ARTICOLE, ROMANA

Indochina și … amintirea unei experiențe fascinante

Am vizitat Indochina în martie grație Cristinei Dăuș de la 1001 aventuri.

Mai multe despre acest tur de forță în articolul care a apărut în revista Litere de la Târgoviște care-mi găzduiește rubrica “Algoritmi și stele”. Toată recunoștința mea pentru ocazie redactorului-șef Mihai Stan.

Articolul este aici, la pagina 86, pentru cei care citiți online și așa aveți șansa să mai descoperiți și alte lucruri în revista extrem de consistentă.

Sau mai jos unde găsiți doar articolul meu, “Indochina printre istorii, stele și … dansatoare”.

ROMANA

Din nou despre cărți, lectură și, desigur, educație

Pentru o mare parte a românilor 23 aprilie este în primul rând legată de sărbătorirea Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință, ocrotitor al multor orașe și țări. Probabil că este una din cele mai populare sărbători din calendarul religios pe care o serbează o mulțime de oameni care poartă numele sau derivatele numelui Sfântului. Prin urmare Onomastică fericită și petrecere minunată celor care-și sărbătoresc numele și celor care-i ajută s-o facă.  

Dar 23 aprilie este și o sărbătoare laică din ce în ce mai vizibilă și importantă: Ziua Mondială a Cărții și a Dreptului de Autor. De ce 23 aprilie? Pentru că este o dată cu semnificații multiple în literatura mondială.

Ce sărbătorim în această zi? Bucuria de a avea cărți și plăcerea lecturii. În ciuda profețiilor sumbre despre dispariția cărților clasice, pe hârtie, și a plângerilor frecvente că lumea nu mai citește, cifrele ne spun o altă poveste. Sigur, în special cifrele internaționale sunt mult mai optimiste decât cele referitoare la România.

Am mai scris despre această zi și despre cărți chiar aici, și ori de câte ori am avut ocazia ca de exemplu în eseul La ce ne folosesc cărțile? din volumul Cu ochi străini, apărut în 2022. Așa că nu insist aici, decât pentru a ne reaminti că ele, cărțile, sunt continuitatea noastră istorică, legătura între generații și între culturi, între un trecut pe care ar trebui să-l cunoaștem ca să ne putem imagina un viitor mai bun.

Prin lectură putem deveni mai persoane mai bune, putem avea acces la lumi și experiențe altfel imposibil de cunoscut, putem deveni mai educați și spera la o viață mai bună. Da, educația este măsura gradului de dezvoltare al unei societăți. Nu degeaba în timpul primului război mondial SUA au dezvoltat un program de înființare de biblioteci în taberele de antrenament militar în care pregăteau militarii pentru front. Proiectul, inițiat de președintele Woodrow Wilson și secretarul de stat al Departamentului de război, Newton Baker, și organizat de  Asociația Americană de Biblioteci a fost menit să susțină patriotismul, alfabetizarea și dezvoltarea personală a militarilor.  

Library War Service, American Library Association, 1917 via Wikimedia Commons

Asociația Americană de Biblioteci s-a inspirat din bibliotecile itinerante organizate de Biblioteca Regală din Berlin pentru trupele germane și de patru organizații de voluntari, inclusiv Crucea Roșie și YMCA (Young Men’s Christian Association), care au pus cărți la dispoziția trupelor britanice.

Fascinantă decizie! Articolul din care am extras informațiile de mai sus este mult mai detaliat și subliniază mai clar importanța socială a lecturii. Poate aveți timp să-l citiți.

Cărți minunate și lecturi încântătoare!

DIN VIATA, ENGLISH, LIFE, ROMANA

French centenarians / Persoane centenare din Franța

Written by an American woman who moved to France to follow her heart.

“According to FR3 television, (and every other news outlet that covered the story), 30,000 people in France are 100 or older — and the number is rising, more quickly than expected. There are thirty times more centenarians than in 1970.

We’re ahead of Spain and Italy (in total numbers), partly because we have one of the largest populations in Europe, but also “because life expectancy among women is particularly high.” Remember Jeanne Louise Calment, who died in 1997 at the age of 122 years and 164 days?

Having a large number of centenarians is not the same as having a longer average life expectancy. But France has both. What can we learn from the French about living longer? (…)

Walking is easy to do in large cities with good public transportation. Our boulangerie is at the end of the block, easily accessible for early morning runs to get fresh bread. Ditto for everything else we need, including a couple of grocery stores, a dry cleaner, and a hair salon.

