Continuarea poveștii de ieri despre cum o universitate “foarte britanică şi relativ plină de amatori, asediată de diletantism, abuz sexual şi alcool” a dat Marii Britanii în perioada de după al doilea război mondial 11 (unsprezece) primi miniștri din totalul de 15 câți a avut guvernul britanic în această perioadă. Și pentru cei cărora le plac curiozitățile: trei premieri britanici nu au avut studii universitare (Winston Churchill, James Callaghan și John Major), iar Gordon Brown a studiat la Edinburgh.
Continuarea și finalul … în povestea următoare.
“Perioada petrecută de Johnson la Oxford este menţionată acum mai ales cu referire la faptul că era membru al beţivului, elegantului şi uneori distructivului Club Bullingdon, dar, de fapt, el a fost mereu mânat de o ambiţie precisă. Ajungând la Oxford din Eton în 1983, avea trei scopuri, după cum scrie Sonia Purnell în Just Boris („Pur şi simplu Boris”): să termine magna cum laude, să îşi găsească o soţie şi să devină preşedintele Uniunii. Acea poziție a fost „primul pas către postul de premier”, a spus politicianul conservator Michael Heseltine în anii 1980. La cina purtătorilor de cuvânt, un preşedinte de 20 de ani stătea aşezat lângă miniştri în funcţie şi alte conexiuni utile.
Majoritatea studenţilor ajungeau la Oxford abia ştiind de existenţa Uniunii, dar Johnson era cel mai bine informat din grupa sa: condusese societatea de dezbateri a lui Eton, iar tatăl lui, Stanley, venise la Oxford în 1959 cu intenţia de a deveni preşedintele Uniunii. Stanley eşuase, dar Boris era o vedetă. Simon Veksner, care îl urmărise pe Johnson de la casa lor din Eton până la Uniune, îmi spune: „Până şi atunci, carisma lui Johnson era incomensurabilă, complet ieșită din grafice: era atât de amuzant, de cald, de şarmant, de autocritic. Așa e când intri într-un rol comic, bazat pe The Beano și PG Wodehuse. Funcționează, și apoi asta ești.”
Johnson venea echipat şi cu reţeaua intimă de conexiuni pe care o oferă internatele tipice clasei superioare. Copiii de rând îşi petrec opt ore din zi cu colegii lor, dar cei din internate locuiesc împreună şi sunt legați de familie şi de clasă de generații întregi. Johnson a ajuns astfel la Oxford cunoscând zeci de oameni, în timp ce alţi elevi de la şcolile de stat nu cunoşteau absolut pe nimeni.
Johnson nu a permis domeniului său de studiu, studii clasice, să îi stea în calea ambiţiilor legate de Uniune. În anii 1980, învăţatul la Oxford era aproape opţional. Sarcinile studenţilor la arte erau de obicei reprezentate de un eseu pe săptămână, de obicei scris în panică peste noapte, apoi citit cu voce tare în faţa unui profesor. Când mi-am recitit vechile eseuri în timp ce repetam pentru examenul de licenţă, mi s-au părut atât de jalnice încât îmi venea să le scriu profesorilor ca să îmi cer scuze.
Un lucru pe care îl învăţai la Oxford (chiar dacă nu făceai parte din Uniune) era cum să vorbeşti fără să ştii mare lucru. Studenţii nepregătiţi îşi petreceau mare parte din tutoriale bătând câmpii legat de problemele eseurilor lor. Cherwell l-a lăudat pe Simon Stevens (preşedinte al Uniunii în 1987) drept „cel mai talentat prefăcut de la tutorialele din Oxford”: „Recent, Simes a citit cu voce tare mai mult de jumătate dintr-un eseu în faţa profesorului înainte ca prietenul său să puncteze faptul că acesta citea de pe o foaie goală.” Stevens este astăzi directorul-executiv al National Health Service, numit în această poziție în 2013, pe vremea lui Jeremy Hunt, care era atunci secretar de stat din Ministerul Sănătăţii şi care fusese anterior contemporanul lui la Oxford.
Johnson și-a ratat la limită absolvirea magna cum laude. Profesorul său, Jonathan Barnes, îşi aminteşte: „Dacă eşti suficient de inteligent, poţi să duci un trai decent cu filosofia în două ore pe săptămână. Boris, însă, aloca zero ore pe săptămână şi nu era suficient.” Sora lui Johnson, Rachel, a spus că ulterior a fost responsabilitatea ei să îi „dea groaznica veste” lui Boris că fratele lor, Jo, absolvise magna cum laude. (Rachel, Jo și prima soție a lui Boris, Mostyn-Owen, au lucrat toți ca editori la revista Isis din Oxford.) […]
Johnson a învăţat din înfrângerea sa. Un an mai târziu, a fost ales preşedinte, de data asta ascunzându-şi conservatorismul prin alianţa cu social-democraţii din Oxford. A doua sa campanie a fost mai competentă: masterandul american Frank Luntz, acum un expert în sondaje Republican, a desfăşurat sondaje pentru el. Iar Johnson şi-a exersat şarmul şi dincolo de baza sa electorală. […]
De pe această întreagă scenă politică din Oxford lipsea un personaj important: David Cameron. Acesta absolvise magna cum laude și se amuza în restaurante stilate, dar nu simțea nevoia să facă ceva atât de vulgar precum să își șlefuiască CV-ul cu scena politică studențească. Până la urmă, și el era o rudă foarte îndepărtată de-a reginei, tatăl său conducând clubul conservator White’s, iar vărul său Ferdinand Mount conducând Unitatea de Politici („Policy Unit”) a lui Thatcher. Cameron a mers direct de la Oxford la departamentul de cercetare al Partidului Conservator, unde, mai târziu, l-a întâlnit pe urmașul său la Bullingdon și pe viitorul cancelar, George Osborne.
Rees-Mogg a ajuns la Oxford în același timp cu mine în 1988. Aproape imediat, Cherwell l-a nominalizat (așa cum îl nominalizase pe Gove înainte) la tradiționalul titlu de „Bobocul insistent”. Ziarul a publicat o fotografie cu el în costum ținând un discurs pompos, cu subtitlul „Ce ar mai fi de spus?”.
Uitându-te la fotografie, îți dai seama că Rees-Mogg nu s-a schimbat. Ca Johnson și Gove, are până și aceeași coafură astăzi. Erau aproape pe deplin formați la 18 ani. Școala le dăduse încrederea, capacitatea de exprimare și expertiza necesare pentru a încăleca Oxfordul. De asemenea, știau deja ce voiau să fie când urmau să crească mari. Dacă majoritatea studenților ar fi fost puși să îi numească pe cei care urmau să conducă Marea Britanie în 2019, probabil i-ar fi ales pe Johnson, Gove și Rees-Mogg. […]” (traducere Andrei Călinoaia)
