POEZII. PROZĂ

Prea mult

Îmi place cum scrie Elif Shafak. Și o urmăresc pe Substack pentru că își dezvăluie cu sinceritate, mi se pare mie, frământările de scriitoare.

Din eseul pentru săptămâna aceasta iată câteva idei pe care le-am găsit fascinante.

Photo by Meriç Dağlı on Unsplash

Vorbind despre presiunea constantă asupra noastră de a avea mai mult, tot mai mult și, desigur, tot mai nou și mai original sau unic, Shafak atrage atenția că nici industria publicațiilor nu este imună. Deși, spune ea “viața unui romancier, să fim sinceri, este de cele mai multe ori pur și simplu trudă  — stăm la birou și scriem, zi de zi, înaintând ca un melc, construind povești cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Punem o virgulă, două ore mai târziu o ștergem. Nimic senzațional, nimic măcar vag interesant în viața unui autor. Ceea ce este fascinant este cum, din noroiul scos la suprafață din adâncul acestei mări de plictiseală și monotonie, creăm universuri imaginare pline de posibilități infinite.”

“Trăim în Epoca celor trei A: Anxietate, Furie și Apatie. Rareori avem timp să evaluăm, ca să nu mai vorbim de a aprecia, ceea ce deja avem. Cum am putea face asta, când suntem — individual și colectiv — aruncați neîncetat către următorul lucru?
Dar există o valoare imensă în a încetini ritmul, în a fi atenți la ceea ce este prezent în jurul nostru. Și uneori cea mai profundă înțelepciune nu se găsește într-o noutate futuristă, ci în filozofiile și ritualurile străvechi pe care le-am uitat de mult.”

Îmi place în mod deosebit cel de mai jos, probabil și pentru că am vizitat un șaman în Peru.

“Aceste învățături străvechi sunt de un interes special pentru noi, scriitorii, căci există o afinitate între timpul povestitorilor și timpul șamanilor.”

“Învățăturile antice pot fi un ghid pentru vremurile noastre ultramoderne. În 2017, Noua Zeelandă a deschis un drum nou când a acordat personalitate juridică unui râu. Te Awe Tupua, considerat un strămoș al poporului maori, are astăzi același statut legal ca oricare alt cetățean al țării. Tot mai multe state-națiune ar trebui să urmeze acest exemplu.

Dacă Pământul este însărcinat, dacă un râu are drepturi egale, dacă un munte are o poveste de spus — pe scurt, dacă am putea renunța la noțiunea noastră de superioritate și la obsesia pentru noutate constantă — am fi mai grijulii față de mediul înconjurător și mai conștienți de cât de ireparabilă ar fi pierderea chiar și a unei mici insecte, a unei albine, a unei picături de ploaie, a unui fir de nisip…
Jane Goodall a murit săptămâna aceasta. Nu a fost doar un om de știință care a revoluționat domeniile primatologiei și antropologiei, ci și un suflet frumos, cu un curaj și o viziune extraordinare, mereu incredibil de modestă. Ne-a arătat că o conștientizare, o unitate sunt posibile. Numind apatia cel mai mare pericol pentru viitorul nostru, a insistat ca noi să construim o punte între creierul nostru isteț și inima noastră plină de compasiune.”

… În lumea noastră obsedată de noutăți, viteză și de consum deșănțat, am uitat să spunem “Pentru mine este de ajuns.“

Pentru cei care doriți un context mai larg puteți accesa articolul original.


LECTURI

Ce mai spune lumea – Elif Shafak

Elif Shafak – o scriitoare fascinantă.

