Îmi place cum scrie Elif Shafak. Și o urmăresc pe Substack pentru că își dezvăluie cu sinceritate, mi se pare mie, frământările de scriitoare.
Din eseul pentru săptămâna aceasta iată câteva idei pe care le-am găsit fascinante.
Photo by Meriç Dağlı on Unsplash
Vorbind despre presiunea constantă asupra noastră de a avea mai mult, tot mai mult și, desigur, tot mai nou și mai original sau unic, Shafak atrage atenția că nici industria publicațiilor nu este imună. Deși, spune ea “viața unui romancier, să fim sinceri, este de cele mai multe ori pur și simplu trudă — stăm la birou și scriem, zi de zi, înaintând ca un melc, construind povești cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Punem o virgulă, două ore mai târziu o ștergem. Nimic senzațional, nimic măcar vag interesant în viața unui autor. Ceea ce este fascinant este cum, din noroiul scos la suprafață din adâncul acestei mări de plictiseală și monotonie, creăm universuri imaginare pline de posibilități infinite.”
…
“Trăim în Epoca celor trei A: Anxietate, Furie și Apatie. Rareori avem timp să evaluăm, ca să nu mai vorbim de a aprecia, ceea ce deja avem. Cum am putea face asta, când suntem — individual și colectiv — aruncați neîncetat către următorul lucru?
Dar există o valoare imensă în a încetini ritmul, în a fi atenți la ceea ce este prezent în jurul nostru. Și uneori cea mai profundă înțelepciune nu se găsește într-o noutate futuristă, ci în filozofiile și ritualurile străvechi pe care le-am uitat de mult.”
…
Îmi place în mod deosebit cel de mai jos, probabil și pentru că am vizitat un șaman în Peru.
“Aceste învățături străvechi sunt de un interes special pentru noi, scriitorii, căci există o afinitate între timpul povestitorilor și timpul șamanilor.”
…
“Învățăturile antice pot fi un ghid pentru vremurile noastre ultramoderne. În 2017, Noua Zeelandă a deschis un drum nou când a acordat personalitate juridică unui râu. Te Awe Tupua, considerat un strămoș al poporului maori, are astăzi același statut legal ca oricare alt cetățean al țării. Tot mai multe state-națiune ar trebui să urmeze acest exemplu.
Dacă Pământul este însărcinat, dacă un râu are drepturi egale, dacă un munte are o poveste de spus — pe scurt, dacă am putea renunța la noțiunea noastră de superioritate și la obsesia pentru noutate constantă — am fi mai grijulii față de mediul înconjurător și mai conștienți de cât de ireparabilă ar fi pierderea chiar și a unei mici insecte, a unei albine, a unei picături de ploaie, a unui fir de nisip…
Jane Goodall a murit săptămâna aceasta. Nu a fost doar un om de știință care a revoluționat domeniile primatologiei și antropologiei, ci și un suflet frumos, cu un curaj și o viziune extraordinare, mereu incredibil de modestă. Ne-a arătat că o conștientizare, o unitate sunt posibile. Numind apatia cel mai mare pericol pentru viitorul nostru, a insistat ca noi să construim o punte între creierul nostru isteț și inima noastră plină de compasiune.”
…
… În lumea noastră obsedată de noutăți, viteză și de consum deșănțat, am uitat să spunem “Pentru mine este de ajuns.“
Pentru cei care doriți un context mai larg puteți accesa articolul original.
