Incredibil cum a trecut aproape o lună de la lansarea la București a cărții mele Bazar. Pentru cei care au la dispoziție o oră pe care doresc s-o petreacă într-un mod plăcut, departe de zgomotul știrilor și al platformelor sociale vuind despre alegerile din SUA sau despre războaiele tot mai multe și mai nefirești pentru lumea în care trăim, există filmul evenimentului aici.
Pentru mine ca autoare evenimentul de lansare a fost impresionant. Prieteni buni, necunoscuți care au devenit cunoscuți, prieteni de departe și de aproape, buchete de flori încântătoare, gânduri pozitive și multă recunoștință din partea mea. Toate sub bagheta magică a Sarei Mina, moderatoarea noastră și neobosita creatoare și promotoare a editurii Biscara.
Prefer să las imaginile să vorbească despre bucuria întâlnirii și a discuțiilor avute. Și am să public după imagini textele integrale ale prezentărilor făcute de Mihai Maxim – o savuroasă trecere în revistă a unei vechi și frumoase relații profesional-amicale și de Monica Got – o discuție pertinentă și profesionistă asupra cărții mele. Analiza ei m-a făcut să mă simt extraordinar. Ca și analizele pe care Roxana Marinescu și Daniela Palade Teodorescu le-au făcut în postfața și respectiv prefața lor, De ce? Pentru că textele lor mi-au demonstrat încă o dată că cititorii privesc și înțeleg conținutul unei cărți prin propriile lor experiențe ceea ce, desigur, creează o sinergie benefică a ideilor în dezbatere. Le sunt recunoscătoare, așa cum sunt recunoscătoare tuturor celor care au participat la eveniment și m-au făcut să mă simt apreciată și utilă.
Volumul Forţa femeilor în sport coordonat de Andreea Paul a apărut în această toamnă la editura Polirom din Iași. Este al patrulea volum din seria Forța femeilor … pe care Andreea Paul ni-l dăruiește umplând astfel golurile de pe piața editorială românească, dar mai ales pe cele din mentalul colectiv al unei societăți profund patriarhale, în ciuda semnelor de schimbare care sunt tot mai evidente în ultima vreme. Andreea Paul reprezintă, prin eforturile ei concretizate în seria de la Polirom, această schimbare. Și, sigur, așa cum se întâmplă adesea în viață, scânteia care a pus în mișcare eforturile unei echipe mici, dar curajoase de voluntari, au fost declanșate de întrebarea fiicei autoarei, întrebare la care nici ChatGPT n-a știut să răspundă.
„Câte medalii olimpice au reuşit să obţină româncele de-a lungul timpului?” Încă o data se dovedește că o întrebare bună, este mai eficientă ca orice răspuns sofisticat.
Primul volum al seriei, Forța politică a femeilor, a apărut în 2011 urmat în 2016 de Forța economică a femeilor și în 2018 de Forţa civică a femeilor, toate publicate în colecția „EgoGrafii” a editurii Polirom. Prezentul volum Forţa femeilor în sport completează în mod fericit eforturile editoarei Andreea Paul de a atrage atenția într-un mod informat și, în același timp, alarmat și sensibil asupra a ceea ce majoritatea dintre noi pobabil vedem și simțim că se întâmplă în societatea românească post-decembristă: declinul tot mai accelerat al educației și sportului. Cu alte cuvinte acest volum reprezintă o nouă carte necesară, utilă și, în același timp, atrăgătoare care găsește echilibrul necesar pentru a nu plictisi cititorul în mod activist și partizan. O carte pe care este greu s-o lași deoparte după ce ai deschis-o.
Cartea este structurată în trei părți, Sportivele României, Antrenoare, Jurnaliste în sport, urmate de câteva Anexe și precedate de o Notă asupra ediției și o Introducere ambele scrise de editoare. Ceea ce se numește modest Notă asupra ediției este, dincolo de mulțumirile specifice unei astfel de secțiuni, o elocventă introducere în problematica volumului ridicând întrebări pe care doar o cercetare atentă și laborioasă le-a putut formula. Sigur că Andreea Paul ne oferă aici și argumentele pentru nevoia unei astfel de cărți. Introducerea are titlul complet Prima participare a femeilor la Jocurile Olimpice şi prima medalie în 1900 și pune situația femeilor sportive din România într-un context international mai larg.
