Lumea se schimbă cu o viteză incredibilă. Dar există constante, și nu, nu mă refer la ʺschimbarea este singura constantăʺ. Mă refer la educație și biblioteci. Ele merg împreună, sau mor împreună. Ca la noi. Sunt dramatică ? Generalizez ? Sigur. Dar altfel nu te ascultă nimeni. De acord, nici așa nu ne prea ascultă nimeni. Dar … încercăm.
De câteva zile bibliotecarii și lucrătorii din muzeele de pe plaiul mioritic protestează pentru condiții mai bune de lucru și de salarizare. Sigur că există și biblioteci relativ moderne și prietenoase. Dar ele reprezintă excepția și nu regula. În majoritatea cazurilor ascultăm refrenul trist lumea nu mai citește, cărțile tipărite nu au nici un viitor, nu avem timp/bani/motivație/etc să citim.
Asta în timp ce pe alte meleaguri bibliotecile s-au transformat în centre de cultură și cunoaștere. Nepoțelul meu de patru ani și jumătate, mare iubitor de cărți și povești, a primit de la bunica lui englezoaică ilustrata de mai jos. Iar de la mama lui legitimația de acces la Biblioteca Ion Creangă pentru copii și tineret din București. Pe care am frecventat-o și eu acum vreo 60 de ani. Sigur că și copiii mei și uite acum nepoțelul îndrăgostit de cărți.
Dar să revin la ce se întâmplă pe la alții. Bibliotecile se adaptează la noile tehnologii. De citit tot citim indiferent de suportul pe care există cartea. Și așa a apărut Borrow Box.
BorrowBox este o aplicație și un serviciu gratuit, utilizat în principal în Regatul Unit, Irlanda, Australia și Noua Zeelandă, care le permite membrilor bibliotecilor să împrumute, să descarce și să se bucure de conținut digital, precum eBook-uri, audiobook-uri și reviste digitale. Utilizatorii pot accesa serviciul fie prin aplicație, fie pe site-ul BorrowBox, folosind datele cardului lor de bibliotecă. Atenție – trebuie să ai un permis de bibliotecă! Platforma oferă o selecție largă de titluri populare, precum și posibilitatea de a rezerva materiale, de a prelungi împrumuturile și de a asculta sau citi conținutul pe diverse dispozitive.
Cum începi
Descarcă: Instalează aplicația BorrowBox din magazinul de aplicații.
Autentificare: Selectează biblioteca ta și introdu ID-ul/codul de bare al permisului de bibliotecă și PIN-ul/parola.
Răsfoiește și împrumută: Caută titlurile dorite și împrumută-le sau rezervă-le.
Bucură-te: Descarcă și citește sau ascultă conținutul direct în aplicație.
După cinci ani de la publicare ce bucurie să primesc aceste cuvinte de apreciere de la Mihaela Toader, o cititoare atentă și intuitivă. Mulțumesc din suflet, Mihaela, pentru cuvintele tale empatice. Ele vin ca un balsam peste starea mea nu neapărat depresivă, dar într-un fel în consonanță cu lumea de azi. Mă bucur enorm că ai găsit resursele de timp și răbdare de a scrie despre PoeziiOarele mele. E o încurajare pentru mine.
Deja din titlul volumului, „24 de PoeziiOare”, putem bănui că formularea aleasă conține, în miniatură, însăși poetica autoarei. O îmbinare inspirată între rigoare și ezitare fecundă, între ordinea și ritmul celor „24” (de ore) și vibrația interogativă şi oarecum relativizantă a lui „oare”, care tulbură suficient de tare „fotografia” certitudinilor declarative încât să ducă poezia către posibil, către un adevăr trăit şi recunoscut direct. Este titlul unei cărți care nu oferă concluzii, ci mai degrabă nişte ferestre spre interior, un spaţiu în care întrebarea devine forma preferată și cea mai discretă de luciditate. O cartografiere prietenoasă şi caldă a fragilității umane.
Manifestându-se într-un peisaj literar în care discursul poetic se fragmentează destul de frecvent între experimente estetice ostentative și confesiuni brutale, poezia Marianei Nicolae reușește, prin acest volum, să-i restituie versului un spațiu al simplității esențiale. Cartea este, încă de la primele pagini, un exercițiu de sinceritate necosmetizată, directă, în care vulnerabilitatea nu devine spectacol, ci mărturisire luminoasă. „24 de Poezii’Oare” este, în fond, o meditație asupra fiinţei umane şi asupra curajului de a privi în oglindă. Mariana Nicolae scrie o poezie limpede, directă, care nu ascunde, nu manipulează și nu încearcă să epateze. Cartea sa este o invitație la umanitate – o umanitate vulnerabilă, dar sinceră; rănită, dar vie; uneori obosită, dar dispusă la dialog.