I walk everywhere or take public transportation. I drive so infrequently in France that it always makes me a little nervous when I do.

According to the statistics, just slightly more than half of people over the age of 100 live in facilities. In the population of those who don’t, 33 percent live alone, 12 percent live with another person (typically, their children), and four percent live as couples.”

If you want more details read the article. It’s really good and … fun. And it probably also explains why the French don’t want to work for more years.

Articol scris de o americancă mutată în Franța pentru a-și urma chemarea inimii.

“Potrivit televiziunii FR3 (sau al a oricărui alt canal care a transmis știrea), 30.000 de oameni din Franța au 100 de ani sau mai mult. Iar numărul lor crește mai repede decât ne așteptam. Sunt de treizeci de ori mai mulți oameni de vârstă centenară decât în 1970.

Suntem înaintea Spaniei și Italiei (ca cifră absolută), parțial pentru că avem una dintre cele mai mari populații din Europa, dar și „pentru că speranța de viață în rândul femeilor este deosebit de mare”. Vă amintiți de Jeanne Louise Calment, care a murit în 1997 la vârsta de 122 de ani și 164 de zile? (…)

Un număr mare de persoane centenare nu este același lucru cu o speranță medie de viață mai mare. Dar Franța le are pe amândouă. Ce putem învăța de la francezi despre cum să trăim mai mult? …

Mersul pe jos este ușor în orașele mari cu transport public bun. Brutăria noastră se află la capătul blocului, ușor accesibilă pentru alergările de dimineață devreme pentru a cumpăra pâine proaspătă. La fel și pentru tot ceea ce avem nevoie, inclusiv câteva magazine alimentare, o curățătorie chimică și un salon de coafură.

Merg pe jos peste tot sau folosesc transportul în comun. Conduc atât de rar în Franța încât întotdeauna sunt puțin nervoasă când o fac.

Potrivit statisticilor, doar puțin mai mult de jumătate dintre persoanele cu vârsta peste 100 de ani locuiesc în cămine pentru vârstnici. Dintre cei care trăiesc neinstituționalizat, 33% trăiesc singuri, 12% trăiesc cu o altă persoană (de obicei, copiii lor) și 4% trăiesc în cuplu.”

Daca vrei mai multe detalii, citeste articolul. Este foarte bun și… distractiv. Și probabil explică de ce francezii nu vor să lucreze mai mulți ani.

POEZII. PROZĂ, ROMANA, SCRIERE CREATIVA

Dar de primăvară

Reproduc mai jos articolul Sarei Mina de pe site-ul Editurii Biscara. Și mulțumesc și aici Editurii Biscara și minunatei femei care o conduce cu profesionalism deschis spre inovație și o inimă plină de empatie. 🌈🍀🌷🐞💖 La multe primăveri minunate, Sara Mina! 🎶🌿🌻

Pentru cei care doriți să citiți articolul direct pe site-ul Biscara unde veți decoperi multe cărți interesante aveți aici legătura: https://www.editurabiscara.ro/bazar-eseuri-amintiri-povestiri/#comment-23320

Martie 2023 a sosit c-un dar de primăvară în Biblioteca Virtuală a Editurii Biscara!

Este vorba de volumul BAZAR – Eseuri, povestiri, amintiri… al doamnei profesoare Mariana Nicolae.

Conotația festivă a cărții este dublată de tușa imagistică vie și delicată, adăugată de Ioana-Teodora Duță Schmiedigen, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Editura Biscara îi mulțumește pentru indirecta onoare făcută! Astfel, volumul se bucură de o copertă unicat și ilustrații de interior special create pentru a întări mesajul auctorial.

Și care să fie, oare, acesta?!

Într-un stil atractiv, care îndepărtează orice anticipată monotonie asociată, de obicei, eseurilor, autoarea vorbește despre femei, încercând să le provoace acestora o poftă sublimă de respect de sine, de încredere și autoapreciere argumentată, potențatoare a senzorilor dedicați frumuseții vieții!