Tăcerile ne despart. Poveștile ne unesc. Ceea ce politica desparte și vatămă cu nepăsare, literatura leagă ușor și vindecă. Acum nu este momentul să disperăm. Nu este momentul pentru apatie. Trebuie să scriem în continuare. Trebuie să fim mai uniți. Trebuie neapărat să ascultăm. Trebuie să avem grijă unii de alții, ca cetățeni ai omenirii. Astăzi îmi amintesc de Iris Murdoch, autoare, romancieră care a scris despre cum să ne îndepărtăm de noi înșine (unselfing) – procesul prin care ne îndreptăm atenția spre lume. Literatura ne oferă posibilitatea și capacitatea de a ieși în afara sinelui și de a ne conecta cu umanitatea. Mai mult ca oricând acum avem nevoie de arta de a povesti. Să ne conectăm, să înțelegem, să schimbăm, să simțim, să vindecăm ceea ce este stricat, să creăm un viitor mai bun pentru planeta noastră și să realizăm că nu suntem singuri.

https://substack.com/@elifshafak/note/c-75855203 6 November 2024

Elif Shafak – a fascinating writer.

Silences keep us apart. Stories bring us together. What politics callously divides and damages, literature gently connects and heals. This is not the time for despair. This is not the time for apathy. We must continue to write. We must connect better. We must definitely listen. We must care for each other– as citizens of humankind. Today I remember how the author, the novelist Iris Murdoch wrote about “unselfing” –the process by which we turn our attention outward onto the world. Literature gives us the possibility, and the ability, to step outside the self and connect with humanity. We need the art of storytelling now more than ever before. To connect, to understand, to change, to feel, to heal what is broken, to create a better future for our planet and to realize that we are not alone.

LECTURI, POEZII. PROZĂ, ROMANA, SCRIERE CREATIVA

Clipe de grație

După o săptămână stranie în care lucrurile pe care de obicei nu vreau să le bag în seamă m-au obligat să le ascult și mi-au reamintit că, indiferent de cât de tare zic eu că sunt, există lucruri peste voința mea, iată-mă, sper, într-o formă acceptabilă ca să-mi reiau multele activități pe care am dorit să le fac, dar n-am reușit.

Încep de aici. La aniversarea zilei revistei Curtea de la Argeș (11 iunie) am cunoscut-o pe Mihaela Malea Stroe recitând din noul ei volum de poezie Alfabestiar apărut la Editura Eikon. N-o să vorbesc aici despre această realizare spectaculoasă de a scrie poeme/poezii pentru fiecare literă a alfabetului, fiecare poezie conținând doar cuvinte începând cu litera din titlu. Găsiți o frumoasă recenzie aici.

Am primit de la Mihaela Malea Stroe volumul de pozie Clipa de grație, apărut în 2016 la Editura Eikon. Și, de atunci, tot citesc și recitesc versurile poemelor și descopăr nu doar o poetă deosebită, a cărei frumoasă limbă română este un prilej minunat de bucurie și, cum îi mărturiseam la un moment dat, de invidie pozitivă, adică mai mult decât admirație, pentru aparenta ușurință prin care folosește limba în registre atât de diferite, dar cu o muzicalitate încântătoare.

Citind Poemul unei rugi de seară n-am putut să nu mă gândesc la Cele patruzeci de legi ale iubirii de Elif Shafak. De ce? Poate pentru că dincolo de nevoia universală de și căutarea permanentă a iubirii, cele două se structurează în jurul elementelor esențiale. Pentru Shafak ele sunt pământul, apa, vântul, focul și golul. Pentru Malea Stroe, în loc de gol avem verdele iubirii. De ce? Și cum să compar un poem cu un roman? Nu este poezia concentrarea universului în cuvinte?

Deocamdată, cu permisiunea autoarei, redau mai jos poemul. Și-i mulțumesc Mihaelei Malea Stroe pentru clipele de grație pe care ni le oferă.

Poemul unei rugi de seară

Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Apă,
Pe sub copita iernii,
Când iarna din umbre-ntristate se adapă.
 
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Foc,
Prin bezna lumii strânsă la un loc.
 
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Aer,
Din borangicul lunii
Să strâng fuior și caier.
 
Îngăduie-mi, iubite,
Să trec. Lut
Al înserării-n care ne-am pierdut.
 
Îngăduie-mi, iubite,
Să-ți tot fiu … verdele iubirii,
Verdele credinței, mană în pustiu.