Probabil că vor exista și voci (ele apar întotdeauna) care vor spune că o astfel de carte este inutilă – femeile au acum drepturi egale cu bărbații și, ca atare, despre ce mai vorbim? Pentru cei care gândesc astfel și, mai ales, pentru tinerele și tinerii care s-au născut cu idea egalității de gen acceptată social și teoretic de, aproape, toată lumea este bine să le reamintim că în 1896 Pierre de Coubertin, cel care a renăscut Jocurile Olimpice Moderne, spunea că la un astfel de eveniment „Participarea femeilor este lipsită de pragmatism, neinteresantă, inestetică şi incorectă” (A.P., p. 11) pentru că „indiferent de cât de dură ar fi o sportivă, organismul ei nu este menit să suporte anumite șocuri” [1].
Și pentru a înțelege mai clar ce a însemnat lupta femeilor pentru admitere și recunoaștere în viața sportivă este emblematică și impresionantă povestea grecoaicei Stamata Revithi căreia i s-a interzis să concureze la maratonul de 40 km din 1896 pentru că era femeie. Dar Revithi a pornit în cursă la o zi după evenimentul „oficial” al bărbaţilor având grijă să aibă documente care să-i ateste plecarea și sosirea. Cu toate acestea nu i sa permis să intre pe stadionul Panathinaiko unde ar fi trebuit să se finalizeze maratonul și nici nu i-a fost recunoscut oficial rezultatul, deși cazul ei s-a bucurat de o justificată acoperire în presă. (A.P., p. 11) și [2].
Formația de economistă a Andreei Paul ca și ușurința ei remarcabilă de a comunica simplu, dar cu impact, idei și situații complexe, o fac să ne ofere un tablou viu, sensibil și bazat pe cifre exacte al contribuției femeilor românce la palmaresul sportiv al țării. Pornind de la început de la ideea sănătoasă că succesele unei națiuni trebuie analizate și apreciate fără tentația facilă a ideologizării, Andreea Paul ne informează fără emfază, dar cu justificată mândrie, că dintre cele 309 medalii olimpice câştigate de români în timp, 156 au fost obţinute de femei şi 153 de bărbaţi, iar împreună, pentru că este important să fim împreună și nu despărțiți de tot felul de meme și tendințe de moment, putem contribui la imaginea corectă a țării în primul rând între noi pentru a ne recăpăta demnitatea și respectul față de noi înșine, dar și în fața lumii internaționale care știe puține și nu întotdeauna bune despre noi. Volumul pe care ni-l propune Andreea Paul vine să corecteze aceste neajunsuri.
Pentru a încheia privirea de ansamblu asupra volumului este important să spun că partea întâi dedicată Sportivelor României, cuprinde un număr impresionant de 72 de sportive care fie că au răspuns la intervuri, fie că au fost evocate de către cei care le-au cunoscut. Partea a doua, care se referă la Antrenoare, desi este desigur o împărțire relativ arbitrară, o parte din eroinele cuprinse în aceste secțiuni jucând ambele roluri, cuprinde opt antrenoare la fel ca și secțiunea Jurnaliste în sport. În sfârșit, Anexele cuprind două materiale foarte interesante referitoare la româncele medaliate la Jocurile olimpice (cu disciplina și proba de concurs în care au câștigat, tipul de medalie și anul performanței) precum și reprezentante ale federaţiilor sportive naţionale în cadrul organizaţiilor sportive internaţionale. Aceste două anexe au fost realizate de coordonatoarea volumului împreună cu Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR).
Celelalte două anexe reprezintă gândurile lui Carol¬Eduard Novák despre „Sportul românesc are o nouă strategie” și ale lui Mihai Covaliu despre „Forţa feminină”. Cei doi nu sunt doar ocupanții unor poziții în instituțiile sportive ale țării, ci au o viață cu solide cariere sportive. Contribuțiile lor la acest volum sunt motivaționale pentru noile generații de români și pentru oricine este interesat de importanța sportului pentru bunăstarea fizică și mintală a oamenilor și a țării. Cum spune Andreea Paul în încheierea Notei asupra ediției „atunci când femeile progresează, ţările progresează, iar atunci când activismul sportiv creşte, naţiunile prosperă”.