Cele douăzeci și patru de poeme funcționează așadar ca repere ale unei geografii interioare particulare, atent construite. În „Matrice”, autoarea propune un portret al ființei ca tensiune între început și sfârșit – „α și Ω” coexistând într-o conștiință care se caută, se teme, se destramă și se recompune. Departe de a risca diminuarea intensității trăirii, minimalismul expresiei invită cititorul să rezoneze cu un ritm afectiv autentic, eliberat de orice ornament inutil.
Poemul „Casa” emoționează prin naturalețea cu care transformă durerea pierderii într-o imagine austeră, dar memorabilă: plecarea mamei devine un punct de ruptură, iar întrebarea „ce fac cu lâna din jachetă?” capătă greutatea unui simbol al continuității imposibile. Aici, Mariana Nicolae stăpânește arta rarefiată a detaliului revelator, acel detaliu care spune mai mult decât o confesiune explicită.
Întregul volum impresionează prin modul în care alternează fragilitatea intimă cu un registru critic discret, dar acut. În poezia „Bărbații care…”, poeta așază într-un perfect echilibru ironia, dezamăgirea și nevoia de demnitate într-o lume care, prea adesea, desconsideră total, sau apreciază prea puțin, vulnerabilitatea individului. „Dispar toate dacă nu mă străduiesc să am dreptate”, notează ea, surprinzând nu doar prin efortul de a fi auzită, ci și prin nevoia de consistență a propriului adevăr într-o lume instabilă. Iar în „ADHD”, ritmul frânt al versurilor reproduce întocmai haosul cotidian contemporan, în care atenția, identitatea și calmul devin bunuri rare. Poemul nu moralizează, însă pune întrebări esențiale despre latura nevăzută a hiperactivității sociale, amintind brutal că tot timpul există cineva care „vrea continuu ceva de la tine”. În alt registru, „Altceva” sau „Tentații” explorează cu onestitate presiunea şi nevoia de a te reinventa, de a aparține și, mai ales, lupta cu sinele. Ele certifică faptul că Mariana Nicolae scrie inspirată din zona experienței trăite, iar această autenticitate conferă o consistență unică volumului.
„24 de Poezii’Oare” este o carte care aduce câteva gesturi de o aleasă claritate morală și de afirmare a unei etici a scriiturii: refuzurile enumerate de poetă devin afirmații despre libertate, integritate și o formă de responsabilitate interioară rar întâlnită. Versurile propun un fel de reechilibrare a ființei între Eu și lumea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea predispusă la superficialitate. În partea a doua a volumului, tonul se adâncește, iar vocea poetică devine mai gravă, mai atentă la propriile vulnerabilități și la felul în care lumea lasă urme în viaţa noastră. Poemele de după „Tentații” deschid un spațiu în care introspecția se combină cu o luciditate neliniștită, dar niciodată agresivă. Texte precum „Și dacă…”, „Prea mulți” sau „ADHD” surprind tensiunea identității fragmentate de ritmul contemporan. În aceste poeme, Mariana Nicolae își privește cu franchețe propria fragilitate, formulând întrebări care pun în lumină un Eu dispersat între obligații, presiuni subtile și nevoia de a rămâne autentic: „Suntem prea mulți… și totuși fiecare atât de singur” este un vers care fixează cu precizie un adevăr al lumii actuale, în care proximitatea nu garantează comunicarea.
