Educație

Clubul de lectură București

Și iată că ne-am întâlnit și în carne și oase sau F2F în funcție de preferințele voastre lingvistice. În primul rând n-am fost decât șase persoane (incluzându-mă și pe mine). Multe? Puține? Aș zice suficiente pentru a avea o discuție bună despre cartea pe care nu toată lumea a terminat-o, dar și despre tot felul de lucruri către care ne-au îndreptat idei din carte sau doar dimprejurul nostru. Adică traficul din București care este așa cum este, oricum enervant și niciodată la nivelul, scăzut, al așteptărilor noastre. Sau parcările … oricum mai bune, chiar dacă nu totdeauna suficiente.

Dar … de ce nu mai citește lumea așa cum citea? Păi, citim destul de mult. Sigur diferit de cum citeam cândva, dar clar nu mai puțin. Și trebuie să recunoaștem că citim pe diferite suporturi, în condiții diferite, nu continuu, pentru că nici viața noastră nu mai este liniștită și previzibilă, cu perioade de timp special rezervate pentru a ne bucura de vreo carte pe care ne-am propus s-o citim. Acum citim pe bucăți, poate în trafic, poate la semafor când nu prindem imediat lumina verde, poate în vreun mijloc de transport, poate mestecând în mâncare, sau dimpotrivă așteptând mâncarea comandată la restaurant. Ei, da, și noi ne-am întâlnit la El Pato, un loc drăguț și prietenos față de tot felul de vizitatori cu obiceiuri.

Am vorbit despre dificultatea de a citi în română literatură atrăgătoare, aha, adică ușurică și de consum rapid, nu care să ridice probleme care să te facă să te gândești la ele și după ce-ai închis cartea. Și întrebare directă: cum vă alegeți subiectele? Da’, nu toată lumea este confortabilă să mi se adreseze pe nume, deși eu o fac și încurajez pe toată lumea să mă copieze. Mă rog, cum îmi aleg subiectele? Habar n-am – nu e chiar un proces în întregime conștient. Probabil scriu despre ce mă enervează sau mă interesează, sau … ceea ce-mi place. Dar adesea sunt doar reactivă la ceea ce se-ntâmplă cultural vorbind în jurul meu. Este adevărat că lumea din jurul meu este lumea întreagă având în vedere că totul este așa cum se spune doar la un click distanță. Dar … nu mă las distrasă de toate știrile. Ele trebuie să aibă o oarecare legătură cu lumea mai mică din jurul meu. Și într-un fel ele au. Și când am vorbit despre bibliotecile din Anglia, de exemplu, sau despre magazinele de cărți din alte părți ale lumii care sunt atât de pline de posibili cititori sau despre faptul că piața de carte bubuie în restul lumii, nu toată e adevărat, ne-am întrebat de ce la noi nu se-ntâmplă la fel? Eu, recunosc, am dat vine pe aroganța intelighenției locale, pe snobismul local. Alte păreri au fost mai amestecate. Ne-am și contrazis – așa e o discuție adevărată. Dacă suntem toate de acord de ce n-am mai întâlni? Dar, probabil, că una din cauzele reale era faptul că viața noastră este prea imprevizibilă, prea plină de neprevăzut care ar putea fi eliminat cu ușurință, dar nu de noi, ci de cei care își închipuie că ne organizează viața. M-am uitat la doamnele din jurul meu: pline de dorința de a citi, dar cu o oboseală reală și în mod evident adunată pe termen lung. Semnele bune sunt acolo.

Am uitat să vă spun că am avut și o tânără de un sfert de secol care a participat la Clubul nostru. Se pare că i-a plăcut.

Am decis ca data viitoare, cel mai probabil online, vom termina de discutat despre „Algoritmi și stele”, dar vom citi și „Gândește-te la un număr” de John Verdon. Dacă o vom găsi. Dacă nu … anticariatele sunt o alternativă excelentă.

Și, da, am mai discutat și despre literatura considerată de multă lume “de mâna a doua”, regina vânzărilor la public: literatura polițistă, dar și de spionaj. Da, da Agatha Christie, Rodica Ojog Brașoveanu, ca să le amintim pe cele mai cunoscute. Dar, despre acest subiect urmează să mai vorbim.

Ah, da. Și am primit și un cadou. Dincolo, desigur, de bucuria întâlnirii noastre. Iată mai jos cele două cărți care mi-au completat colecția de literatură japoneză.

DIN VIATA

1 an de CLER Jr

Am promis pe Facebook că voi reveni aici cu detalii despre ceea ce credeam că va fi ultima întâlnire a clubului nostru de lectură pentru sezonul în curs: adică cea despre Ivan Turbincă.