Carol¬Eduard Novák consideră că succesele femeilor sunt cu atât mai deosebite cu cât le este mai greu să le obțină decât bărbaţilor, pentru că trebuie să jongleze permanent cu responsabilităţi multiple. Și reușesc să facă acest lucru prin „responsabilitatea” de care dau dovadă. „Sunt mai rezistente psihic, dar şi mai empatice. De aici vine forţa lor. Forţa feminină, sportivă şi nu numai.” (A.P., p. 391)
Citiți cartea – o să vă fascineze! Citiți multiplele povești de succes bazate nu pe magie, nu pe viața în metavers, nu pe rețete și antrenamente în diverse jocuri video (ele sunt utile, dar cu măsură) ci pe pasiunea pe care copiii și părinții și-o identifică împreună, pe amuzamentul inițial și, pe măsură ce atracția și dragostea pentru sport se amplifică, pe disciplina și efortul constant de a-ți depăși limitele, de a deveni mai bun/ă, de a sprijini prin eforturile tale o comunitate mai mare sau mai mică. Cu alte cuvinte, sportul te ajută să devii liderul sau lidera propriei vieți.
Referințe
Andreea Paul, 2023, Forţa femeilor în sport, Editura Polirom, Colecția EGO-GRAFII
Am primit de la o bună colegă și prietenă cartea lui Lars Saabye Christensen ֦Bunica mea chinezoaică” cu frumoasele cuvinte adresate mie pe coperta interioară ֦ … culturi în dialog și posibile inspirații pentru noi călătorii”. Știe prietena mea că o carte are o valoare mult mai mare dacă persoana care o oferă scrie câteva cuvinte dedicate persoanei care o primește. Un secret sau un truc care este de cele mai multe ori uitat azi. Păcat.
Ca majoritatea cărților, cu excepția celor polițiste sau similare, se deschide mai greu către cititorul de azi adesea grăbit să afle fără prea multe eforturi despre ce este vorba între coperți. Cartea despre care scriu aici și a cărei copertă este mai jos avansează încet, deschizând uși, ușițe sau ferestre către culturi care par, la prima vedere, să nu aibă prea multe în comun. Doar la prima vedere, pentru că pe măsură ce avansăm în poveste cartea devine captivantă și nu poți să nu devii interesată în atât de personala și, probabil, de aceea universala călătorie de descoperire a autorului. Folosesc termenul generic povestea care este de fapt o împletire neașteptată, dar cu atât mai de efect, a unor documente personale, surse oficiale din presa diverselor lumi și perioade prin care suntem purtați, memoria autorului, imperfectă și astfel deosebit de creativă și, desigur, reflecțiile pe care i le provoacă trecerea implacabilă a timpului care duce, cum altfel, la singura certitudine pe care o avem. Moartea. Dar cartea nu este o carte sumbră, întunecată. Dimpotrivă. Prin căutările și eforturile de a-și salva bunica, și propria viață, din neantul uitării cartea este, desigur în lectura mea, o frumoasă odă închinată vieții și căutării sensului ei, căutare atât de personală pentru fiecare dintre noi.
Cartea poate fi citită din diverse perspective: culturale, educaționale, feministe, social-politice, de managementul riscului, de evoluție a transportului pe mare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezentul cărții, cum ne afectează progresul tehnic, care este legătura dintre realitate, memorie și literatură, și probabil altele.
Redau câteva dintre elementele care m-au făcut să reflectez la modalitățile de exprimare ale unor poziții clare, evidente, fără însă a te transforma ca scriitor în activist sau partizan ideologic. Modalitățile prin care Christensen își face cunoscute convingerile, caracterul dacă vreți – este un cuvânt pe care-l folosește el însuși în carte, dar care este tot mai uitat în civilizația noastră accelerată, probabil pentru că pentru a ne forma caracterul nu putem să ne grăbim, sunt subtile, infuze în textura uneori voit neclară a cărții. Oricum, urmărind imaginea greu de creionat a bunicii, Christensen ne oferă un vast tablou al unor lumi care se scufundă tot mai mult în uitare, așa cum o vom face fiecare dintre noi ca indivizi sau ca societate.