Volumul „24 de Poezii’Oare” se încheie cu poemul dedicat fiicei, un text care reunește delicat toate liniile de forță ale cărții: fragilitate, memorie, identitate, continuitate. Este un poem luminos, aproape ceremonial, în care autoarea părăsește zona interogativă și oferă, în schimb, un gest de încredere. Versurile vorbesc despre moștenirea invizibilă dintre mamă și fiică, despre felul în care sensul trece dintr-o generație în alta nu neapărat prin certitudini, cât mai ales, prin gesturi tăcute, prin priviri și prin acea formă de iubire care nu cere, nu condiționează și nu negociază. Doar însoțește. Poemul final devine astfel o fereastră spre viitor, dar și un punct de închidere armonioasă pentru drumul interior pe care volumul l-a parcurs: de la îndoială la limpezire, de la vulnerabilitate la asumare, de la fragment la continuitate.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă ilustrațiile care însoțesc fiecare poem. Desenele (de la imaginea suspendată a trupului vulnerabil, la aripa stilizată sau la globul terestru populat cu case-miniatură) toate ilustrațiile formează o oglindă care amplifică discret, cu eleganță şi finețe, tensiunile și luminile fiecărui poem. Ele nu explică poezia, ci îi prelungesc vibrațiile într-un alt registru, prin nebănuite fire invizibile.
Am citit cu multă plăcere și versiunea în limba engleză și, atât cât sunt în măsură să apreciez calitatea traducerii, pot spune fără rezerve că printre punctele forte ale acesteia, unele se cuvin neapărat subliniate şi aici. Aș remarca fidelitatea semantică, coerența stilistică în limba engleză, claritatea și accesibilitatea incontestabilă, și aș adăuga că traducerea respectă arhitectura poemelor, tonul confesiv, eleganța și discreția adaptărilor culturale. Traducerea nu trădează textul. Îl simplifică doar pe alocuri, în funcție de intenționalitatea autoarei, care este, în același timp, poeta și traducătoarea propriului volum.
Cartea Marianei Nicolae aduce cu sine o prospețime rară și o eleganță a adevărului rostit fără patetism. Este un volum care merită toată atenția, nu doar pentru frumusețea poetică, ci și pentru liniștea interioară pe care o lasă în urmă.
Vorbind despre presiunea constantă asupra noastră de a avea mai mult, tot mai mult și, desigur, tot mai nou și mai original sau unic, Shafak atrage atenția că nici industria publicațiilor nu este imună. Deși, spune ea “viața unui romancier, să fim sinceri, este de cele mai multe ori pur și simplu trudă — stăm la birou și scriem, zi de zi, înaintând ca un melc, construind povești cuvânt cu cuvânt, pas cu pas. Punem o virgulă, două ore mai târziu o ștergem. Nimic senzațional, nimic măcar vag interesant în viața unui autor. Ceea ce este fascinant este cum, din noroiul scos la suprafață din adâncul acestei mări de plictiseală și monotonie, creăm universuri imaginare pline de posibilități infinite.”
…
“Trăim în Epoca celor trei A: Anxietate, Furie și Apatie. Rareori avem timp să evaluăm, ca să nu mai vorbim de a aprecia, ceea ce deja avem. Cum am putea face asta, când suntem — individual și colectiv — aruncați neîncetat către următorul lucru? Dar există o valoare imensă în a încetini ritmul, în a fi atenți la ceea ce este prezent în jurul nostru. Și uneori cea mai profundă înțelepciune nu se găsește într-o noutate futuristă, ci în filozofiile și ritualurile străvechi pe care le-am uitat de mult.”
…
Îmi place în mod deosebit cel de mai jos, probabil și pentru că am vizitat un șaman în Peru.
“Aceste învățături străvechi sunt de un interes special pentru noi, scriitorii, căci există o afinitate între timpul povestitorilor și timpul șamanilor.”
…
“Învățăturile antice pot fi un ghid pentru vremurile noastre ultramoderne. În 2017, Noua Zeelandă a deschis un drum nou când a acordat personalitate juridică unui râu. Te Awe Tupua, considerat un strămoș al poporului maori, are astăzi același statut legal ca oricare alt cetățean al țării. Tot mai multe state-națiune ar trebui să urmeze acest exemplu.
Dacă Pământul este însărcinat, dacă un râu are drepturi egale, dacă un munte are o poveste de spus — pe scurt, dacă am putea renunța la noțiunea noastră de superioritate și la obsesia pentru noutate constantă — am fi mai grijulii față de mediul înconjurător și mai conștienți de cât de ireparabilă ar fi pierderea chiar și a unei mici insecte, a unei albine, a unei picături de ploaie, a unui fir de nisip… Jane Goodall a murit săptămâna aceasta. Nu a fost doar un om de știință care a revoluționat domeniile primatologiei și antropologiei, ci și un suflet frumos, cu un curaj și o viziune extraordinare, mereu incredibil de modestă. Ne-a arătat că o conștientizare, o unitate sunt posibile. Numind apatia cel mai mare pericol pentru viitorul nostru, a insistat ca noi să construim o punte între creierul nostru isteț și inima noastră plină de compasiune.” …
… În lumea noastră obsedată de noutăți, viteză și de consum deșănțat, am uitat să spunem “Pentru mine este de ajuns.“
Pentru cei care doriți un context mai larg puteți accesa articolul original.