Acum doar vă amintesc că în relatarea de pe Facebook am început o discuție despre povești pe care vreau s-o continui aici. Sigur că tinerii mei cititori știu o mulțime de povești. – Albă ca Zăpada, Scufița Roșie … și nu au nici o idee despre locul lor de proveniență. Și parcă aud unele voci care întreabă contrariate: și de ce ar ști? La ce le-ar folosi?! De ce să le încărcăm memoria cu lucruri inutile?

Ei, iată o discuție foarte complicată. Personal cred că memoria trebuie exersată și nu neapărat cu branduri de haine sau de pantofi de sport. Dacă urmărim comparația de mai sus, adevărat nu foarte grozavă, de ce ne-ar interesa că unii poartă Nike sau Adidas originali și se mai și laudă cu asta. Nu sunt oare tot încălțăminte la fel ca șlapii?! Și totuși înțeleg că sunt mini-drame în familii când vine vorba despre ce „se poartă” în cercul celor „cool”.

Revenind la lumea poveștilor am pus următoarea întrebare care s-a dovedit încuietoare:

– Ce alte povești românești știți?

Nedumerire, ezitare și apoi…

– Ali Baba, Cenușăreasa, Frumoasa din pădurea …

– Dragilor, nu v-am cerut ecranizări de Walt Disney. După povești de Andersen sau Frații Grimm. V-am cerut câteva exemple de povești românești.

Liniște. Priviri nedumerite, unele chiar spre cele câteva mămici care vorbeau puțin mai departe în grădina Casei Norocea. Noroc că nu ne-au auzit.

              – Ați auzit de Făt Frumos și Ileana Cosânzeana? Dar de Harap Alb?

Fețele s-au luminat dintr-o dată. Da. Da. Și au început să-și amintească, dar a trebuit să-i întrerup pentru că noi aveam de vorbit despre Ivan Turbincă.

– V-a plăcut? Ați citit-o?

Da, nu, da, mai multe nu-uri.

– Mâna sus cei care ați citit-o!

              – De ce nu v-a plăcut? Cei care ați citit-o și de ce n-ați citit-o ceilalți?

              – E greu de citit. Avea cuvinte pe care nu le înțelegem.

              – Dar DEX aveți? Unii nu m-au înțeles așa că am detaliat. DEX – dicționarul explicativ al limbii române. Cuvintele pe care nu le știți le căutați în DEX. De pe telefon. Ce poate fi mai simplu?

              – Aaaa…. păi e greu și pierdem timpul.

Nu mai continui redarea discuției pentru că ați înțeles că ne plac doar lucrurile ușoare. Sigur că nu sunt nici eu adepta folosirii arhaismelor sau regionalismelor în exces. Dar … Să nu știi să cauți în DEX, să nici nu prea știi că există este trist. Și este rolul școlii să-i învețe pe copii nu lucruri inutile, ci competențe în lipsa cărora nu vor putea face avalanșei de informații care năvălesc asupra noastră din toate părțile. Copiii noștri nu trebuie să știe cuvintele pe care nu le mai folosim de multă vreme, dar trebuie să știe să le caute în dicționar, să înțeleagă că ele dau culoare istorică și să înțeleagă anumite referințe culturale. Da, „Pașol na turbinca ciortî” sau „vidma” este încă folosit în presa scrisă pentru a crea o notă de umor, poate chiar de satiră. Sigur că ziariștii cu experiență își iau măsuri de precauție și explică referința făcând trimitere la textul lui Creangă. Dar folosirea expresiei în contexte ca „Pașol na turbinca, Putin!” în anul 2022 sau chiar și în 2024, sigur tot într-un context politic, este o dovadă clară după mine că geniul lui Creangă a impus o expresie de mare popularitate pe care generațiile care nu aveau probleme cu dificultățile învățării, ba chiar se mândreau când reușeau să rezolve lucruri grele, iată că și le amintesc. Și comentariul meu este că au ce să-și amintească, spre deosebire de copiii de azi care nu prea vor avea ce să-și amintească dacă nu-i îndrumăm spre cărți și lecturi diverse.

Și am să închei pe o notă optimistă, sper. I-am întrebat pe cititorii mei dacă învață lucruri pe dinafară.

– Da, sigur. Învățăm poezii.

– Excelent. Recitați-mi ceva. Orice.

– Ăăăă… și începe timid una din fete:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Apoi cu ajutorul celorlalți continuăm. Ultima strofă a fost destul de grea, dar noroc cu una din cele mai prezente cititoare, Maria, care ne-a scos din impas:

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Copiii care vin la CLER Jr sunt dintre cei care citesc și sunt curioși să afle ce pot găsi între coperțile cărților. Este însă nevoie să-i îndrumăm să deschidă cărțile, să-i ascultăm când ne vorbesc despre ce le place și ce nu le place din ce citesc, să-i tratăm cu respect, dar și cu rigoare pentru că nimic în viață nu se face fără efort. Iar CLER Jr a împlinit un an în care acești copii minunați au venit la întâlnirile noastre, au citit sau dacă n-au citit i-au ascultat pe cei care au vorbit despre cărțile citite și au găsit un loc unde își pot spune părerea, indiferent care este ea, dacă o spun politicos și pe scurt. Și nu se supără dacă nu suntem întotdeauna de acord cu ea.

