Ce poate fi mai înălțător, la propriu, decât ca numele unor oameni apreciați în cultura românească să se regăsească pe bolta înstelată și să dea numele unor asteroizi, corpuri cerești sau formațiuni de relief de pe aceste corpuri? Adică pasionații de astronomie vor întâlni liste cu nume ca Eminescu, Văcărescu (Elena), Brâncuși și mulți alții pe care-i putem găsi la o căutare sumară pe internet. Iar din acest ianuarie 2023 la această listă se adaugă și numele lui Urmuz.
Pare o chestiune simplă, dar ea ascunde eforturi deosebite pentru că nimic nu se face întâmplător, iar marketingul cultural este o modalitate eficientă de promovare a culturilor naționale. Precum pe pământ așa și-n cer! Fac această subliniere pentru că adesea uităm că lucrurile nu sunt cunoscute de la sine și, mai ales, când este vorba despre tradițiile, valorile și personalitățile noastre culturale, eforturile trebuie adesea îndreptate atât spre publicul român cât și spre cel internațional.
Vestea cea bună despre asteroidul descoperit în 1998, dar care a primit numele Urmuz în ianuarie 2023 a ajuns la mine prin bunăvoința academicianului Gh. Păun, neobositul promotor al culturii argeșene și, mai ales, al lui Urmuz despre care ne atrage atenția că este foarte periculos pentru că provoacă o dependență greu de evitat și de vindecat. Am convingerea că tot domnia sa este și inițiatorul demersurilor finalizate prin menționarea în buletinul Grupului de lucru pentru alocarea de nume corpurilor cerești mici al Uniunii Astronomice Internaționale a textului de mai jos, certificatul de botez al asteroidului 44194.
Așa cum spune domnul academician Păun: Să ne bucurăm! Gaudeamus!
Lordul Byron este, probabil, cel mai strălucitor absolvent al Trinity College, în ciuda multor alți concurenți demni la acest titlu. Scrisorile sale detaliate scrise în zilele când era student Cambridge nu omit escapadele sexuale, boxul, călăria și jocurile de noroc. Șapte ani decadenți mai târziu, pe 2 ianuarie 1815, Byron s-a căsătorit cu Annabella Millbanke, dar acest eveniment nu a fost începutul unei vieți mai liniștite. Se pare că în noaptea nunții lor, Byron s-ar fi trezit strigând „Doamne Dumnezeule! Sunt cu siguranță în iad!”
200 de ani mai târziu chiar azi, filmul The Theory of Everything a fost lansat oficial în 2015. Descris de agentul său publicitar ca o „scrisoare de dragoste către Cambridge”, acest film a câștigat un Oscar pentru cel mai bun rol maculing și alte multiple premii și se bazează pe viața și căsătoria timpurie a fizicianului Stephen Hawking, jucat în film de Eddie Redmayne, absolvent și el al Trinity College. Filmul este plin de scene încântător de pitorești din Cambridge.
De ce este acest orologiu atât de fascinant, de ce a costat cât a costat (1,8 milioane lire sterline), de ce la inaugurare a fost prezent Stephen Hawking, de ce lumea continuă să se fotografieze în fața lui, de ce chiar soțul reginei Elisabeta, prințul Philip a dorit să vadă orologiul inventat de către “omul ceainic” (the kettle man)… de ce?
De ce “omul ceainic”? Pentru că Dr. John C. Taylor și-a făcut averea prin inventarea unui element aparent neînsemnat la care majoritatea utilizatorilor nici măcar nu se gândesc: un comutator prin care un ceainic electric fără cordon se conectează la baza lui. V-ați fi gândit că un mic comutator te poate îmbogăți atât de mult? Sigur că au mai fost și alte invenții, dar toate în sfera comutatoarelor bimetalice folosite într-o mare diversitate de situații, de la mașini la electrocasnice. În seria filatelică dedicată inventatorului și creațiilor lui, Oficiul Poștal din Insula Man celebrează cele mai cunoscute invenții, dar și orologiul Corpus și casa, Arragon Mooar, cea care a fost construită după planurile sale și include elemente arhitecturale deosebite.