Primesc de la o bună prietenă un articol în spaniolă despre un fenomen tot mai răspândit în Europa: artiștii părăsesc orașele scumpe și se stabilesc în sate, unde arta devine atât mijloc de supraviețuire, cât și forță de revitalizare a comunităților rurale.
Și mi se atrage atenția că articolul se referă și la România. Cel mai mult m-a atras informația despre satul mamei și al vacanțelor fericite ale copilăriei mele – Cecălaca. Pentru cunoscătorii de spaniolă articolul se află aici și a apărut într-un ziar digital din Spania înființat în 2001 și având un public țintă format din profesioniști de vârstă mijlocie. Wikipedia ne spune că are o orientare liberală.
Pentru ceilalți redau câteva idei mai jos, dar partea despre România o prezint integral.
Tot mai mulți artiști aleg să părăsească marile orașe și să se stabilească în sate, atrași de costurile mai reduse și de spațiul pe care îl oferă mediul rural. Criza locuințelor și scumpirea vieții au forțat această migrație, dar ea a devenit și o tendință artistică în sine. Exemple precum Cyro și Verónica, care s-au mutat din necesitate în Villanueva del Rosario (Málaga) și au fondat acolo o rezidență artistică, arată cum arta contemporană se integrează treptat în viața satului. Pentru localnici, duminicile au ajuns să combine liturghia cu expozițiile, iar artiștii consumă și dinamizează economia locală.
Fenomenul se leagă de încercările instituțiilor de a combate depopularea rurală în Spania, prin programe de dezvoltare și digitalizare. Arta devine astfel o resursă de revitalizare, oferind comunităților abandonate o nouă șansă. Inițiativele private, precum rezidența Raras sau proiectul Pueblos en ARTE, completează sprijinul instituțional și demonstrează că satul poate fi un spațiu fertil pentru creație și viață artistică, chiar dacă persistă provocări precum precaritatea sau lipsa vizibilității.
Iată și fragmentele integrale referitoare la România. Mulțumesc ChatGPT pentru traducere. Acuratețea informațiilor aparține, evident, autorilor. În Cecălaca, de exemplu, se găsește și o biserică românească, dar astea sunt deja amănunte.
‘Picturi suprarealiste într-un sat din Transilvania
Spania nu e un caz izolat. Într-un sătuc din Transilvania, Cecălaca, cu mai puțin de 400 de locuitori, unde există doar o biserică reformată, un magazin și un teren de fotbal, artista provocatoare Oana Fărcaș, 44 de ani, a creat câteva dintre picturile sale experimentale expuse ulterior în galerii din Europa și SUA. Și ea s-a mutat la sat „mai mult din obligație” decât din convingere.
Născută la Cluj-Napoca, Fărcaș a trăit acolo până în 2019, când s-a văzut nevoită să se mute la Cecălaca. Cumpărase în 2015 o casă veche, intenționând să o renoveze pentru vacanțe. Până la urmă, au încercat să locuiască acolo.
Ea spune că, în zonele rurale din România, casele de închiriat sunt rare, dar există clădiri abandonate (școli, magazine, centre culturale) care pot fi reabilitate. A obținut acces la o școală dezafectată, unde și-a instalat atelierul. Fără apă curentă, fără încălzire și cu toaletă în curte, putea picta doar vara; iarna se dedica proiectelor culturale comunitare, sprijinite de AFCN.
În 2020, împreună cu un fotograf și doi colegi locali, a fondat Studio Cultural Cecălaca, lucrând cu artiști din Cluj și copiii satului pentru a picta și înfrumuseța școala. Copiii erau entuziasmați, dar adulții priveau cu scepticism, considerând proiectul inutil. În cele din urmă, experiența s-a încheiat după patru ani. Din septembrie, Fărcaș s-a mutat într-un apartament la Ocna-Mureș, un orășel de 15.000 de locuitori, unde fiica sa are o școală mai bună. „Realitatea rurală din România este foarte grea, fără transport bun am pierdut mulți vizitatori care altfel ar fi venit la atelierul meu”, spune ea.
