă. Dar folosirea expresiei în contexte ca „Pașol na turbinca, Putin!” în anul 2022 sau chiar și în 2024, sigur tot într-un context politic, este o dovadă clară după mine că geniul lui Creangă a impus o expresie de mare popularitate pe care generațiile care nu aveau probleme cu dificultățile învățării, ba chiar se mândreau când reușeau să rezolve lucruri grele, iată că și le amintesc. Și comentariul meu este că au ce să-și amintească, spre deosebire de copiii de azi care nu prea vor avea ce să-și amintească dacă nu-i îndrumăm spre cărți și lecturi diverse.

Și am să închei pe o notă optimistă, sper. I-am întrebat pe cititorii mei dacă învață lucruri pe dinafară.

– Da, sigur. Învățăm poezii.

– Excelent. Recitați-mi ceva. Orice.

– Ăăăă… și începe timid una din fete:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Apoi cu ajutorul celorlalți continuăm. Ultima strofă a fost destul de grea, dar noroc cu una din cele mai prezente cititoare, Maria, care ne-a scos din impas:

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Copiii care vin la CLER Jr sunt dintre cei care citesc și sunt curioși să afle ce pot găsi între coperțile cărților. Este însă nevoie să-i îndrumăm să deschidă cărțile, să-i ascultăm când ne vorbesc despre ce le place și ce nu le place din ce citesc, să-i tratăm cu respect, dar și cu rigoare pentru că nimic în viață nu se face fără efort. Iar CLER Jr a împlinit un an în care acești copii minunați au venit la întâlnirile noastre, au citit sau dacă n-au citit i-au ascultat pe cei care au vorbit despre cărțile citite și au găsit un loc unde își pot spune părerea, indiferent care este ea, dacă o spun politicos și pe scurt. Și nu se supără dacă nu suntem întotdeauna de acord cu ea.

Da, ne trebuie un atelier de vorbit în public. Poate spre toamnă.

Până atunci însă mai avem un club și la începutul lunii iulie. Vom citi și vom vorbi despre Prinț și cerșetor de Mark Twain.

Eforturile sunt răsplătite. Iar cititorii noștri au primit câte o diplomă care să le amintească parcursul de peste an. Iată-ne mai jos cu diplomele, cu doamnele de la Casa Norocea care ne sunt gazde minunate și cu o parte dintre mămicile care vin și ele la CLER Jr pentru că știu cât de importantă este lectura pentru formarea unor oameni admirabili care vor reuși cu siguranță în viață.

LECTURI

CLERUL din 31 martie

Posted on

Ieri, 31 martie, ne-am întâlnit la CLERul pentru adulți. Am avut de dezbătut un subiect incitant provocat de romanul Lolita de Vladimir Nabokov.  

Fiind 31 martie n-am putut să începem întâlnirea noastră fără să ne amintim de Nichita Stănescu, cel care se năștea în 1933 în limba română pe care a considerat-o „dumnezeiesc de frumoasă.”

Revenind la Lolita, ne-a părut rău că cea care a făcut propunerea n-a putut participa din cauza unor obligații profesionale. Ne-ar fi bucurat contribuția Danielei care, cred eu, are o înțelegere mai nuanțată a subiectului cărții dată de profesia ei juridică. Dar, suntem convinși/convinse că vom auzi și părerea ei.

Am fost prezente șapte persoane care au venit cu tot atâtea înțelegeri ale cărții și subiectului ei dificil, dar atât de actual și în prezent, peste tot în lume.

Am descoperit că adesea mediul pe care citim ne poate influența lectura și nu orice pdf are toată informația pe care o are cartea pe hârtie. Sigur că am discutat despre Vladimir Nabokov ca om și ca scriitor, am amintit că Lolita este primul său roman de mare succes financiar, după care s-a și concentrat pe scris. Foarte scurt am abordat tema naratorului nesigur, altfel spus oare cât de mult să-l credem pe Humbert Humbert, când de fapt el povestește din amintiri.   

