Redau mai jos discuția pe care am avut-o pe 30 ianuarie cu ChatGPT. Ce m-a frapat a fost că-și dă sursele în caz că vrei să-l urmărești/controlezi și, foarte neașteptat pentru mine, a devenit interactiv. Te-ntreabă ce părere ai, dacă oferi alternative, totul foarte politicos. Presupun că asta este și în funcție de cine pune întrebările și conduce discuția. N-am ajuns încă acolo ca să inițieze el “un taifas”. Deocamdată. Dar cine știe …. Poate mă trezesc în vreo noapte/dimineață că mă întreabă: ai recitit Chira Chiralina. Ce zici? Cum te raportezi la ea din perspectiva anului 2025?
Să sperăm, însă, că mai este până departe!
Deocamdată iată taifasul meu cu ChatGPT.
👇
MN: Bună, ce știm despre Panait Istrati în 2024?
ChatGPT: In 2024, interesul pentru viața și opera lui Panait Istrati a fost revitalizat prin publicarea biografiei „Viața lui Panait Istrati” de Stelian Tănase, apărută la Editura Corint. Cartea explorează complexitatea personalității lui Istrati, evidențiind contradicțiile și pasiunile care i-au marcat existența.utorul îl descrie pe Istrati ca fiind „omul tuturor contradicțiilor imaginabile”, subliniind atât adeziunile sale la diverse cauze, cât și dezicerile frecvente care i-au surprins contemporanii.
De asemenea, în august 2024, revista de cultură universală „Constelații diamantine” a publicat un articol intitulat „Panait Istrati – scriitorul autodidact la școala vieții”, semnat de Mihai Caba.cest articol marchează 140 de ani de la nașterea scriitorului și evidențiază parcursul său literar și dificultățile întâmpinate în recunoașterea valorii operei sale.
În plus, Stelian Tănase a fost invitat la DC News, unde a discutat despre viața și cariera lui Panait Istrati, subliniind transformarea sa de la un susținător al ideilor comuniste la un critic al regimului sovietic, după experiențele trăite în URSS.
Aceste contribuții din 2024 au adus în prim-plan complexitatea personalității și operei lui Panait Istrati, oferind o perspectivă proaspătă asupra unui scriitor care a navigat între multiple identități și convingeri de-a lungul vieții sale.
MN: Mulțumesc. Crezi că Istrati este mai cunoscut internațional decât în România?
ChatGPT: Da, se poate spune că Panait Istrati este mai cunoscut internațional decât în România, mai ales în spațiul francofon. El a fost descoperit și promovat de Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, iar cărțile sale au fost publicate inițial în franceză. În Franța, Istrati este încă apreciat ca un scriitor deosebit al secolului XX, fiind comparat uneori cu Maxim Gorki datorită stilului său narativ și a temelor legate de lumea marginalilor și a celor oprimați.
În România, deși este studiat în școli și are un loc în literatura clasică, nu are aceeași recunoaștere pe care o au alți scriitori interbelici. Imaginea lui a fost afectată și de asocierea cu ideile socialiste și cu perioada în care a fost apropiat de Uniunea Sovietică. Totuși, în ultimii ani, pare să existe o redescoperire a operei sale, în special datorită noilor studii și reeditărilor.
Tu cum vezi lucrurile? Crezi că românii îi acordă atenția pe care o merită?
MN: Mulțumesc. Nu cred că românii îi acordă atenția pe care ar merita-o. Și nu prea mai este studiat în școală. Din păcate.
ChatGPT: Ai dreptate, din păcate, Istrati nu mai are un loc important în programa școlară, deși viața și opera lui ar putea fi extrem de relevante pentru tineri. Povestea lui de autodidact, călătoriile sale prin lume, conflictele de conștiință și stilul său direct ar putea atrage cititori noi, dacă ar fi mai bine promovat.
Poate că și faptul că nu se încadrează perfect în „canonul” literaturii românești – fiind mai apropiat de literatura europeană, dar scriind și despre personaje marginale – l-a făcut să fie neglijat. Totuși, e ironic că un scriitor atât de apreciat în Franța sau în alte țări nu are parte de aceeași recunoaștere acasă.
Dacă s-ar face un film bun despre el sau dacă ar fi inclus în mai multe proiecte culturale, crezi că și-ar recăpăta locul pe care îl merită?