Aventura din sat a durat patru ani. Apoi a ales un plan intermediar. Din septembrie, și-a mutat atelierul într-un apartament din Ocna-Mureș, un oraș mai mare – cu 15.000 de locuitori – și unde școala pentru fiica sa este mai bună. „Realitatea României rurale este foarte dificilă, fără un transport bun am pierdut mulți vizitatori potențiali care, în alte circumstanțe, ar fi venit la atelierul meu”. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, în 2022 aproximativ 33.622 de kilometri (38,9%) din totalul drumurilor publice din România erau drumuri comunale. Dintre acestea, mai mult de jumătate nu erau adecvate pentru trafic: 35% erau drumuri de piatră și 19,5% drumuri de pământ.
Cu un picior la oraș și altul la sat
Artista română Delia Popa își amintește „mirosul roșiilor” ca mirosul copilăriei. Bunicii ei cultivau legume, iar drumul din sat spre București era mereu însoțit de acel parfum. Azi, ea explorează legătura dintre artă și grădinărit într-un „jardin-studio” instalat în Crețești, la 25 km de București, în șura casei bunicilor. Acolo organizează întâlniri cu artiști și grădinari, în cadrul programului Cultivadores de Vida.
Popa a crescut în București, dar experiențele rurale din copilărie i-au dat „sensul comunității”. „Când se întâmplă ceva trist, se pune o masă mare și vin toți”, povestește ea. Tatăl ei a murit când ea avea 10 ani, iar satul a devenit și locul care o apropia de memoria lui.
Astăzi Delia Popa spune că există „un nou interes pentru viața rurală”. De la pandemie, au apărut mai multe rezidențe artistice la sate. Ea a participat în 2023 la două: una la Săcel, în Maramureș, și alta la Slon, în județul Prahova. Totuși, mutarea permanentă la sat pentru artiști e dificilă fără un venit constant. Popa a încercat între 2020 și 2022, dar nu a reușit să trăiască doar din artă, așa că acum îmbină munca la muzeu în București cu rezidențe temporare.
„Este posibil să creezi artă la sat, iar unii artiști și manageri culturali și-au făcut din asta un semn distinctiv”, spune Anabella Costache, manager cultural din România. După ce a locuit la Málaga, Paris și București, ea s-a stabilit la Timișoara. Dar recunoaște că viața de artist la sat vine cu provocări: public redus, resurse limitate și nevoia de a călători constant la oraș pentru a menține contactul cu curatorii și comunitatea artistică. „Se poate, dar viața la țară poate fi izolantă și afecta negativ vizibilitatea și stabilitatea financiară”, concluzionează ea.’
În cartea pe care o scriu, de fapt am cam scris-o și acum o pregătesc de publicare, vorbesc despre creativitate și despre excelență. Ambele sunt foarte des invocate azi deși ne este greu să le definim și de ce am face-o, zic unii. Le distrugem misterul. Alții, ca mine, profesoară deh, sunt convinsă că definirea unor concept este importantă. Să știm despre ce vorbim și să vorbim toți despre același lucru.
Prin urmare — ce este excelența? Putem spune, sper, că nu este un moment anume, un rezultat final, ci o stare de spirit. Oamenii sau organizațiile care urmăresc excelența nu susțin că sunt deja acolo, ci lucrează intens, cu pasiune, pentru a da tot ce au mai bun. Fac asta cu dorința sinceră de a le oferi clienților servicii sau produse care să-i bucure, iar lor înșiși, sentimentul de mulțumire.
Dar există și o față mai puțin plăcută a acestui ideal. Căutarea excelenței este grea. Mulți oameni se simt descurajați de efortul pe care îl presupune un astfel de drum. Alții nici măcar nu știu că se poate lucra altfel — adică mai bine. Excelența poate speria. Poate părea intimidantă. Și, de multe ori, oamenii aleg să rămână în zona lor de confort, făcând aceleași lucruri, chiar dacă nu le aduc nicio satisfacție reală.
De pe Facebook.
De aceea, inițiativele care încearcă să schimbe ceva în bine ajung adesea să se lovească de rezistență, de lipsa de entuziasm a celor care ar trebui să le susțină. Iar această rezistență e rareori recunoscută deschis. Nu se spune „nu vreau să schimb nimic”, ci se invocă tot felul de explicații care maschează, de fapt, frica de eșec sau comoditatea.