Sursa: https://www.johnctaylor.com/my-world/
Revenind la orologiul nostru – este o operă pe care autorul și-a dorit-o complet diferită de un orologiu obișnuit, dar care să funcționeze ca un ceas adevărat. A reușit acest lucru prin multiple aluzii, un rafinament extraordinar al manoperei și doze de umor care au intrat în creația ceasului. Valurile de pe cadranul ceasului descriu timpul extinzându-se din centrul universului după Big Bang și, probabil, sunt o modalitate de a ne aduce aminte de locul nostru în univers. Designul orologiului este un omagiu adus lui John Harrison, orologier britanic din secolul XVIII, cunoscut pentru că a dezvoltat ceasurile maritime în operarea cărora a folosit un regulator de ceas sub formă de lăcustă. Dr. John C. Taylor a preluat ideea lăcustei și a făcut-o mult mai mare și vizibilă. Lăcusta creată de Taylor este un mutant, așezat deasupra orologiului și are un comportament imprevizibil. Ceasul este popular printre copii care sunt fascinați de comportamentul imprevizibil al creaturii de deasupra ceasului. Creatura va pocni din gură, va clipi și își va mișca coada, mâncând fiecare a 59 secundă de la sfârșitul unui minut, astfel încât să nu o poți recupera niciodată. De aceea se numește Cronofagul. Un avertisment pentru modul în care pierdem timpul irecuperabil vreodată. Pe pagina dedicată orologiului există un videoclip de trei minute în care vedem cum s-a născut acest proiect magnific.
Orologiul nu are limbi. El marchează timpul prin leduri albastre care sclipesc prin fantele existente pe fața sa. Timpul este relativ, adică uneori mai rapid, alteori mai încet ca și în viață, dar este corectat la fiecare 5 minute. La dezvelirea orologiului, Stephen Hawking a îndemnat la reflecție punând întrebări ca: “De ce timpul se scurge doar înainte? Are timpul început și sfârșit? Ne putem mișca lateral în timp?” Iar la fiecare oră se aud în spatele feței orologiului căzând lanțuri într-un cosciug de lemn. Oricine am fi, timpul se scurge ireversibil și, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în același loc.
Au trecut peste 2000 de ani de când s-a născut Cristos: pentru creștini cel mai semnificativ lucru spiritual la care facem constant referire. Când au trecut și, mai ales, cum? Bibliotecile sunt pline de posibile răspunsuri. Și, desigur, fiecare avem propria percepție asupra timpului personal și asupra celui istoric. Dar acum vreau să scriu despre cum putem întotdeauna privi lucrurile obișnuite din unghiuri neobișnuite. Mă refer la timp și cum este el măsurat.
De când sunt în Cambridge am descoperit un monument straniu închinat timpului în acest oraș în care timpul trece atât de diferit pentru colegiile universitare și pentru partea să-I zicem “laică” a orașului, adică a orășenilor localnici. Este vorba despre “orologiul corpus” donat bibliotecii colegiului Corpus Christi de către un fost absolvent, Dr. John Taylor. Colegiul Corpus Christi este cunoscut ca singurul fondat de orășenii din Cambridge în 1352 ceea ce-l face al șaselea cel mai vechi colegiu din Cambridge.
Cine este însă Dr. John Taylor și de unde a avut această idee și, mai ales, capacitatea financiară de a o pune în practică? Pe scurt, pentru cei care nu au probleme cu înțelegerea limbii engleze aveți mai jos o copie a paginii 193 din cartea Cambridge per diem. A daily chronicle of Cambridge connections de Rosie Zanders. Spune pe scurt povestea ceasului și a inventatorului și donatorului lui. Pentru cei care preferă limba română căteva detalii mai jos și mai multe mâine.
Dr. John Taylor este un vechi membru al Colegiului și un donator generos. A finanțat un proiect de catalogare a cărților din colecția bibliotecii Parker și, probabil, cel mai cunoscut proiect finanțat a fost cel prin care a creat orologiul Corpus. Dar despre asta mai scriu și mâine.
What research areas some cultures have: the influence of humor and/or smiling on organizational efficiency! Over here (in Bucharest, Romania) we think that too much smiling shows hypocrisy, lip-service, you name it. And humor? That also depends. Why? On what? Long story.
This piece of research done by two Stanford academics involved over 1.4 million people, in 166 countries. The question was easy: “Did you smile or laugh a lot yesterday?” The answers? At age 16, 18, or 20, people generally said “yes”. At 23, the answer changed to “no”—and people don’t start laughing again until they retire.
OMG!!! The research question became: how would the work world change for the better if people smiled more?