MN: Posibil. Dar ar trebui să fie un film cu buget acceptabil pentru a putea filma splendoarea unora dintre povestirile lui, dar și, desigur, mizeria altora. Un film cu actori excelenți, cu vizibilitate internațională.
ChatGPT: Exact, un film despre Istrati ar trebui să fie ambițios, bine finanțat și să surprindă atât frumusețea aventurilor sale, cât și latura dură, aproape brutală, a realităților pe care le-a descris. Povestirile lui sunt vizuale, pline de peisaje spectaculoase, de la porturile Mării Negre până la Levant și Balcani, dar și de scene dramatice, intense emoțional.
Un astfel de proiect ar putea avea succes internațional, mai ales dacă ar fi realizat într-o coproducție cu Franța – având în vedere că Istrati este foarte apreciat acolo. În plus, dacă ar fi distribuiți actori cu rezonanță globală, filmul ar putea atrage atenția festivalurilor mari precum Cannes, Veneția sau Berlin.
Dacă ar fi să alegi o poveste sau o perioadă din viața lui Istrati care să fie ecranizată, ce ai prefera? Un film biografic complet sau o adaptare a uneia dintre cărțile lui?
MN: Nu știu. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Mă mai gândesc.
ChatGPT: E o alegere grea, într-adevăr. Un film biografic ar putea explora personalitatea fascinantă a lui Istrati – aventurier, idealist, dezamăgit de ideologiile timpului său –, dar o adaptare a uneia dintre cărțile lui ar putea aduce în prim-plan atmosfera incredibilă a povestirilor sale.
Dacă îți vin idei sau vrei să le discutăm, sunt aici. Oricum, un astfel de film ar merita să existe! 😊
MN: Mulțumesc frumos pentru discuție.
ChatGPT: Cu mare drag! Mă bucur că am discutat despre Panait Istrati – un scriitor care merită redescoperit. Dacă mai ai vreodată chef de astfel de conversații, sunt aici. O zi frumoasă! 😊📖
În după-amiaza zilei de 20 ianuarie am participat la un eveniment de excepție la Centrul Cultural Mihai Eminescu: lansarea volumului “La porțile neuitării”, al lui Mihai Maxim, doctor în filologie, și al volumului “Cum de vine de se leagă” al Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, ambele apărute la Casa Editorială Floare Albastră.
O sală arhiplină, personalități venite de departe să vorbească despre lucrările celor doi autori, o atmosferă plăcută, discuții nu doar relevante pentru autorii și cărțile în discuție, dar și extrem de interesante pentru fenomene culturale mai ample. Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună în care șampania și urările sclipitoare au curs pentru a-l sărbători pe Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani.
Filmul întâlnirii se află pe youtube, prin bunăvoința doamnei Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră, și a domnului Dan Păsărin, realizatorul acestui material. Îl găsiți aici: https://www.youtube.com/watch?v=V29wyQqBnp8&t=3633s, cu posibilitatea de a merge direct la partea care vă interesează pentru că există un tabel cronologic al discuțiilor avute.
Probabil că v-ați putea întreba de ce mai scriu despre această plăcută întâlnire dacă ea poate fi urmărită în întregime pe youtube? Răspunsul este foarte simplu: pentru că oamenii de azi nu au răbdare să urmărească două ore de material filmat, dar sunt fericiți ca cineva să le sintetizeze discuțiile în câteva pilule cât mai ușor de înghițit. Și, sigur, foarte puțini sunt cei care se gândesc că o astfel de sinteză este, de fapt, punctul de vedere personal a celei care face acest exercițiu. Dar, spre conformitate, urmăriți filmul!
Am să mă opresc doar la câteva idei care mi-au plăcut și pe care vreau să le menționez aici.
Vasile Macoviciuc subliniază imposibilitatea sintetizării cărții lui N. Georgescu, dar accentuează calitatea ei de a fi răvășitoare prin multitudinea de informații și conexiuni pe care le propune autorul și captivantă prin nevoia cititorului avizat de a se întoarce la text. Consideră că N. Georgescu este un intelectual de tip clasic descinzând din secolul al XIX-lea.
Ambasadorul Dumitru Preda a subliniat, printre altele, importanța acordată de N. Georgescu construcției cuvântului, dar și a rostirii sale, a modului cum accentuăm sau nu cuvinte, sentimente. Naturalețea prin care autorul ne trece prin mit, mitologie și magie este o calitate apreciată în mod deosebit de vorbitor.