Dacă sunteți curioși și priviți cu atenție în jur, veți auzi des replici de genul:
„La noi nu se poate face așa ceva.”
„Nu va merge, pentru că noi suntem români, nu nemți, chinezi sau americani.”
„Eu doar muncesc aici, nu e treaba mea să vin cu soluții.”
„De ce să schimbăm ceva ce deja funcționează? Mai binele e dușmanul binelui.”
„Ideea e interesantă! Hai să facem o comisie care să studieze cum am putea s-o aplicăm.”
Și totuși, există și oameni care nu-și găsesc liniștea când un client le cere ceva și nu știu, încă, cum să rezolve solicitarea. Oameni care se frământă până găsesc soluția.
Aceștia sunt cei care aleg drumul excelenței. Sunt curajoși, știu că vor avea de făcut eforturi mari și vor sacrifica timp, energie și uneori chiar confortul personal. Dar știu și că, dacă nu își propun excelența ca țintă, vor trăi cu sentimentul că mereu le lipsește ceva.
Pentru a-l cita pe Michelangelo — un simbol al excelenței în artă —: „Pericolul cel mai mare pentru majoritatea dintre noi nu este că țintim prea sus și eșuăm, ci că țintim prea jos și reușim.”
Tom Peters folosește acest citat pentru a sublinia cât de important este să avem o viziune clară, ambițioasă, despre locul pe care vrem să-l ocupăm în mintea și inima clienților noștri. Dacă ne mulțumim doar să oferim servicii corecte, similare cu ale celorlalți, clienții nu vor avea niciun motiv real să ne aleagă.
Ei vor merge acolo unde primesc ceva în plus — acel „ceva” care îi face să se simtă importanți, înțeleși și doriți.
Mi-am început săptămâna încântător. Cu un minunat Bal care a marcat finalul unui proiect de suflet nu doar pentru Laura Zuban, inițiatoarea și realizatoarea lui, ci și pentru fiecare dintre participante și, sper eu, pentru lumea noastră pe care încercăm constant s-o facem mai bună.
O seară de început de vară, între ziua solstițiului și ziua iei, a Sânzienelor și a sărbătorii creștine a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. O seară sub semnul celor mai benefice vibrații, a muzicii, a poveștilor “reale despre curaj, echilibru și visuri împlinite” a imaginilor care, nu-i așa, spun mult mai mult decât cuvintele. Sau …. ?!?
Probabil că avem nevoie și de imagini și de cuvinte pentru a ne bucura de semnificațiile pe care ritmul alert al vieților noastre cotidiene ni le fac adesea mai greu de perceput. Avem nevoie și de momente de liniște și tihnă pentru a ne gândi la ce facem fiecare dintre noi și la ce facem noi împreună, la cum transformăm oamenii în comunități.
Mulțumesc și aici Laurei Zuban și echipei pe care a reușit s-o coaguleze în jurul ideii ei generoase, și, sigur, celor care au venit să ia parte le bucuria noastră. Mai jos un mic moment de promovare personală.
Am promis pe Facebook că voi reveni aici cu detalii despre ceea ce credeam că va fi ultima întâlnire a clubului nostru de lectură pentru sezonul în curs: adică cea despre Ivan Turbincă.
Acum doar vă amintesc că în relatarea de pe Facebook am început o discuție despre povești pe care vreau s-o continui aici. Sigur că tinerii mei cititori știu o mulțime de povești. – Albă ca Zăpada, Scufița Roșie … și nu au nici o idee despre locul lor de proveniență. Și parcă aud unele voci care întreabă contrariate: și de ce ar ști? La ce le-ar folosi?! De ce să le încărcăm memoria cu lucruri inutile?
Ei, iată o discuție foarte complicată. Personal cred că memoria trebuie exersată și nu neapărat cu branduri de haine sau de pantofi de sport. Dacă urmărim comparația de mai sus, adevărat nu foarte grozavă, de ce ne-ar interesa că unii poartă Nike sau Adidas originali și se mai și laudă cu asta. Nu sunt oare tot încălțăminte la fel ca șlapii?! Și totuși înțeleg că sunt mini-drame în familii când vine vorba despre ce „se poartă” în cercul celor „cool”.
Revenind la lumea poveștilor am pus următoarea întrebare care s-a dovedit încuietoare:
– Ce alte povești românești știți?