Sunt și înălțări sobre de tonalitate, când autoarea emite aprecieri referitoare la realitatea falsă a poziției femeii în societate – „munca femeii este mai puțin valoroasă decât cea a bărbatului…” – , dar sunt și explozii de umor involuntar asociat unor imagini explicative, ca în titlul „Femeile nu e oameni”. În eseul numit astfel, miezul mesajului gravitează în jurul afirmației „bărbatul are sens pozitiv, femeia are sens negativ”, citată fiind aici, de autoare, Cosima Rughiniș, profesoară universitară în Departamentul de Sociologie al Universității din București…

Mariana Nicolae ne vorbește apoi, prin prisma amintirilor proprii, despre alegerile pe care le facem, dar și despre efectele imposibilității manifestării depline a liberului arbitru, atunci cînd tragediile răpesc dreptul individual de a decide…

De asemenea, dezvoltă o argumentație pro/contra ideii de izolare ce generează, poate, o pierdere a libertății fizice, apărând, însă, ca cert mijloc de câștigare a unei altfel de libertăți… prin meditație… prin asceză…

Spune autoarea într-un mesaj eminamente motivațional: <<Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră!>>

Încă un amănunt atipic al cărții, inedit ca efect: eseurilor, literatură non-ficțională, le sunt alăturate de autoare două proze scurte, așadar literatură de ficțiune. Se creează un efect de intersectare a planului unui mesaj enunțiativ-speculativ, cu altul în care autoarea, dedublată, arată direct filmul unor evenimente, lăsându-l pe cititor să aleagă spre care afirmație din eseuri să îndrepte cele două povestiri drept argumente.

Citiți cartea și, dacă vă stă în putință, fiți alături de autoare pe 8 martie 2023 la evenimentul lansării, la Sala Basarabilor de la Muzeul Municipal Curtea de Argeș!

Sara Mina – Editor

LECTURI, ROMANA

Sensul vieții

Mi-am dorit de multă vreme să citesc cartea lui Viktor E. Frankl ”Man’s Search for Meaning” (în română „Omul în căutarea sensului vieții”) scrisă, după mărturia autorului, în nouă zile în 1945, cu dorința fermă de a o publica anonim.

De ce am vrut s-o citesc? Pentru că autori pe care-i respect, din diverse domenii, au recomandat-o cu multă căldură și pentru că este cartea care a fost tradusă în peste 24 de limbi și s-a vândut în peste 16 milioane de exemplare. Sigur că există și păreri care atrag atenția asupra unor aspecte, zic cei care le susțin, negative. Este dreptul fiecăruia să creadă ceea ce propria experiență de viață îi spune că trebuie să creadă. Eu am citit, în sfârșit, cartea și cred că este deosebit de relevantă pentru căutările noastre continue nu doar în condiții extreme, dar și în ceea ce se-ntâmplă constant în jurul nostru.

Nu mi-am propus acum să discut despre carte. Dar, din nou mi s-a părut foarte actual mesajul ei acum când citesc lucrările unor studenți masteranzi care au avut de comentat un text din cartea lui Charles Handy, “The Empty Raincoat”. Aceleași căutări, aceleași incertitudini și, foarte adesea, același răspuns. Viața merită trăită în orice condiții, dar este datoria noastră, a fiecăruia dintre noi, să încercăm cât de bine putem să ne îmbunătățim condiția. A noastră și a celor care sunt mai puțin norocoși ca noi. Sunt întotdeauna foarte mulți.  

Coperta 4

Sensul vieții este cel pe care i-l dăm noi. Și pentru asta trebuie să-l căutăm constant și să facem căutările noastre cât mai relevante nu doar pentru noi, cât pentru cât mai mulți. Cum spune una din masterande, “putem fi grăuntele de nisip care schimbă ceva, oricât de mic. (…) Nu numai câștigul personal trebuie să ne intereseze, ci și recunoașterea și armonia întregului. O lume mai bună nu se construiește pe nefericirea altora.”

Și altcineva, din același program de master de la Limbi Moderne Aplicate de la Universitatea București, subliniază dificultățile tinerilor în a-și găsi nu doar un loc de muncă, ci rolul și rostul pe piața muncii: “în societatea noastră, pe piețele noastre găsești de toate, este greu să creezi ceva deosebit, ceva nou, ca să nu mai vorbim de competitivitate. Cu toate acestea, cartea lui Handy ne încurajează să ne găsim stima de sine, să credem în noi și să nu ne oprim niciodată din cauza dificultăților.”  

Într-o lume tot mai sceptică și mai blazată cartea lui Frankl mi-a îmbogățit sufletul și mintea, iar răspunsurile masteranzilor, nu toate evident, dar suficient de multe, mi-au dat speranța că poate lumea mai are șanse de a-și găsi calea spre o viață mai bună pentru cât mai mulți dintre noi.