Aș zice că una din temele majore ale cărții este rolul absenței asupra celor prezenți. Chiar din primul rând Christensen ne atrage atenția asupra unui ֦ ceas straniu” din rezerva de spital în care tatăl său își trăiește sfârșitul și, probabil, prin claritatea dată de apropierea morții subliniază ca răspuns la o întrebare nerostită a fiului ֦ Ceasul merge înapoi!´ Și este clar că timpul romanului pendulează constant între căutările unui timp trecut și ale unor absențe notabile și efectele lor posibile asupra celor de azi.
Iată cum completează autorul imaginea străbunicului său Thomsen, meșter zidar, pe care o recompune ușor din necrologurile apărute în mai multe ziare locale. Toate ֦ au o mare lipsă: femeile. Desigur, familia și prietenii sunt binecuvântați. Dar nu se amintește nimic de soția lui Jens Christian Thomsen, Anne Katrine, născută Jensen. Ea nu este amintită. S-au căsătorit la 9 mai 1868 și ea a avut de îngrijit cinci copii (…). I-a crescut frumos pe toți, dar nu este amintită la comemorarea meșterului zidar Thomsen. Nu are loc în memoria colectivă și rămâne doar o parte a vieții private unde și-a oferit serviciile. Truda și suferința ei au ușurat viața bărbaților care mai apoi au lăsat-o într-un con de umbră. O caut pe Anne Katrine Thomsen, străbunica mea, dar nu se vede nicăieri. De fapt, nici nu există fotografii cu ea. Nu știu când s-a născut. Nici măcar nu știu când a murit. E lăsată în întuneric.” (p.31)
Lars Saabye Christensen este interesat să afle care este locul celor absenți, în cazul acesta, al femeilor, în imaginea vremurilor în care au trăit. Bunica lui care desigur era numită chinezoaică după aventura remarcabilă pentru epoca respectivă de a fi călătorit singură pe mare până în Hong Kong se numea Hulda Christensen, iar fascinația pe care o exercită asupra nepotului romancier vine din mai multe surse. În primul rând una pur umană – dorința de a o salva din abisul uitării. Dar la fel de importantă este și dorința sa de a folosi puținele date biografie existente pentru a scrie romanul pe care și l-a dorit dintotdeauna. Viața bunicii sale este „material de ficțiune” (p.23). Și totuși relația dintre realitate și ficțiune nu este una simplă. Christensen este conștient de distorsionarea realității de către eul auctorial și are ezitări asupra moralității abordării vieții altora din acest unghi.
Spre deosebire de năvala reprezentanților culturii “woke” (a deșteptării) care-și doresc să curețe istoria de fenomene de discriminare, dând naștere altora, Christensen prezintă pe un ton natural, nepartizan, dar ferm multiple momente de discriminare nu doar de gen, ci și de rasă, economice, etc. Iată-l în continuare prezentându-și frământările. „Mereu gândesc astfel: creația este legată de realitate precum muzica de instrument. Dar ce drept am eu să scriu despre viața bunicii mele? La ce bun? Nu este ea însăși de-ajuns? Bunica e completă. Și-a trăit viața pe deplin. Și-acum să vin să fabulez în plus în legătură cu povestea ei, indiferent de ecoul pe care acest lucru l-ar putea crea. Și așa știu puține lucruri despre ea. Un lucru este oricum sigur: avea sau și-a creat locul său printre bărbații timpurilor în care a trăit, și nu orice fel de bărbați, ci bărbați puternici, autoritari și probabil bărbați drepți, care nici ei nu se îndoiesc de locul lor în lume. E ușor să te pierzi într-o astfel de lume. Pentru că, în timp ce acești bărbați se pot legitima cu atestate, cuvinte de laudă, medalii, interviuri, săli de festivități și necrologuri, femeile nu au nici o dovadă.” (p. 25)
Închei aici nu neapărat pentru că textul a devenit prea lung, dar pentru că ne trimite către o altă primejdie care ne paște pe mulți. Aceea de a ne pierde într-o lume în care există atâtea capcane, atâtea sirene care ne atrag cu melodiile lor încântătoare, dar fără conținut.
