Cine este Charles Handy și de ce ar trebui să știți cine este? Sigur, este unul din autorii mei preferați de management. Dar dincolo de asta este un vizionar. Puteți începe de aici să aflați date de bază despre el.
În cartea sa, Pelerina goală. Dând sens viitorului, Charles Handy ne oferă o posibilă privire spre viitor. Cartea a fost scrisă în 1994 și mai jos sunt ultimile paragrafe din carte – foarte actuale. De parcă ar fi fost scrise … ieri.
“Oamenii sunt deștepți, mulți dintre ei. Majoritatea sunt cumsecade, dacă li se dă vreo șansă. Nu sunt nepăsători, fie doar și pentru că știu că o lume care se prăbușește în jurul lor nu le va aduce nimic bun. Dar mai întâi trebuie să existe o acceptare generală a faptului că lumea s-a schimbat. Sfârșitul comunismului nu înseamnă că acum capitalismul, în forma sa veche, este singura cale corectă. Triumful democrațiilor asupra totalitarismului nu înseamnă că totul în acele democrații este validat. Pașii uriași făcuți de știință în ultimele decenii nu înseamnă că oamenii de știință au sau ar putea avea toate răspunsurile și că nouă celorlalți nu trebuie să ne pese.
Este, de asemenea, sfârșitul epocii organizației de masă, epoca în care toți, dacă ne-am dori asta, ne-am putea aștepta încrezători să fim angajați pentru o mare parte a vieții noastre, și peste 90% și-au dorit acest lucru. Munca va continua să fie în centrul vieții noastre, dar va trebui să ne gândim la ce înțelegem prin muncă și cum ar putea fi ea reorganizată. La prima vedere, provocarea este descurajantă, dar munca în aceste organizații de masă nu a fost niciodată o fericire totală pentru toată lumea. Organizația de masă nu există de atât de multă vreme. Nu ar trebui să ne gândim la ea ca la o lege a naturii. Poate ne va fi mai bine fără ea.
Speranța stă în necunoscut (…). Lumea este pregătită pentru reinventare în atât de multe feluri. Creativitatea se naște din haos. Ce facem, cui aparținem, de ce facem, când facem, unde facem – toate acestea pot fi diferite și ar putea fi mai bune. Societățile noastre, însă, sunt construite pe jurisprudență. Schimbarea vine din inițiative mărunte care funcționează, inițiative care, imitate, devin moda. Nu ne putem aștepta la viziuni mărețe de la oameni măreți, pentru că aceștia sunt în număr insuficient la sfârșitul istoriei. Depinde de noi să ne aprindem propriile făclii în întuneric.”
N-am mai citit de multă vreme o traducere care să nu sune a traducere. Care să sune natural în română și să-ți facă plăcere s-o citești. Și mă bucur, Mihaela Dumitrescu, că-mi spui că ai lucrat cu bucurie la ea și că scriitura și lumea cărților lui Salinger au fost întotdeauna o sursă de bucurie pentru tine. Și mi-a plăcut și adăugirea ta – “E o carte care mă încântă la mai multe paliere ale lecturii.”
În lumea accelerată de azi oare câți mai accesăm palierele multiple ale unui text?
Sinceră să fiu nu prea mai citesc traduceri din engleză. Le răsfoiesc și … renunț. Prefer originalul. Nu sunt, sau încerc să nu fiu, snoabă. Nu cred că traducerea, mai ales cea de ficțiune, este o activitate care poate fi amenințată de algoritmi. Cea de calitate, evident. Traducerile tehnice sunt altă categorie. Dar multe din traducerile de azi sunt făcute … așa cum sunt. Nu vreau să devin negativă sau chiar acidă. Dar când recunosc topica originalului în fraza din română sau nu-nțeleg ce vrea să spună autorul, nu din cauza lui, ci din a traducătorului, atunci … prefer să renunț.
Dar să revin la Franny și Zooey în traducerea ta, Mihaela, și la palierele mele de înțelegere ale textului. Aici și acum mă voi opri doar asupra unei discuții care mie mi se pare esențială – ce ar trebui să fie învățământul superior și ce este, de fapt? Este o discuție nu neapărat centrală la Salinger, dar foarte importantă atunci ca și astăzi. Și rămasă neschimbată în aspectele ei esențiale.