PUBLICATII, ROMANA

Asteroidul Urmuz

Ce poate fi mai înălțător, la propriu, decât ca numele unor oameni apreciați în cultura românească să se regăsească pe bolta înstelată și să dea numele unor asteroizi, corpuri cerești sau formațiuni de relief de pe aceste corpuri? Adică pasionații de astronomie vor întâlni liste cu nume ca Eminescu, Văcărescu (Elena), Brâncuși și mulți alții pe care-i putem găsi la o căutare sumară pe internet. Iar din acest ianuarie 2023 la această listă se adaugă și numele lui Urmuz.

Pare o chestiune simplă, dar ea ascunde eforturi deosebite pentru că nimic nu se face întâmplător, iar marketingul cultural este o modalitate eficientă de promovare a culturilor naționale. Precum pe pământ așa și-n cer! Fac această subliniere pentru că adesea uităm că lucrurile nu sunt cunoscute de la sine și, mai ales, când este vorba despre tradițiile, valorile și personalitățile noastre culturale, eforturile trebuie adesea îndreptate atât spre publicul român cât și spre cel internațional.

Vestea cea bună despre asteroidul descoperit în 1998, dar care a primit numele Urmuz în ianuarie 2023 a ajuns la mine prin bunăvoința academicianului Gh. Păun, neobositul promotor al culturii argeșene și, mai ales, al lui Urmuz despre care ne atrage atenția că este foarte periculos pentru că provoacă o dependență greu de evitat și de vindecat. Am convingerea că tot domnia sa este și inițiatorul demersurilor finalizate prin menționarea în buletinul Grupului de lucru pentru alocarea de nume corpurilor cerești mici al Uniunii Astronomice Internaționale a textului de mai jos, certificatul de botez al asteroidului 44194.

Așa cum spune domnul academician Păun: Să ne bucurăm! Gaudeamus!

Anul Urmuz a început bine. Reamintesc doar că în 2023 aniversăm 140 de ani de la nașterea lui Urmuz și comemorăm 100 de ani de la moartea sa la fel de stranie ca și scurta lui viață.

DIN VIATA, ROMANA

Cambridge zi de zi – 2 ianuarie

Lordul Byron este, probabil, cel mai strălucitor absolvent al Trinity College, în ciuda multor alți concurenți demni la acest titlu. Scrisorile sale detaliate scrise în zilele când era student Cambridge nu omit escapadele sexuale, boxul, călăria și jocurile de noroc. Șapte ani decadenți mai târziu, pe 2 ianuarie 1815, Byron s-a căsătorit cu Annabella Millbanke, dar acest eveniment nu a fost începutul unei vieți mai liniștite. Se pare că în noaptea nunții lor, Byron s-ar fi trezit strigând „Doamne Dumnezeule! Sunt cu siguranță în iad!”

200 de ani mai târziu chiar azi, filmul The Theory of Everything a fost lansat oficial în 2015. Descris de agentul său publicitar ca o „scrisoare de dragoste către Cambridge”, acest film a câștigat un Oscar pentru cel mai bun rol maculing și alte multiple premii și se bazează pe viața și căsătoria timpurie a fizicianului Stephen Hawking, jucat în film de Eddie Redmayne, absolvent și el al Trinity College. Filmul este plin de scene încântător de pitorești din Cambridge.

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, ENTREPRENEURSHIP. LEADERSHIP. BUSINESS, ROMANA

Orologiul Corpus II

De ce este acest orologiu atât de fascinant, de ce a costat cât a costat (1,8 milioane lire sterline), de ce la inaugurare a fost prezent Stephen Hawking, de ce lumea continuă să se fotografieze în fața lui, de ce chiar soțul reginei Elisabeta, prințul Philip a dorit să vadă orologiul inventat de către “omul ceainic” (the kettle man)… de ce?

De ce “omul ceainic”? Pentru că Dr. John C. Taylor și-a făcut averea prin inventarea unui element aparent neînsemnat la care majoritatea utilizatorilor nici măcar nu se gândesc: un comutator prin care un ceainic electric fără cordon se conectează la baza lui. V-ați fi gândit că un mic comutator te poate îmbogăți atât de mult? Sigur că au mai fost și alte invenții, dar toate în sfera comutatoarelor bimetalice folosite într-o mare diversitate de situații, de la mașini la electrocasnice. În seria filatelică dedicată inventatorului și creațiilor lui, Oficiul Poștal din Insula Man celebrează cele mai cunoscute invenții, dar și orologiul Corpus și casa, Arragon Mooar, cea care a fost construită după planurile sale și include elemente arhitecturale deosebite.