O mare bucurie să primesc volumul Simpozionul Internațional Urmuz 149 – 100 la care n-am putut fi prezentă decât cu sufletul. Simpozionul s-a desfășurat între 17 – 19 martie în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut cel care purta numele “civil” de Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.
Sigur că vreau să-mi public aici articolul apărut în acest volum sub titlul “Urmuz – un trecut imprevizibil”. De ce ar fi trecutul imprevizibil? Sunt multe explicații, de la metaversuri la cel din articolul meu.
Mai multe despre acest tur de forță în articolul care a apărut în revista Litere de la Târgoviște care-mi găzduiește rubrica “Algoritmi și stele”. Toată recunoștința mea pentru ocazie redactorului-șef Mihai Stan.
Articolul este aici, la pagina 86, pentru cei care citiți online și așa aveți șansa să mai descoperiți și alte lucruri în revista extrem de consistentă.
Sau mai jos unde găsiți doar articolul meu, “Indochina printre istorii, stele și … dansatoare”.
Ce poate fi mai înălțător, la propriu, decât ca numele unor oameni apreciați în cultura românească să se regăsească pe bolta înstelată și să dea numele unor asteroizi, corpuri cerești sau formațiuni de relief de pe aceste corpuri? Adică pasionații de astronomie vor întâlni liste cu nume ca Eminescu, Văcărescu (Elena), Brâncuși și mulți alții pe care-i putem găsi la o căutare sumară pe internet. Iar din acest ianuarie 2023 la această listă se adaugă și numele lui Urmuz.
Pare o chestiune simplă, dar ea ascunde eforturi deosebite pentru că nimic nu se face întâmplător, iar marketingul cultural este o modalitate eficientă de promovare a culturilor naționale. Precum pe pământ așa și-n cer! Fac această subliniere pentru că adesea uităm că lucrurile nu sunt cunoscute de la sine și, mai ales, când este vorba despre tradițiile, valorile și personalitățile noastre culturale, eforturile trebuie adesea îndreptate atât spre publicul român cât și spre cel internațional.
Vestea cea bună despre asteroidul descoperit în 1998, dar care a primit numele Urmuz în ianuarie 2023 a ajuns la mine prin bunăvoința academicianului Gh. Păun, neobositul promotor al culturii argeșene și, mai ales, al lui Urmuz despre care ne atrage atenția că este foarte periculos pentru că provoacă o dependență greu de evitat și de vindecat. Am convingerea că tot domnia sa este și inițiatorul demersurilor finalizate prin menționarea în buletinul Grupului de lucru pentru alocarea de nume corpurilor cerești mici al Uniunii Astronomice Internaționale a textului de mai jos, certificatul de botez al asteroidului 44194.
Așa cum spune domnul academician Păun: Să ne bucurăm! Gaudeamus!
Nu sunt neapărat narcisistă, dar părerile cititorilor contează enorm din multe puncte de vedere. Nu le detaliez aici, dar mulțumesc tuturor celor care au găsit de cuviință să-și folosească timpul pentru a-mi împărtăși opiniile și, mai ales, pentru a contribui la îmbunătățirea mea ca om și ca scriitoare.
Revin cu imagini și textele distinșilor mei invitați, Raluca Nicolae și Dominic Negrici, de la lansarea cărții “Cu ochi străini” din 22 iunie 2022 de la MNLR. Desigur, dacă există cineva interesat, filmul lansării se află aici. Mulțumesc Sara Mina pentru filmare și editare.
La sfârșitul acestei postări (mda, există în DEX, deși nu cu sensul folosit aici) veți găsi textul integral al celor spuse de Raluca și Dominic.
Probabil însă că la fel de edificatoare, sau poate mai mult chiar, au fost prezențele de la lansare. O mare bucurie pentru mine.