Nedumerire, ezitare și apoi…
– Ali Baba, Cenușăreasa, Frumoasa din pădurea …
– Dragilor, nu v-am cerut ecranizări de Walt Disney. După povești de Andersen sau Frații Grimm. V-am cerut câteva exemple de povești românești.
Liniște. Priviri nedumerite, unele chiar spre cele câteva mămici care vorbeau puțin mai departe în grădina Casei Norocea. Noroc că nu ne-au auzit.
– Ați auzit de Făt Frumos și Ileana Cosânzeana? Dar de Harap Alb?
Fețele s-au luminat dintr-o dată. Da. Da. Și au început să-și amintească, dar a trebuit să-i întrerup pentru că noi aveam de vorbit despre Ivan Turbincă.
– V-a plăcut? Ați citit-o?
Da, nu, da, mai multe nu-uri.
– Mâna sus cei care ați citit-o!
– De ce nu v-a plăcut? Cei care ați citit-o și de ce n-ați citit-o ceilalți?
– E greu de citit. Avea cuvinte pe care nu le înțelegem.
– Dar DEX aveți? Unii nu m-au înțeles așa că am detaliat. DEX – dicționarul explicativ al limbii române. Cuvintele pe care nu le știți le căutați în DEX. De pe telefon. Ce poate fi mai simplu?
– Aaaa…. păi e greu și pierdem timpul.
Nu mai continui redarea discuției pentru că ați înțeles că ne plac doar lucrurile ușoare. Sigur că nu sunt nici eu adepta folosirii arhaismelor sau regionalismelor în exces. Dar … Să nu știi să cauți în DEX, să nici nu prea știi că există este trist. Și este rolul școlii să-i învețe pe copii nu lucruri inutile, ci competențe în lipsa cărora nu vor putea face avalanșei de informații care năvălesc asupra noastră din toate părțile. Copiii noștri nu trebuie să știe cuvintele pe care nu le mai folosim de multă vreme, dar trebuie să știe să le caute în dicționar, să înțeleagă că ele dau culoare istorică și să înțeleagă anumite referințe culturale. Da, „Pașol na turbinca ciortî” sau „vidma” este încă folosit în presa scrisă pentru a crea o notă de umor, poate chiar de satiră. Sigur că ziariștii cu experiență își iau măsuri de precauție și explică referința făcând trimitere la textul lui Creangă. Dar folosirea expresiei în contexte ca „Pașol na turbinca, Putin!” în anul 2022 sau chiar și în 2024, sigur tot într-un context politic, este o dovadă clară după mine că geniul lui Creangă a impus o expresie de mare popularitate pe care generațiile care nu aveau probleme cu dificultățile învățării, ba chiar se mândreau când reușeau să rezolve lucruri grele, iată că și le amintesc. Și comentariul meu este că au ce să-și amintească, spre deosebire de copiii de azi care nu prea vor avea ce să-și amintească dacă nu-i îndrumăm spre cărți și lecturi diverse.
Și am să închei pe o notă optimistă, sper. I-am întrebat pe cititorii mei dacă învață lucruri pe dinafară.
– Da, sigur. Învățăm poezii.
– Excelent. Recitați-mi ceva. Orice.
– Ăăăă… și începe timid una din fete:
Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele – Noapte bună!
Apoi cu ajutorul celorlalți continuăm. Ultima strofă a fost destul de grea, dar noroc cu una din cele mai prezente cititoare, Maria, care ne-a scos din impas:
Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie – Noapte bună!
Copiii care vin la CLER Jr sunt dintre cei care citesc și sunt curioși să afle ce pot găsi între coperțile cărților. Este însă nevoie să-i îndrumăm să deschidă cărțile, să-i ascultăm când ne vorbesc despre ce le place și ce nu le place din ce citesc, să-i tratăm cu respect, dar și cu rigoare pentru că nimic în viață nu se face fără efort. Iar CLER Jr a împlinit un an în care acești copii minunați au venit la întâlnirile noastre, au citit sau dacă n-au citit i-au ascultat pe cei care au vorbit despre cărțile citite și au găsit un loc unde își pot spune părerea, indiferent care este ea, dacă o spun politicos și pe scurt. Și nu se supără dacă nu suntem întotdeauna de acord cu ea.
Da, ne trebuie un atelier de vorbit în public. Poate spre toamnă.
Până atunci însă mai avem un club și la începutul lunii iulie. Vom citi și vom vorbi despre Prinț și cerșetor de Mark Twain.