Caligrafia, o pasiune a vorbitorului, este o artă din păcate demult uitată în România. Subliniind importanța culturală a diplomației, ambasadorul D. Preda apreciază valențele limbii materne și capacitatea ei de a transmite informații celor care nu sunt familiarizați cu istoria României.
Despre Mihai Maxim, Dumitru Preda vorbește cu afecțiune, menționând că se cunosc de multă vreme. A fost extrem de impresionat de omagiul adus de Mihai Maxim părinților săi, dar și de modul în care Maxim se raportează la trecerea sa printr-o istorie zbuciumată și neiertătoare. Îi evocă pe Ileana și Romulus Vulpescu. Apreciază nevoia de a cunoaște cultura rusă dincolo de ideologii și politici și contribuția lui Mihai Maxim la această cunoaștere prin numeroasele traduceri făcute din rusă. Apreciază curajul lui Mihai Maxim de a scrie și traduce adesea în contra curentelor și modelor momentului respectiv.
Ana Dobre, citându-l pe N. Georgescu, subliniază importanța scrisului corect și a unui adevăr din păcate tot mai puțin prezent azi în texte și anume că “punctuația este gesticulația minții”.
Peter Sragher s-a referit la activitatea de traducător a lui Mihai Maxim și apoi a citit un fragment din volumul lansat la eveniment pentru a ilustra calitățile remarcabile de prozator ale autorului. De altfel, tot Sragher evocă influența pe care Ileana Vulpescu a avut-o asupra devenirii literare a lui Maxim.
Am spus și eu câteva cuvinte prin care mi-am dorit să atrag atenția asupra disciplinei și rigurozității documentării de arhivă, asupra recursului la textul original ori de câte ori este posibil și asupra respectului celor doi față de textul scris.
Marian Nencescu a vorbit despre jurnalismul cultural în care ambii autori excelează și despre importanța lui pentru o cultură matură. Și a creionat un profil generational larg din care fac parte cei doi autori și o mare parte a publicului prezent, profil caracterizat de dificultățile istoriei sociale, politice și economice prin care au trecut.
Paula Romanescu a brodat sclipitor în jurul titlului CUM DE VINE DE SE LEAGĂ a lui N. Georgescu și a descris elegant cum memorialistica lui Mihai Maxim i-a prilejuit întâlniri culturale remarcabile.
Matematiciana poetă Vilia Banța a vorbit empționant despre cartea lui N. Georgescu întrebându-se de ce autorul nu este în Academia Română. Răspunsul a fost spontan și, ca atare, probabil sincer: “pentru că nu mă interesează!”. Vilia Banța face un frumos compliment cărții lui N. Georgescu spunând că este o carte fermecătoare pe care se întrec s-o citească toți membrii familiei sale de matematicieni.
Doina Ghițescu a citit cu o voce amplă, bogată un fragment din volumul LA PORȚILE NEUITĂRII.
Luările de cuvânt s-au încheiat cu observațiile lui George Corbu care a evitat elegant să le ofere celor doi o epigramă, subliniind că este prezent la eveniment ca cercetător literar, scriitor și bibliofil. L-a întrebat pe N. Georgescu ce crede despre necesitatea reintroducerii apostrofului în gramatica limbii române și a accentului în scris, mai ales, în cazul omonimelor, i-a sugerat Paulei Romanescu să încerce să traducă în franceză titlul CUM DE VINE DE SE LEAGĂ, iar lui Mihai Maxim să-și publice teza de doctorat așa cum a fost ea susținută în 1985.
Într-un gest elegant și necesar ambasadorul și prof. univ. Dumitru Preda a marcat rolul editorului profesionist în apariția cărților, mulțumind astfel Doinei Rizea, directoarea Casei Editoriale Floare Albastră pentru rolul ei important în apariția acestor lucrări.
Cum am mai spus seara s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună. S-a cântat “Mulți ani trăiască!”, s-au ciocnit pahare de șampanie de cei care nu erau cu mașina și s-au făcut urări minunate lui Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani și în avans și lui Nicolae Georgescu pentru o vârstă rotundă, undeva mai spre toamnă.
O seară minunată pentru care mulțumim autorilor și tuturor celor care au făcut-o posibilă!
Azi, 17 ianuarie 2025, Radu Theodoru împlinește 101 ani. La mulți ani cu sănătate!