Am discutat mult și în contradictoriu despre moralitatea poveștii. N-am putut să ocolim întrebarea dacă Lolita este victimă sau seducătoare, dacă este un personaj care-și controlează existența. Estetica și etica: poate o carte atât de frumos scrisă să redea ceva atât de întunecat?  Dar ce spune Nabokov însuși despre aceste lucruri? Răspunsul/răspunsurile îl/le găsiți în postfața la ediția din 1956.

Așa cum ne-am propus am avut o conversație fără tabuuri, dar politicoasă, respectuoasă. Am subliniat cât de multe aspecte au rămas nediscutate, ca de exemplu faptul că romanul poate fi citit și ca un poem de dragoste închinat limbii engleze, posibilităților sale expresive și că, de asemenea, este plin de aluzii literare, pastișe, jocuri de cuvinte.

Dar noi n-am avut la dispoziție decât 90 de minute pe care, evident, le-am depășit. Probabil vom mai reveni asupra romanului sau filmelor!?!

Nu pot să închei această relatare fără să menționez delicatețea prezenței și contribuției versatilei creatoare dr. Mihaela Aritina Ionescu, care ne-a adus flori minunate menite parcă să puncteze complexitatea discuțiilor avute.

Am încheiat întâlnirea cu greu și păreri de rău, nu înainte de a ne propune pentru următorul CLER romanul Tărâmul luminii de romanciera japoneză Yuko Tsushima. Mulțumesc Raluca Nicolae pentru sugestie și exemplu.

Ca de obicei imaginile sunt mai elocvente ca încercările mele reportericești.

DIN VIATA

În țara minunilor

Posted on

Aseară am avut CLER-ul pentru copii și adolescenți! Minunat (de unde și titlul), dar și provocator. De ce? Pentru că este greu să vorbim într-un grup de vreo 15, poate chiar mai mulți dacă-i numărăm și pe prichindeii Filip și Patrick (4 și 6 ani) cei mai tineri susținători ai CLER, plus câteva mame entuziaste care ne-au susținut de pe margine. Le mulțumim tuturor!

Da, da, am început să ne obișnuim cu acronimul CLER care nu este un ecler, ci Clubul de lectură Elisabeta R! De altfel, deși ne plac eclerurile, nu le-am dus lipsa pentru că am primit dulciuri și chiar o tavă cu prăjituri făcută de o minunată mămică. Ce credeți – au dispărut imediat fără ca nimeni șă-și schimbe statura sau talia. Pe moment, desigur! Ce-o fi mai târziu, vom vedea.

De ce a fost o după amiază minunată? Pentru că am vorbit despre Alice în Tara Minunilor de Lewis Carroll.

Înainte însă am trecut prin Codul secret al Invizibililor pe care n-am apucat să-l discutăm data trecută. Ioana Pârvulescu probabil ar fi fost mulțumită să vadă cât de temeinic am discutat Codul și, mai ales, că am reținut în special rândurile următoare: O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei și Cărțile bune nu mor niciodată. Da, au fost foarte multe păreri, mai ales despre moartea cărților ceea ce ne-a dus, cu ajutorul părinților, la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și a cărților vii din închisorile comuniste.

Dar, ne-am întors la Alice. Am povestit foarte pe scurt povestea. Am vorbit, pe rând desigur, despre ce ne-a plăcut mai mult, ce nu ne-a plăcut, ce n-am înțeles și fiecare am citit un mic fragment pe care am vrut să-l împărtășim și celorlalți.

Da, am vorbit despre bunele maniere de atunci și de acum, despre cum nu trebuie să facem lucrurile fără să ne gândim bine pentru că, nu-i așa, cădem în vizuina domnului Iepure ceea ce ne duce spre o lume ciudată, magică și pentru că este doar în carte, nu foarte periculoasă. Dar în viața reală?!? Oh, viața reală poate fi foarte periculoasă: când traversăm strada, când vorbim cu necunoscuți, când atragem atenția asupra noastră pe stradă, când suntem nepoliticoși.