Întodeauna mi-au plăcut lansările de carte. Pe 14 iulie, zi deosebită prin valențele ei internaționale, am participat la o lansare deosebită, organizată de Editura Biscara. De ce o lansare deosebită? Pentru că autoarea, Angela Dina-Moțățăianu, este o persoană remarcabilă din multe puncte de vedere. Prin modul în care scrie, prin forța de a atrage cititori, ei, da și premii literare – o mulțime, și, mai ales, prin tenacitatea prin care își materializează crezul artistic.
Vorba domniei sale spusă sau scrisă într-o minunată și corectă limbă română pe care nu te mai saturi s-o asculți prin care ne mulțumește, nouă cititorilor, pentru că ne-am alăturat domniei sale în “…această aventură printr-o lume care se destramă încet-încet, ireversibil…, alături de personajele-mi născute din amintiri ori doar plăsmuite, menite a străluci, chiar și pentru puține clipe, în lumina lunii, întârziind victoria deplină a vârcolacilor prezentului, ce ne sorb virtutea, vigoarea, simțămintele… Nutresc nădejdea că, citindu-mi povestirile, scuturați întrucâtva colbul uitării de sine în care mi se afundă neamul!”
Care este oare unul din rosturile cele mai importante ale celor care știu și pot scrie? Desigur că acela de a depune mărturie despre trecerea lor și a noastră prin lume. Sunt lumi care dispar, în timp ce altele se nasc și încearcă să trăiască și să ne absoarbă în vârtejul lor, dar indiferent de ce fel de lumi sunt cele în care trăim avem datoria, aș zice și eu alături de atâția alți înțelepți și înțelepte, să depunem mărturie, să spunem celor care vor urma că ne-am străduit, uneori am reușit, adesea nu, dar am încercat să dăm sens unui haos care doar prin noi devine univers. Adina Dina-Moțățăianu are această minunată vocație, dublată de cunoașterea profundă a limbii române în multiplele ei registre și valențe, trecute dar și actuale, de a marca trecerea noastră prin viață.
Fantastic, magic, suprapunere și confuzie de planuri, precum în basme sau în benzi desenate cu eroi, eroine și puteri din vieți adunate sau câștigate prin treceri inițiatice pe care adesea nu le recunoaștem, dar care ne marchează fără să vrem.
Fără să vreau îmi amintesc citatul atribuit lui Picasso “Învață regulile în mod profesionist, ca să le poți încălca cu artă.” (Learn the rules like a pro, so you can break them like an artist). Este ce face Adina Dina-Moțățăianu cu limba română, cu mențiunea că nu încalcă regulile, dar le folosește într-un mod surprinzător pentru cei obșnuiți doar cu săracul registru cotidian adresat celor care au dificultăți de înțelegere a unor texte la nivel avansat.
Ei bine: am început această postare cu „Și iată (aproape) este Crăciunul…”. Desigur, trimitere la John Lennon. Am trecut apoi la „Și iată este Crăciunul…” și sper să reușesc să-l termin și să îl public sub titlul „Și iată a trecut Crăciunul…” ceea ce sunt sigură că o să reușesc, pentru că întregul an 2022 se potrivește acestei descrieri. Și în tot acest timp am păstrat întrebarea de mai jos neschimbată.
Și ce am făcut? Este o întrebare bună și pusă constant în această perioadă a anului. În fiecare an…
Chiar dacă unii cred că a vorbi despre Crăciun este incorect din punct de vedere politic, este o discuție și mai ales o întrebare semnificative și majoritatea oamenilor înțeleg exact că termenul este folosit nu ca ofensă, sau pentru a exclude, ci ca un moment de adevăr, de evaluare, pentru a privi ceea ce ni s-a întâmplat peste an cu speranța slabă de a învăța câte ceva de evitat în viitor.
Deci, ce am făcut eu, sau mai bine zis noi, Ana y Ram, în 2021? Ordinea celor de mai jos se bazează pe memoria mea, aleatorie și posibil fragilă.