Sursa: https://www.johnctaylor.com/my-world/

Revenind la orologiul nostru – este o operă pe care autorul și-a dorit-o complet diferită de un orologiu obișnuit, dar care să funcționeze ca un ceas adevărat. A reușit acest lucru prin multiple aluzii, un rafinament extraordinar al manoperei și doze de umor care au intrat în creația ceasului. Valurile de pe cadranul ceasului descriu timpul extinzându-se din centrul universului după Big Bang și, probabil, sunt o modalitate de a ne aduce aminte de locul nostru în univers.  Designul orologiului este un omagiu adus lui John Harrison,  orologier britanic din secolul XVIII, cunoscut pentru că a dezvoltat ceasurile maritime în operarea cărora a folosit un regulator de ceas sub formă de lăcustă. Dr. John C. Taylor a preluat ideea lăcustei și a făcut-o mult mai mare și vizibilă. Lăcusta creată de Taylor este un mutant, așezat deasupra orologiului și are un comportament imprevizibil. Ceasul este popular printre copii care sunt fascinați de comportamentul imprevizibil al creaturii de deasupra ceasului. Creatura va pocni din gură, va clipi și își va mișca coada, mâncând fiecare a 59 secundă de la sfârșitul unui minut, astfel încât să nu o poți recupera niciodată. De aceea se numește Cronofagul. Un avertisment pentru modul în care pierdem timpul irecuperabil vreodată. Pe pagina dedicată orologiului există un videoclip de trei minute în care vedem cum s-a născut acest proiect magnific.

Orologiul nu are limbi. El marchează timpul prin leduri albastre care sclipesc prin fantele existente pe fața sa. Timpul este relativ, adică uneori mai rapid, alteori mai încet ca și în viață, dar este corectat la fiecare 5 minute. La dezvelirea orologiului, Stephen Hawking a îndemnat la reflecție punând întrebări ca: “De ce timpul se scurge doar înainte? Are timpul început și sfârșit? Ne putem mișca lateral în timp?” Iar la fiecare oră se aud în spatele feței orologiului căzând lanțuri într-un cosciug de lemn. Oricine am fi, timpul se scurge ireversibil și, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în același loc.

Sărbători fericite!

ANTREPRENORIAT. LEADERSHIP. AFACERI, DIN VIATA, ROMANA

Orologiul Corpus

Au trecut peste 2000 de ani de când s-a născut Cristos: pentru creștini cel mai semnificativ lucru spiritual la care facem constant referire. Când au trecut și, mai ales, cum? Bibliotecile sunt pline de posibile răspunsuri. Și, desigur, fiecare avem propria percepție asupra timpului personal și asupra celui istoric. Dar acum vreau să scriu despre cum putem întotdeauna privi lucrurile obișnuite din unghiuri neobișnuite. Mă refer la timp și cum este el măsurat.

De când sunt în Cambridge am descoperit un monument straniu închinat timpului în acest oraș în care timpul trece atât de diferit pentru colegiile universitare și pentru partea să-I zicem “laică” a orașului, adică a orășenilor localnici. Este vorba despre “orologiul corpus” donat bibliotecii colegiului Corpus Christi de către un fost absolvent, Dr. John Taylor. Colegiul Corpus Christi este cunoscut ca singurul fondat de orășenii din Cambridge în 1352 ceea ce-l face al șaselea cel mai vechi colegiu din Cambridge.

Cine este însă Dr. John Taylor și de unde a avut această idee și, mai ales, capacitatea financiară de a o pune în practică? Pe scurt, pentru cei care nu au probleme cu înțelegerea limbii engleze aveți mai jos o copie a paginii 193 din cartea Cambridge per diem. A daily chronicle of Cambridge connections de Rosie Zanders. Spune pe scurt povestea ceasului și a inventatorului și donatorului lui. Pentru cei care preferă limba română căteva detalii mai jos și mai multe mâine.

Dr.  John Taylor este un vechi membru al Colegiului și un donator generos. A finanțat un proiect de catalogare a cărților din colecția bibliotecii Parker și, probabil, cel mai cunoscut proiect finanțat a fost cel prin care a creat orologiul Corpus. Dar despre asta mai scriu și mâine.

Crăciun fericit!