Eforturile sunt răsplătite. Iar cititorii noștri au primit câte o diplomă care să le amintească parcursul de peste an. Iată-ne mai jos cu diplomele, cu doamnele de la Casa Norocea care ne sunt gazde minunate și cu o parte dintre mămicile care vin și ele la CLER Jr pentru că știu cât de importantă este lectura pentru formarea unor oameni admirabili care vor reuși cu siguranță în viață.
Aseară am avut CLER-ul pentru copii și adolescenți! Minunat (de unde și titlul), dar și provocator. De ce? Pentru că este greu să vorbim într-un grup de vreo 15, poate chiar mai mulți dacă-i numărăm și pe prichindeii Filip și Patrick (4 și 6 ani) cei mai tineri susținători ai CLER, plus câteva mame entuziaste care ne-au susținut de pe margine. Le mulțumim tuturor!
Da, da, am început să ne obișnuim cu acronimul CLER care nu este un ecler, ci Clubul de lectură Elisabeta R! De altfel, deși ne plac eclerurile, nu le-am dus lipsa pentru că am primit dulciuri și chiar o tavă cu prăjituri făcută de o minunată mămică. Ce credeți – au dispărut imediat fără ca nimeni șă-și schimbe statura sau talia. Pe moment, desigur! Ce-o fi mai târziu, vom vedea.
De ce a fost o după amiază minunată? Pentru că am vorbit despre Alice în Tara Minunilor de Lewis Carroll.
Înainte însă am trecut prin Codul secret al Invizibililor pe care n-am apucat să-l discutăm data trecută. Ioana Pârvulescu probabil ar fi fost mulțumită să vadă cât de temeinic am discutat Codul și, mai ales, că am reținut în special rândurile următoare: O carte bună îți face bucurie, indiferent de tristețea ei și Cărțile bune nu mor niciodată. Da, au fost foarte multe păreri, mai ales despre moartea cărților ceea ce ne-a dus, cu ajutorul părinților, la Fahrenheit 451 de Ray Bradbury și a cărților vii din închisorile comuniste.
Dar, ne-am întors la Alice. Am povestit foarte pe scurt povestea. Am vorbit, pe rând desigur, despre ce ne-a plăcut mai mult, ce nu ne-a plăcut, ce n-am înțeles și fiecare am citit un mic fragment pe care am vrut să-l împărtășim și celorlalți.
Da, am vorbit despre bunele maniere de atunci și de acum, despre cum nu trebuie să facem lucrurile fără să ne gândim bine pentru că, nu-i așa, cădem în vizuina domnului Iepure ceea ce ne duce spre o lume ciudată, magică și pentru că este doar în carte, nu foarte periculoasă. Dar în viața reală?!? Oh, viața reală poate fi foarte periculoasă: când traversăm strada, când vorbim cu necunoscuți, când atragem atenția asupra noastră pe stradă, când suntem nepoliticoși.
Gazda noastră, Cati Cosmete, ne-a făcut o minunată surpriză: ne-a adus discul Electrecord cu Alice în țara minunilor! Marius Achim, un magician al recuperării tehnologiei vechi, despre care cei prezenți la CLER nici nu auziseră măcar, ne- ajutat să ascultăm discul pe pick-upul pe care l-am găsit ascuns într-un colț de bibliotecă. Un moment de nostalgie pentru unii și de descoperire pentru alții.
Am primit mărțișoare de la David. Eu am primit un frumos semn de carte de la una din cititoarele de la CLER. 👇
Ne-am adus aminte că atunci când oferi ceva trebuie să te uiți în ochii persoanei respective și să-i spui cum te cheamă, dacă nu știe, și să faci o urare potrivită: Îți urez o primăvară minunată!
Și am încercat să răspundem la ghicitoarea Pălărierului “Care-i asemănarea dintre un corb şi o masă de scris?”. Noi am dat câteva răspunsuri, dar voi va trebui să veniți la CLER ca să le aflați.
Am tras la sorți premiile serii: trei cărți cu Alice în țara oglinzilor și o ediție mai veche în limba engleză cu ambele povești.
La sfârșit Bianca Sechea ne-a recitat o poezie pe care o știe de la bunicul ei și care este fabula celor două broaște de Esop. Bianca a recitat-o din memorie, ceea ce puțini copii sau/și tineri mai pot face azi!
Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în după amiaza zilei de ieri! Cine poate spune că n-am fost și noi în Țara Minunilor de la Muzeul Norocea?!
