Cum am sărbătorit-o eu?!
În primul rând am scris o povestire în limba română. Într-un loc unde s-a vorbit în principal engleza, dar și româna mai ales de către cei doi participanți internaționali. Un loc care acum a devenit o amintire, dar care a avut partea lui de magie și, fascinant pentru mine, s-a suprapus peste Ziua limbii române.
Dincolo de această coincidență, mă gândisem de ceva timp să scriu ceva pentru această zi. Mi s-a părut că reflecțiile lui Toni Morrison referitoare la limbă prezentate în discursul ei din 1993 la primirea premiului Nobel pentru literatură sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a onora orice limbă, și prin urmare și limba română. De ce? Pentru că orice limbă este minunată pentru cei care s-au născut și au crescut în ea. Ce ne place și ce nu ne place cu ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv lingvistic, este o chestiune care apare mai târziu, după ce am ieșit din tărâmul fermecat al copilăriei timpurii. Sigur că generalizez deși sunt perfect conștientă că sunt nefericiți sau nefericite care au venit pe lume în condiții de profundă mizerie.
Revenind însă la povestea spusă de Toni Morrison în Stockholm. O poveste despre o femeie bătrână și înțeleaptă, oarbă, dar văzând dincolo de realitatea noastră înconjurătoare, o femeie căreia i se cer sfaturi în diverse domenii și pe care ea le oferă în forme sibilinice.
Într-o zi, femeia este vizitată de niște tineri care par hotărâți să-i infirme clarviziunea și să o facă mincinoasă. Planul lor este simplu. Intră în casa ei și-i pun singura întrebare la care răspunsul se bazează pe ceea ce ei consideră un handicap profund: faptul că femeia este oarbă. Ei stau în fața ei și unul dintre ei spune: „Bătrâno, țin în mână o pasăre. Spune-mi dacă este vie sau moartă.”
Ea nu răspunde și tinerii repetă întrebarea. „Pasărea pe care o țin în mână … este vie sau moartă?”
Ea tot nu răspunde. Este oarbă și nu își poate vedea vizitatorii, cu atât mai puțin ceea ce țin în mână. Cu alte cuvinte, bătrâna nu le cunoaște culoarea pielii, sexul sau de unde vin. Ea știe doar motivul lor.
Tăcerea bătrânei este atât de lungă, încât pe tineri începe să-i pufnească râsul.
În cele din urmă vorbește și vocea ei este blândă, dar aspră. „Nu știu”, spune ea. „Nu știu dacă pasărea pe care o țineți este moartă sau vie, dar ceea ce știu este că e în mâinile voastre. Este în mâinile voastre.”
Iar Toni Morrison ne interpretează răspunsul bătrânei ca însemnând: dacă este moartă, fie ați găsit-o așa, fie ați ucis-o. Dacă este în viață, puteți oricând s-o ucideți. Dacă va rămâne în viață sau nu, este decizia voastră. Oricare ar fi această decizie, este responsabilitatea voastră.
Pentru că au făcut paradă de puterea lor și de neputința ei, tinerii vizitatori sunt mustrați, spunându-li-se că sunt responsabili nu doar pentru batjocură, ci și pentru micul strop de viață sacrificat pentru ca batjocura lor să-și atingă scopul. Și așa femeia oarbă îndepărtează atenția de la întrupările puterii către instrumentul prin care acea putere este exercitată.
Toni Morrison alege să interpreteze pasărea ca limbă și femeia ca scriitoare experimentată. Bătrâna este îngrijorată de modul în care limba în care visează, care i-a fost dată la naștere, este folosită, utilizată în diverse scopuri, sau îi este interzisă în anumite scopuri nefaste. Fiind scriitoare, se gândește la limbaj parțial ca sistem, parțial ca un lucru viu asupra căruia deținem controlul, dar mai ales ca relație de putere – un act cu consecințe. Deci întrebarea pusă de tineri: „Este vie sau moartă?” este reală pentru că ea consideră limbajul ca putând să moară, să dispară; cu siguranţă în pericol şi putând fi salvat numai printr-un efort de voinţă. Ea crede că dacă pasărea din mâinile vizitatorilor este moartă, cei care o poartă sunt responsabili pentru cadavru. Pentru ea, o limbă moartă nu este doar una care nu mai este vorbită sau scrisă, ci este un conținut lingvistic inflexibil care-și admiră propria paralizie. Precum limbajul etatist, cenzurat și care cenzurează. Nemilos în îndatoririle sale polițiste, acest tip de limbaj nu are nicio altă dorință sau scop în afară de menținerea propriului narcisism narcotic, a propriei sale exclusivități și dominații. Oricât de muribund, acest limbaj nu este totuși lipsit de efect, deoarece zădărnicește în mod activ intelectul, blochează conștiința, suprimă potențialul uman. Nereceptiv la întrebări, nu poate forma sau tolera idei noi, nu poate modela alte gânduri, nu poate spune altă poveste, nu poate umple tăceri derutante. Limba oficială făcută pentru a sancționa ignoranța și a păstra privilegiile este o armură lustruită până la o strălucire excesivă, o coajă din care cavalerul a plecat cu mult timp în urmă. Și totuși, iată-l: prost, prădător, sentimental. Declanșând evlavie la școlari, oferind adăpost despoților, trezind amintiri false de stabilitate, armonie în rândul publicului.