Franny îi povestește lui Zooey despre istoricul depresiei ei: “Mi se năzărise – şi nu mai puteam să-mi scot din cap ideea asta – că facultatea nu-i altceva decît un lăcaş ridicol şi absurd, ca atîtea altele de pe lumea asta, unde oamenii urmăresc să-şi adune comori pe pămînt, şi aşa mai departe. Vreau să spun că o comoară-i o comoară, …!”
Cu alte cuvinte facultatea este locul prin care-ți satisfaci nu nevoia de înțelegere a lumii, a societății, ci nevoia de afișare a bogăției sub formă elevată, de cunoaștere. Atenție, și Franny și Zooey sunt doi oameni extrem de educați, foști copii minune! Și nu pot să nu mă gândesc la disprețul social profund pentru muncitorii manuali, deși iată în prezent vorbim de muncitori ai cunoașterii, adică noii sclavi ai erei digitale, care nu mai trudesc sub soarele arzător, ci în fața ecranelor de diverse tipuri. Dar asta este o altă discuție.
Și zice Franny mai departe: „Uneori mă gîndesc că cunoaşterea – cel puţin atunci cînd e vorba de cunoaştere de dragul cunoaşterii – e cea mai rea dintre toate. Şi, cu siguranţă, lucrul cel mai de neiertat”. Sigur cea mai rea comoară, adică cea mai pervertită formă de tezaurizare – este cea a diplomelor/certificatelor/atestatelor. De ce este Franny atât de deprimată? Pentru că, spera ea, acumularea cunoașterii ar trebui să ducă la înțelepciune: “rodul cunoaşterii ar trebui să fie înţelepciunea, și că, în caz contrar, nu-i decît o îngrozitoare pierdere de vreme!”
Și concluzionează trist: “Prin campusuri nu auzi niciodată făcîndu-se vreo aluzie cum că înţelepciunea ar fi scopul cunoaşterii. Abia dacă auzi vreodată pronunţat cuvîntul „înţelepciune”!”
Și, câteva pagini mai târziu, Zooey punctează: profesori “de-ăştia am avut şi eu cu zecile, la fel ca toată lumea, şi-s de acord cu tine că nu sînt deloc inofensivi. De fapt, sînt al naibii de periculoşi. Dumnezeule mare! Tot ce ating ei devine îngrozitor de pedant şi lipsit de noimă. Sau – şi mai rău – idolatru. După părerea mea, ei sînt principalii vinovaţi pentru puzderia de tîmpiţi cu diplomă care ies an de an, în luna iunie, pe porţile facultăţilor şi se răspîndesc în toată ţara.”
Dacă nu v-aș fi spus de unde este citatul de mai sus sunt sigură că ați fi crezut că face referire la situația românească de azi.
Care sunt “idolii” învățământului superior de azi? De la noi și de aiurea, dar la noi lucrurile sunt mai vizibile și mai acute. Și mult mai periculoase pentru că subdezvoltarea nu poate fi depășită fără educație! Aș numi aici doar câțiva – fascinația diplomelor, marota competențelor în dauna gândirii creative, dependența de cercetarea cantitativă, credința că dacă este în engleză este mai bun/ă decât în română sau orice altă limbă mai puțin cunoscută, dezinteresul real față de predare și învățare în favoarea cercetării, eficientizarea și rentabilizarea procesului de învățământ superior, și … lista poate continua. Luate fiecare în parte sunt justificate sau justificabile, dar aplicate cu toptanul ne-au adus unde suntem în present. În criza profundă a educației, adică a componentei de învățare pentru înțelegerea rostului nostru în această lume, și la scară mai largă în acest univers.
Mulțumesc frumos, Mihaela Dumitrescu, pentru Franny și Zooey. De abia acum i-a venit rândul, dar mi-a plăcut neașteptat de mult. Și m-a făcut să mă gândesc la atât de multe lucruri. De la educație și religie la de ce și pentru cine scriem, și … !?!