Some answers:
leaders with a sense of humor—good, amazing or just plain—are 27 % more motivating and inspiring.
the employees of the above leaders are 15 % more engaged and their teams are twice as creative as measured by having them solve a creativity challenge.
one of their studies showed that a simple, light hearted line to the end of a sales pitch can get you an 18 % higher price point.
Simple, isn’t it?!! Actually, it’s much more complicated. Culture, culture, culture. They even wrote a book about it.
Ce domenii de cercetare există în unele culturi: influența umorului și/sau zâmbetului asupra eficienței organizaționale! Aici (în București, România) credem că prea mult zâmbet demonstrează ipocrizie, vorbe și nu fapte, orice altceva în sensul ăsta. Și umorul? Depinde. De ce? De cine? Poveste lungă.
Această cercetare realizată de două doamne, cadre didactice de la Universitatea Stanford, s-a realizat pe 1,4 milioane de oameni din 166 de țări. Întrebarea a fost ușoară: „Ai zâmbit sau ai râs mult ieri?” Raspunsurile? La 16, 18 sau 20 de ani, oamenii au spus în general „da”. La 23 de ani, răspunsul s-a schimbat în „nu” – iar oamenii nu încep să râdă din nou până când se pensionează.
NU POT SĂ CRED!!! Întrebarea pentru cercetare s-a transformat în: cum s-ar schimba lumea muncii în mai bine dacă oamenii ar zâmbi mai mult?
Câteva răspunsuri:
• liderii cu simțul umorului — bun, uimitor sau simplu — au o capacitate cu 27 % mai mare de a fi motivanți și inspiratori față de cei fără această trăsătură.
• angajații liderilor de mai sus sunt cu 15 % mai implicați, iar echipele lor sunt de două ori mai creative când rezolvă o problemă presupunând creativitate.
• unul dintre studiile celor două cercetătoare a arătat că o poantă simplă folosită la sfârșitul unui mesaj de vânzare sau al unei reclama poate aduce un preț cu 18 % mai mare.
Simplu, nu-i așa?!! Nu chiar. De fapt, este mult mai complicat. Cultura locală este foarte importantă. De asta au și scris o carte despre asta.
Luna octombrie a fost întotdeauna luna cea mai aglomerată din an: început de an universitar, de conferințe, ateliere și ședințe de lucru, proiecte inter/naționale și, dincolo de viața profesională, în viața noastră cea de toate zilele, pregătirile de iarnă. Da, sunt încă importante, mai ales când în jur este atâta zgomot mediatic și zdrăngănit de arme. De toate felurile.
Încă mă amuz și mi-e dificil să mă scuz când primesc invitații la diverse evenimente la care nu pot participa pentru că nu am timp. Și totuși este purul adevăr. Se adună atât de multe în octombrie, și sincer nu numai, încât selecția devine dificilă. Și aș vrea să scriu despre fiecare eveniment în parte pentru că sunt, fiecare în felul lui, deosebite.
Doamne, este greu să le și enumăr, dar să scriu despre fiecare. De aceea am să pun doar legături către unde am mai scris câte ceva și, mai jos, poze.
Ce să mai spun că printre picături scriu. Diverse, pe care vi le voi semnala când vor fi părăsit laptopul meu spre a se îndrepta spre spații publice.
Și acum câteva capturi de ecran de la panelul intitulat “Interdependences: Academic and Digital Literacies in the New Educational and Research Environment. Revisiting Quality in Higher Education”. Panelul s-a desfășurat hibrid și ar fi trebuit să fie o conferință de sine stătătoare prin importanța tematicii și a discuțiilor care au avut loc. Sigur că toate panelurile sunt semnificative, dar când vorbim despre modul în care capacitatea și abilitățile noastre, ale oamenilor, de a scrie inteligibil și a înțelege ce citim în noul mediu din ce în ce mai digitalizat sunt afectate în moduri nu suficient studiate și înțelese, sau despre cum afectează această digitalizare calitatea învățământului superior și, de fapt, ce este calitatea în învățământ, atunci poate o să mă credeți că discuțiile noastre au fost deosebit de interesante. Iată mai jos titlurile contribuțiilor și numele autorilor.
Mi-a apărut în revista Cafeneau literară nr. 104 / octombrie 2022, un răspuns dat la ancheta lansată de Virgil Diaconu, directorul revistei. Îi mulțumesc și aici pentru că a publicat răspunsul meu.