Da, ne trebuie un atelier de vorbit în public. Poate spre toamnă.

Până atunci însă mai avem un club și la începutul lunii iulie. Vom citi și vom vorbi despre Prinț și cerșetor de Mark Twain.

Eforturile sunt răsplătite. Iar cititorii noștri au primit câte o diplomă care să le amintească parcursul de peste an. Iată-ne mai jos cu diplomele, cu doamnele de la Casa Norocea care ne sunt gazde minunate și cu o parte dintre mămicile care vin și ele la CLER Jr pentru că știu cât de importantă este lectura pentru formarea unor oameni admirabili care vor reuși cu siguranță în viață.

DIN VIATA

În țara minunilor

Aseară am avut CLER-ul pentru copii și adolescenți! Minunat (de unde și titlul), dar și provocator. De ce? Pentru că este greu să vorbim într-un grup de vreo 15, poate chiar mai mulți dacă-i numărăm și pe prichindeii Filip și Patrick (4 și 6 ani) cei mai tineri susținători ai CLER, plus câteva mame entuziaste care ne-au susținut de pe margine. Le mulțumim tuturor!

Da, da, am început să ne obișnuim cu acronimul CLER care nu este un ecler, ci Clubul de lectură Elisabeta R! De altfel, deși ne plac eclerurile, nu le-am dus lipsa pentru că am primit dulciuri și chiar o tavă cu prăjituri făcută de o minunată mămică. Ce credeți – au dispărut imediat fără ca nimeni șă-și schimbe statura sau talia. Pe moment, desigur! Ce-o fi mai târziu, vom vedea.

De ce a fost o după amiază minunată? Pentru că am vorbit despre Alice în Tara Minunilor de Lewis Carroll.

Înainte însă am trecut prin Codul secret al Invizibililor pe care n-am apucat să-l discutăm data trecută. Ioana Pârvulescu probabil ar fi fost mulțumită să vadă cât de temeinic am discutat Codul și, mai ales, că am reținut în special rândurile următoare: O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei și Cărțile bune nu mor niciodată. Da, au fost foarte multe păreri, mai ales despre moartea cărților ceea ce ne-a dus, cu ajutorul părinților, la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și a cărților vii din închisorile comuniste.

Dar, ne-am întors la Alice. Am povestit foarte pe scurt povestea. Am vorbit, pe rând desigur, despre ce ne-a plăcut mai mult, ce nu ne-a plăcut, ce n-am înțeles și fiecare am citit un mic fragment pe care am vrut să-l împărtășim și celorlalți.

Da, am vorbit despre bunele maniere de atunci și de acum, despre cum nu trebuie să facem lucrurile fără să ne gândim bine pentru că, nu-i așa, cădem în vizuina domnului Iepure ceea ce ne duce spre o lume ciudată, magică și pentru că este doar în carte, nu foarte periculoasă. Dar în viața reală?!? Oh, viața reală poate fi foarte periculoasă: când traversăm strada, când vorbim cu necunoscuți, când atragem atenția asupra noastră pe stradă, când suntem nepoliticoși.

Gazda noastră, Cati Cosmete, ne-a făcut o minunată surpriză: ne-a adus discul Electrecord cu Alice în țara minunilor! Marius Achim, un magician al recuperării tehnologiei vechi, despre care cei prezenți la CLER nici nu auziseră măcar, ne- ajutat să ascultăm discul pe pick-upul pe care l-am găsit ascuns într-un colț de bibliotecă. Un moment de nostalgie pentru unii și de descoperire pentru alții.

Am primit mărțișoare de la David. Eu am primit un frumos semn de carte de la una din cititoarele de la CLER. 👇

Ne-am adus aminte că atunci când oferi ceva trebuie să te uiți în ochii persoanei respective și să-i spui cum te cheamă, dacă nu știe, și să faci o urare potrivită: Îți urez o primăvară minunată!

Și am încercat să răspundem la ghicitoarea Pălărierului “Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?”. Noi am dat câteva răspunsuri, dar voi va trebui să veniți la CLER ca să le aflați.

Am tras la sorți premiile serii: trei cărți cu Alice în țara oglinzilor și o ediție mai veche în limba engleză cu ambele povești.

La sfârșit Bianca Sechea ne-a recitat o poezie pe care o știe de la bunicul ei și care este fabula celor două broaște de Esop. Bianca a recitat-o din memorie, ceea ce puțini copii sau/și tineri mai pot face azi!

Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în după amiaza zilei de ieri! Cine poate spune că n-am fost și noi în Țara Minunilor de la Muzeul Norocea?!