Am descoperit frumusețea vieții la vârsta fragedă de… 70 de ani! Expertii din toate domeniile vieții și științei ne spun că acesta este cel mai creativ și mai productiv deceniu al vieții umane. Dacă avem noroc să ajungem să-l trăim! Prin urmare, îi mulțumesc universului, forței, lui Dumnezeu, lui Jahve, Buddha, Allah, Krishna și atâtor altora pe care îi respect, chiar dacă nu-i pot numi, pentru că mi-au permis să-mi trăiesc viața și să mă bucur de familia și prietenii mei care sunt încă aici și să-mi amintesc de cei care au plecat deja spre alte lumi. Mă simt atât de binecuvântată!
Am călătorit mult. Pe net – în cea mai mare parte și în realitate – prin toată țara.
Am primit cel mai minunat cadou de mult timp – al treilea nepot! Are cinci luni și este deja un tânăr minunat, cu puteri incredibile: a adunat o mulțime cu adevărat internațională la botezul său. Povestea în sine merită un roman!
Probabil că experiența care mă smerește incredibil îmi este oferită de oamenii care încă se mai gândesc la mine, deși nu mai fac parte demult din viața lor de zi cu zi. Nu m-am gândit niciodată că am făcut ceva deosebit pentru ei și iată că ei încă își mai amintesc de mine. Și același lucru este valabil și pentru unii dintre foștii mei studenți. Este o minunată lecție de viață.
Și, desigur, sunt atât de multe lucruri pe care nu le-am făcut, deși îmi doream foarte mult. Dar fie că nu știu să-mi organizez timpul, fie că … cine știe. Atâtea cărți pe care le-am citit și cărora am vrut să le fac recenzii, atât de mulți oameni cu care mi-am dorit să rămân în legătură. Poate în 2022.
O lansare de carte pe viu este cu totul altceva decât interacțiunea pe care o avem cu cititorii noștri în diverse medii oricât de sofisticate tehnologic. Nu cred că trebuie să vă spun de ce. Realitatea a fost și este mai adevărată, mai palpabilă decât orice lume virtuală.
Prezentarea celor “24 de PoeziiOare” cititorilor argeșeni prin lansarea de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș a fost o întâlnire plăcută, caldă în limitele impuse de regulile de azi contra pandemiei, dar probabil cu atât mai emoționantă. Cred că emoția a fost lucrul cel mai evident, de la autoare la lumea care a fost în sală și chiar, aș spune cu îndrăzneală, din partea organizatorilor.
În plus, au fost prezenți tineri. De la Ioana Gheorghiescu, 8 ani, care vorbește natural și dezinvolt engleză, la Eveline și Natalia adolescente interesate de poezie și, desigur, și de manga. Citesc avid în engleză, dar și în română – dacă găsesc ceva interesant. Le mulțumesc că mi-au transmis că le-a plăcut evenimentul.
Și, îi mulțumesc din suflet lui Ducu Gheorghiescu fără a cărui prezență profesionistă și caritabilă nu aș fi putut pune aici aceste superbe fotografii.
Am să las aici un mesaj primit de la o doamnă care a fost prezentă la lansare și un mesaj de la o altă doamnă care a citit cartea adusă de soțul ei prezent în sala Basarabilor. Cred că cele două mărturii sunt mai puternice, mai veridice decât orice aș spune eu.
Ce surpriză plăcută să te citesc și să ne vedem. Am participat la o lansare elegantă și interesantă. Mărturisesc că am devorat cartea ta, te-am desoperit în altă lumină, foarte norocoasă în ce te privește. Mă bucur că ne vom revedea.
Mulțumesc pentru întâlnirea cu tine prin aceste poezii minunate! Trăirile tale ne fac și pe noi să te urmăm! Pentru mine a fost o surpriză că scrii poezie! Iată că într-o femeie puternică există atîta sensibilitate! Mi-a plăcut” Fiicei mele”. Trebuie să învățăm de la ei cum să continuăm! Te îmbrățișez cu drag și cu mult respect!
Și am reținut invitația domnului director Gabriel Moisescu de a lansa și alte cărți în primitoarea sală a Basarabilor. Sper să onorez această invitație și generoasă provocare.
.jpg){kind=link}