M-am bucurat pentru că răspunsurile date au fost destul de chinuite: scrise pe aeroportul din Istanbul, terminate pe insula Qeshm din Golful Persic de unde le-am și trimis fericită că am reușit să prind o conexiune mai bună la internet.
Așa că împărtășesc și aici unor eventuali rătăciți printre cuvinte textul anchetei și răspunsurile mele.
Cartea mea de eseuri “Cu ochi străini” s-a epuizat. Mai am vreo câteva exemplare. Sigur că a avut un tiraj micuț, de carte publicată independent. Nu mai este la mine, este la cititori. Nu am naivitatea să cred că a fost citită de toți cei care au primit-o sau au cumpărat-o. Dar m-am bucurat că unii dintre cititori mi-au împărtășit din gândurile lor pe marginea cărții.
Public mai jos o selecție. Am permisiunea să le fac publice, dar pentru orice eventualitate le anonimizez.
Sigur că ele sunt scrise de prieteni, probabil exagerat de elogioase, dar plăcute pentru sufletul autoarei. Și, sigur, sunt conștientă de semnificațiile tăcerii celor care n-au dat niciun semn după primirea cărții: n-au citit-o, au citit-o și au considerat-o minoră, au citit-o și nu au fost de acord cu cele citite și de ce să mă supere, nu au timpul sau disciplina să-și exprime eventualele opinii într-un mod care să ajute și autoarea să devină mai bună la noua încercare de a scrie. Încercare care n-a încetat nicicând și se apropie, din nou, de întruchipare într-o nouă “cărticică”!
Eseurile sunt pentru mine ca un dialog unde răspundeți întrebărilor pe care vi le-aș pune dacă am vorbi. Sau poate ca o interacțiune cu studenții. Oricum un stil dinamic în care ideile se înlănțuie precum ramurile într-un pom plecând de la un trunchi.
Mulțumesc!
O confesiune: citind mi-am dat seama că sunt și eu vinovată! Folosesc scurtături și engleza ca pe o cârjă pentru limba română. Mi-am promis să pun pe noptieră o carte în română.
Domn, pensionar cu vechime, iunie 2022
Am citit primele două eseuri din cartea ta “Cu ochi străini”. … Sunt sincer impresionat … Din ceea ce am citit până acum, mi-ai dezvăluit o altă latură a personalității tale, pe care o bănuiam din discuțiile anterioare, dar care, expusă într-o carte, m-a surprins. Surprinderea a constat în faptul că, dacă în cele 24 de PoeziiOare locul central era ocupat de trăirile tale interioare, de reflecțiile și sentimentele intime care te frământau, prezentate deschis, fără rețineri, de data aceasta pe primul plan se situează analiza critică, realistă și lucidă a unor probleme din învățământul superior românesc constatate de tine și sustinute de idei valoroase ce se degajă din unele lucrări devenite de referință pentru civilizația occidentală, dar necunoscute în România.
Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că în viața de toate zilele, ești o ființă modestă, dar adorabilă, care știe să se adapteze la înțelegerea celor din jur, făcându-i să se simtă agreați. De aceea găsesc foarte indicată și în limitele modestiei care te caracterizează prezentarea din finalul volumului a principalelor date care marchează devenirea din ultimele decenii de activitate ale profesorului universitar emerit Mariana Nicolae.
Sincere felicitări pentru reușita ta.
Dăscăliță pensionară, soție și mamă de scriitori, ea însăși scriitoare, aprilie 2022
Extraordinară carte! Felicitări, Mariana! Citesc cu creionul în mână, notez, cu alte cuvinte mă culturalizez! Câte informații, câtă documentare! Copleșită și fascinată de disponibilitatea ta culturală, de vigoarea cu care abordezi atâtea teme de actualitate! Despre rolul cărților, importanța caligrafiei, încurajarea lecturii și implicit promovarea cărților! Am descoperit atâtea informații despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și al celebrelor Universități românești încărcate de tradiție!!❤️🥰
Și la câteva luni, aceeași minunată dăscăliță care știe cât de esențial este feedbackul pentru cei care se luptă cu scrisul și cuvintele, septembrie 2022
Reiau lectura cărții tale, cu ochii minții! Acum, în pragul începerii unui nou an școlar (inedit!), care, se pare va fi zguduit de noi reforme, realizez cât de îndreptățită ești să fii preocupată de atâtea întrebări, care te macină și te frământă! Care va fi, oare, viitorul învățământului românesc, al universităților care s-au transformat în fabrici de tipărit diplome, se dezvoltă haotic, fără viziune și strategii, având în frunte indivizi aroganți, ceea ce determină, cum este de așteptat, eșecuri spectaculoase.