Bătrâna este convinsă că atunci când limba moare, din nepăsare, neutilizare, indiferență și lipsă de stimă, sau ucisă de autorități, nu doar ea ca scriitoare, ci toți utilizatorii și creatorii sunt răspunzători pentru dispariția lui. (…)
Toni Morrison descrie apoi în detalii ceea ce se întâmplă, sau continuă să se întâmple, și azi în mai multe limbi. Dar pe mine, aici, mă interesează limba română din 2024. Iar cuvintele atent gândite și alese de Toni Morrison în 1993, cuvinte pe care le citez în continuare, sunt incredibil de potrivite pentru a descrie situația limbii române și a utilizatorilor ei în 2024.
Jefuirea sistematică a limbajului poate fi recunoscută prin tendința utilizatorilor săi de a renunța la proprietățile sale nuanțate, complexe, de moașă în favoarea celor de amenințare și subjugare. Limbajul opresiv este mai mult decât reprezentarea violenței; este violență; face mai mult decât să reprezinte limitele cunoașterii; limitează cunoașterea. Fie că este vorba de limbajul de stat întunecat sau de limbajul fals al mass-mediei lipsite de minte; fie că este limbajul mândru, dar osificat al universitarilor sau limbajul științei transformată într-o marfă; fie că este limbajul malign al legii-fără-etică, sau limbajul conceput pentru înstrăinarea minorităților, ascunzându-și jefuirea rasistă în obrazul său literar – el trebuie respins, modificat și demascat. Este limbajul care bea sânge, se mulează pe vulnerabilități, își bagă cizmele fasciste sub crinoline de respectabilitate și patriotism, în timp ce se îndreaptă fără încetare spre rezultatele finale și spre mințile cele mai simple. Limbajul sexist, limbajul rasist, limbajul teist – toate sunt tipice pentru limbajele de stăpânire polițienească și nu pot, nu permit cunoștințe noi, nici nu încurajează schimbul reciproc de idei.
Mă opresc aici cu ideile tulburătoare, dar atât de adevărate, pe care Toni Morrison le-a folosit în discursul ei de acceptare a Premiului Nobel. Pentru ea literatura nu a fost niciodată divertisment. Povestea pe care o folosește ne ajută să vizualizăm puterea magică a limbajului atât ca forță de creare a vieții, cât și ca unealtă de distrugere a ei. La început a fost cuvântul … și, probabil, cuvântul va fi și ultimul când vreun ordin dement va comanda apariția ciupercilor nucleare pe cerurile care încă mai sunt relativ albastre deasupra noastră.
Sau poate, poate încă mai există speranță! Cuvintele, literatura creează lumi noi, poate mai bune. Limbajul este responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Ne ajută să ne cunoaștem, chiar dacă nu ne vedem. Mai ales azi când nu știm dacă vedem o imagine construită de inteligența artificială sau una reală. Tinerii care au vrut să-și bată joc de ea, au și ei așteptările lor, speranțele lor de a folosi limba semnificativ pentru ei, de a învăța ceva util pentru ei, nu pentru alții. De aceea ei îi spun bătrânei:
Nu ne spune ce să credem, de ce să ne temem. Arată-ne rochia largă a credinței și cusătura care rupe prapurul fricii. Bătrâno, tu care ești binecuvântată să fii oarbă, tu poți folosi limba pentru a ne spune ceea ce doar limba știe: cum să vezi fără imagini. Doar limba ne protejează de groaza lucrurilor fără nume. Doar limbajul este meditație.
Iar bătrâna înțeleaptă și oarbă, după ce-i ascultă pe cei tineri, încheie „în sfârșit acum am încredere în voi. Am încredere că pasărea nu este în mâinile voastre pentru că ați prins-o cu adevărat. Uitați-vă: ce frumos este, acest lucru pe care l-am făcut – împreună.”
Pentru că limba este a tuturor și a fiecăruia în parte. Toți suntem răspunzători pentru ea. Când ne grăbim să spunem cât mai multe, cât mai repede, uităm că, indiferent cât de eficienți am fi, nu putem avea nouă femei gravide pentru a da naștere unui copil sau unui poem doar într-o lună. Natura își urmează cursul ei, ritmul ei și, la timpul cuvenit, cu eforturi, chinuri, dar și cu mare bucurie, se naște o minune la care ne închinăm toți. Limba noastră, cea în care ne-am născut.