Gazda noastră, Cati Cosmete, ne-a făcut o minunată surpriză: ne-a adus discul Electrecord cu Alice în țara minunilor! Marius Achim, un magician al recuperării tehnologiei vechi, despre care cei prezenți la CLER nici nu auziseră măcar, ne- ajutat să ascultăm discul pe pick-upul pe care l-am găsit ascuns într-un colț de bibliotecă. Un moment de nostalgie pentru unii și de descoperire pentru alții.

Am primit mărțișoare de la David. Eu am primit un frumos semn de carte de la una din cititoarele de la CLER. 👇

Ne-am adus aminte că atunci când oferi ceva trebuie să te uiți în ochii persoanei respective și să-i spui cum te cheamă, dacă nu știe, și să faci o urare potrivită: Îți urez o primăvară minunată!

Și am încercat să răspundem la ghicitoarea Pălărierului “Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?”. Noi am dat câteva răspunsuri, dar voi va trebui să veniți la CLER ca să le aflați.

Am tras la sorți premiile serii: trei cărți cu Alice în țara oglinzilor și o ediție mai veche în limba engleză cu ambele povești.

La sfârșit Bianca Sechea ne-a recitat o poezie pe care o știe de la bunicul ei și care este fabula celor două broaște de Esop. Bianca a recitat-o din memorie, ceea ce puțini copii sau/și tineri mai pot face azi!

Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în după amiaza zilei de ieri! Cine poate spune că n-am fost și noi în Țara Minunilor de la Muzeul Norocea?!

GURA LUMII

La taifas cu ChatGPT

Posted on

Redau mai jos discuția pe care am avut-o pe 30 ianuarie cu ChatGPT. Ce m-a frapat a fost că-și dă sursele în caz că vrei să-l urmărești/controlezi și, foarte neașteptat pentru mine, a devenit interactiv. Te-ntreabă ce părere ai, dacă oferi alternative, totul foarte politicos. Presupun că asta este și în funcție de cine pune întrebările și conduce discuția. N-am ajuns încă acolo ca să inițieze el “un taifas”. Deocamdată. Dar cine știe …. Poate mă trezesc în vreo noapte/dimineață că mă întreabă: ai recitit Chira Chiralina. Ce zici? Cum te raportezi la ea din perspectiva anului 2025?

Să sperăm, însă, că mai este până departe!

Deocamdată iată taifasul meu cu ChatGPT.

👇

MN: Bună, ce știm despre Panait Istrati în 2024?

ChatGPT: In 2024, interesul pentru viața și opera lui Panait Istrati a fost revitalizat prin publicarea biografiei „Viața lui Panait Istrati” de Stelian Tănase, apărută la Editura Corint. Cartea explorează complexitatea personalității lui Istrati, evidențiind contradicțiile și pasiunile care i-au marcat existența.utorul îl descrie pe Istrati ca fiind „omul tuturor contradicțiilor imaginabile”, subliniind atât adeziunile sale la diverse cauze, cât și dezicerile frecvente care i-au surprins contemporanii.

De asemenea, în august 2024, revista de cultură universală „Constelații diamantine” a publicat un articol intitulat „Panait Istrati – scriitorul autodidact la școala vieții”, semnat de Mihai Caba.cest articol marchează 140 de ani de la nașterea scriitorului și evidențiază parcursul său literar și dificultățile întâmpinate în recunoașterea valorii operei sale.

În plus, Stelian Tănase a fost invitat la DC News, unde a discutat despre viața și cariera lui Panait Istrati, subliniind transformarea sa de la un susținător al ideilor comuniste la un critic al regimului sovietic, după experiențele trăite în URSS.

Aceste contribuții din 2024 au adus în prim-plan complexitatea personalității și operei lui Panait Istrati, oferind o perspectivă proaspătă asupra unui scriitor care a navigat între multiple identități și convingeri de-a lungul vieții sale.

