Și iată că ne-am întâlnit și în carne și oase sau F2F în funcție de preferințele voastre lingvistice. În primul rând n-am fost decât șase persoane (incluzându-mă și pe mine). Multe? Puține? Aș zice suficiente pentru a avea o discuție bună despre cartea pe care nu toată lumea a terminat-o, dar și despre tot felul de lucruri către care ne-au îndreptat idei din carte sau doar dimprejurul nostru. Adică traficul din București care este așa cum este, oricum enervant și niciodată la nivelul, scăzut, al așteptărilor noastre. Sau parcările … oricum mai bune, chiar dacă nu totdeauna suficiente.
Dar … de ce nu mai citește lumea așa cum citea? Păi, citim destul de mult. Sigur diferit de cum citeam cândva, dar clar nu mai puțin. Și trebuie să recunoaștem că citim pe diferite suporturi, în condiții diferite, nu continuu, pentru că nici viața noastră nu mai este liniștită și previzibilă, cu perioade de timp special rezervate pentru a ne bucura de vreo carte pe care ne-am propus s-o citim. Acum citim pe bucăți, poate în trafic, poate la semafor când nu prindem imediat lumina verde, poate în vreun mijloc de transport, poate mestecând în mâncare, sau dimpotrivă așteptând mâncarea comandată la restaurant. Ei, da, și noi ne-am întâlnit la El Pato, un loc drăguț și prietenos față de tot felul de vizitatori cu obiceiuri.
Am vorbit despre dificultatea de a citi în română literatură atrăgătoare, aha, adică ușurică și de consum rapid, nu care să ridice probleme care să te facă să te gândești la ele și după ce-ai închis cartea. Și întrebare directă: cum vă alegeți subiectele? Da’, nu toată lumea este confortabilă să mi se adreseze pe nume, deși eu o fac și încurajez pe toată lumea să mă copieze. Mă rog, cum îmi aleg subiectele? Habar n-am – nu e chiar un proces în întregime conștient. Probabil scriu despre ce mă enervează sau mă interesează, sau … ceea ce-mi place. Dar adesea sunt doar reactivă la ceea ce se-ntâmplă cultural vorbind în jurul meu. Este adevărat că lumea din jurul meu este lumea întreagă având în vedere că totul este așa cum se spune doar la un click distanță. Dar … nu mă las distrasă de toate știrile. Ele trebuie să aibă o oarecare legătură cu lumea mai mică din jurul meu. Și într-un fel ele au. Și când am vorbit despre bibliotecile din Anglia, de exemplu, sau despre magazinele de cărți din alte părți ale lumii care sunt atât de pline de posibili cititori sau despre faptul că piața de carte bubuie în restul lumii, nu toată e adevărat, ne-am întrebat de ce la noi nu se-ntâmplă la fel? Eu, recunosc, am dat vine pe aroganța intelighenției locale, pe snobismul local. Alte păreri au fost mai amestecate. Ne-am și contrazis – așa e o discuție adevărată. Dacă suntem toate de acord de ce n-am mai întâlni? Dar, probabil, că una din cauzele reale era faptul că viața noastră este prea imprevizibilă, prea plină de neprevăzut care ar putea fi eliminat cu ușurință, dar nu de noi, ci de cei care își închipuie că ne organizează viața. M-am uitat la doamnele din jurul meu: pline de dorința de a citi, dar cu o oboseală reală și în mod evident adunată pe termen lung. Semnele bune sunt acolo.
Am uitat să vă spun că am avut și o tânără de un sfert de secol care a participat la Clubul nostru. Se pare că i-a plăcut.
Am decis ca data viitoare, cel mai probabil online, vom termina de discutat despre „Algoritmi și stele”, dar vom citi și „Gândește-te la un număr” de John Verdon. Dacă o vom găsi. Dacă nu … anticariatele sunt o alternativă excelentă.
Și, da, am mai discutat și despre literatura considerată de multă lume “de mâna a doua”, regina vânzărilor la public: literatura polițistă, dar și de spionaj. Da, da Agatha Christie, Rodica Ojog Brașoveanu, ca să le amintim pe cele mai cunoscute. Dar, despre acest subiect urmează să mai vorbim.
Ah, da. Și am primit și un cadou. Dincolo, desigur, de bucuria întâlnirii noastre. Iată mai jos cele două cărți care mi-au completat colecția de literatură japoneză.