Îmi place cum scoți în evidență nivelul cultural al politicienilor și decidenților, lipsiți de educație și cultură temeinică, agramați și dubioși. Am descoperit care sunt elementele esențiale ale pregătirii unui politician de succes. Da, este nevoie de modele, de voci puternice, credibile, care să iasă în spațiul dezbaterilor publice, să convingă, să propună strategii pentru dezvoltarea unor abilități și competențe.
Remarc tonul obiectiv, neutru, în care îți rezumi ideile clare, precise, într-un stil atât de coerent, disciplinat și documentat! M-am concentrat asupra lecturii, am învățat și mi-am lărgit orizontul! Avem nevoie de oameni, asemeni ție, care să ne descuie mințile care lâncezesc și se complac în confort și manipulare! Dar, din păcate, apetitul pentru cultură și interesul pentru lectură, aproape au dispărut. Revine în mintea mea, aproape obsesiv, întrebarea: cum să ne regăsim într-o lume fără repere?! Este nevoie stringentă de colaborare și eforturi unite pentru progresul unei societăți mai educate! Să renunțăm la diletantism, aroganță, lăcomie, invidie și egoism! Tinerii noștri au nevoie de siguranță, încredere și valori morale autentice. M-am străduit să-mi conving fiul și elevii de necesitatea creativității care înseamnă idei noi care să fie puse în practică și să se bucure de susținere.
Da, sărbătorim limba română, tradițiile noastre din toate domeniile si ne străduim să-i amintim și să-i cunoaștem pe toți cei care au contribuit la dezvoltarea și promovarea culturii. Fără prea multe festivisme și inepții politice! A fost o plăcere să descopăr noi adevăruri incitante scrise de o doamnă conectată la cultură, într-un stil elegant, viu, care îndeamnă la reflexie! Incursiunea asumată pe tărâmul educației, culturii, științei, mi-a oferit informații atât de prețioase despre istoricul învățământului superior al unor prestigioase Universități din lume, dar și românești, încărcate de tradiție și istorie. Dar și informații despre personalități a căror valoare este recunoscută în întreaga lume. Am citit și recitit o carte-bucurie pentru suflet și m-am străduit să ascult cu OCHII, vocea autoarei!
Mulțumesc!🙏❤️😍 Felicitări și puterea de a decupa cât mai multe secvențe din realitatea culturală și cea civică!
Fostă studentă la master, uneori jurnalistă de cultură, octombrie 2022
A ajuns cartea. Îmi place cuvântul înainte. ‘… a trebuit să țin cont de dorințele universității, adesea absurde și fără sens’. Simt tot năduful tău în această repetiție prin sinonime 🙂 și mă amuz. Voi încerca s-o citesc printre picături. Nu știu dacă m-ar fi atras cartea într-un raft de librărie, dar, cunoscând autoarea și puțin fundalul problematicii, abia aștept să fac niște paralele și conexiuni. Cred că îmi va plăcea 🙂
O toamnă minunată, bogată nu doar în fructe, flori și experiențe diverse, dar iată și în muzică, poezie și culoare – cum ne anunță afișul evenimentului la care am participat ieri.
Daomnele protagoniste au fost gazde minunate. Ne-au făcut să uităm pentru o oră ritmul accelerat de viață pe care-l păstrăm chiar și în orașele mai mici, dar cu atât mai importante pentru țesătura culturală a unei comunități.
Cuvintele sunt de prisos, dar imaginile pot spune multe despre atmosfera de echilibrată bucurie și savurare a sunetelor și cuvintelor de suflet de care am fost înconjurați.
Ceea ce este mai greu de redat în imagini și cuvinte este schimbul de informații despre ceea ce se-ntâmplă în oraș, invitațiile făcute și primite, adică pulsul unei comunități plină de energie și interese culturale.
Martha Bibescu Urmuz
Culorile toamnei care pătrundeau ieri pe fereastra sălii în care ne aflam, ca și cele produse de versurile recitate de Paula Romanescu și de muzica interpretată cu nerv de Maria Calleya, au fost un fundal superb pentru expoziția de desene în alb-negru a Adinei Romanescu.
.jpg){kind=link}