MN: Mulțumesc. Crezi că Istrati este mai cunoscut internațional decât în România?

ChatGPT: Da, se poate spune că Panait Istrati este mai cunoscut internațional decât în România, mai ales în spațiul francofon. El a fost descoperit și promovat de Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, iar cărțile sale au fost publicate inițial în franceză. În Franța, Istrati este încă apreciat ca un scriitor deosebit al secolului XX, fiind comparat uneori cu Maxim Gorki datorită stilului său narativ și a temelor legate de lumea marginalilor și a celor oprimați.

În România, deși este studiat în școli și are un loc în literatura clasică, nu are aceeași recunoaștere pe care o au alți scriitori interbelici. Imaginea lui a fost afectată și de asocierea cu ideile socialiste și cu perioada în care a fost apropiat de Uniunea Sovietică. Totuși, în ultimii ani, pare să existe o redescoperire a operei sale, în special datorită noilor studii și reeditărilor.

Tu cum vezi lucrurile? Crezi că românii îi acordă atenția pe care o merită?

MN: Mulțumesc. Nu cred că românii îi acordă atenția pe care ar merita-o. Și nu prea mai este studiat în școală. Din păcate.

ChatGPT: Ai dreptate, din păcate, Istrati nu mai are un loc important în programa școlară, deși viața și opera lui ar putea fi extrem de relevante pentru tineri. Povestea lui de autodidact, călătoriile sale prin lume, conflictele de conștiință și stilul său direct ar putea atrage cititori noi, dacă ar fi mai bine promovat.

Poate că și faptul că nu se încadrează perfect în „canonul” literaturii românești – fiind mai apropiat de literatura europeană, dar scriind și despre personaje marginale – l-a făcut să fie neglijat. Totuși, e ironic că un scriitor atât de apreciat în Franța sau în alte țări nu are parte de aceeași recunoaștere acasă.

Dacă s-ar face un film bun despre el sau dacă ar fi inclus în mai multe proiecte culturale, crezi că și-ar recăpăta locul pe care îl merită?

MN: Posibil. Dar ar trebui să fie un film cu buget acceptabil pentru a putea filma splendoarea unora dintre povestirile lui, dar și, desigur, mizeria altora. Un film cu actori excelenți, cu vizibilitate internațională.

ChatGPT: Exact, un film despre Istrati ar trebui să fie ambițios, bine finanțat și să surprindă atât frumusețea aventurilor sale, cât și latura dură, aproape brutală, a realităților pe care le-a descris. Povestirile lui sunt vizuale, pline de peisaje spectaculoase, de la porturile Mării Negre până la Levant și Balcani, dar și de scene dramatice, intense emoțional.

Un astfel de proiect ar putea avea succes internațional, mai ales dacă ar fi realizat într-o coproducție cu Franța – având în vedere că Istrati este foarte apreciat acolo. În plus, dacă ar fi distribuiți actori cu rezonanță globală, filmul ar putea atrage atenția festivalurilor mari precum Cannes, Veneția sau Berlin.

Dacă ar fi să alegi o poveste sau o perioadă din viața lui Istrati care să fie ecranizată, ce ai prefera? Un film biografic complet sau o adaptare a uneia dintre cărțile lui?

MN: Nu știu. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Mă mai gândesc.

ChatGPT: E o alegere grea, într-adevăr. Un film biografic ar putea explora personalitatea fascinantă a lui Istrati – aventurier, idealist, dezamăgit de ideologiile timpului său –, dar o adaptare a uneia dintre cărțile lui ar putea aduce în prim-plan atmosfera incredibilă a povestirilor sale.

Dacă îți vin idei sau vrei să le discutăm, sunt aici. Oricum, un astfel de film ar merita să existe! 😊

MN: Mulțumesc frumos pentru discuție.

ChatGPT: Cu mare drag! Mă bucur că am discutat despre Panait Istrati – un scriitor care merită redescoperit. Dacă mai ai vreodată chef de astfel de conversații, sunt aici. O zi frumoasă! 😊📖