Ce poți spune în fața acestui erou? Cel mai cu/minte este să-l lași pe el să vorbească! Redau mai jos cuvintele domniei sale culese de mine dintr-un interviu dat în 2024 și din cele spuse de domnia sa în Sala Basarabilor de la Curtea de Argeș unde a avut generozitatea de a se întâlni cu cititori argeșeni de toate vârstele.
Dacă ai transpirat în folosul vieții, atunci viața îți va oferi longevitate. Pentru asta avem nevoie de un program clar, ordonat și coordonat pentru a ne asigura un echilibru între fizicul și psihicul nostru și între noi și lume.
Vârsta nu este meritul nimănui. Dar atunci când transpiri pe manuscris, când transpiri într-o bibliotecă să îți faci fișe, când transpiri cum am transpirat noi, (…) în carlingă când se îndreaptă spre tine trasoare, când ești vânat în aer sau vânezi în aer, lucrurile se schimbă radical.
Redau mai jos povestea doamnei Elena Colios, inginer chimist, cercetător științific, pe care am aflat-o în diverse etape de la fiica ei, Liana Antonina Ioniță, o destoinică femeie de afaceri.
Drumurile parcurse cu efort duc către mai multe împliniri.
Cum am ajuns cercetător științific? Povestea pare simplă, dar drumul a fost greu și eforturile multiple. Atât cele ale mele cât și ale celor din jurul meu: cei apropiați, familia, dar și ale societății în general pentru că atunci ca și acum totul era în schimbare. M-am născut în 1933 la Galați într-o familie cu șase copii. Am fost mezina familiei și, probabil din cauza asta, cea mai răsfățată.
Tata a fost maistru mecanic iar mama casnică, adică șefa gospodăriei și a noastră, a celor șase copii: patru surori și doi frați. O văd pe mama și acum cu ochii minții cum stătea noaptea târziu, după ce se liniștea toată casa, să citească sub un bec pe care i-l agățase tata deasupra măsuței la care ziua ea cosea, țesea și împletea pentru nevoile celor din casă.
Noi, copiii, am fost îndemnați să învățăm cât mai multă carte și să ne alegem în viață drumul și meseria pe care o dorim, dar care să ne placă și să ne bucure în fiecare zi.
Au fost vremuri grele, cu război, cu multe lipsuri și suferință, cu pierderea unora din cei dragi dar în fiecare clipă am simțit dragostea, grija și protecția pe care mama și tata o aveau pentru noi. Învățătura era și atunci foarte apreciată, iar meseria era brățară de aur.
Surorile mele au urmat cursurile Liceului industrial devenind Croitorese Calificate iar una dintre surori a devenit profesoară de Lucru Manual. Frații mei, de asemenea, au absolvit Liceul industrial, cu specializarea Mecanică.
Iar eu, mezina, eram lumina ochilor tatălui și mândria mamei mele. La fiecare sfârșit de an școlar mamei îi străluceau ochii de bucurie și mândrie pentru că veneam acasă cu coronița de premiantă.
Încă din clasa a X-a a început să mă frământe întrebarea “Ce va urma dupa bacalaureat ?”. Profesoara de Limba Română mă îndemna spre Litere iar cea de Chimie, doamna Sanda Bahruban, voia să aleg Facultatea de Chimie. Universul a lucrat pentru mine și în acea perioadă am văzut un film documentar cu imagini dintr-un laborator de analize chimice. M-a impresionat în mod deosebit și așa mi-am decis viitorul și calea de urmat în viață.
În anul 1950, după pierderile din război, după Naționalizare și toate celelalte evenimente, Statul a decis că are nevoie mai repede de oameni bine pregătiți așa încât a dat un Decret prin care elevii cu medii foarte mari puteau absolvi cursurile clasei a XI-a și a XII-a în același an școlar, pentru a putea participa cât mai mulți la examenul de Bacalaureat.
În acei ani, dacă aveai Diploma de Bacalaureat erai cineva. Diploma îți asigura accesul la un post în administrație sau, cum se spune azi în “Middle Management“.
Moartea mamei, când eu aveam 17 ani, m-a făcut să aleg această oportunitate cu scopul de a ajunge mai repede la Facultate unde puteam să primesc Bursă de studii și, astfel, să scad presiunea financiară asupra familiei.
Așa că în august 1951 am susținut examenul și am obținut Diploma de Bacalaureat (doar 6 fete și 3 băieți din cei 60 de elevi înscriși) iar în toamna aceluiași an m-am înscris la examenul de admitere la Facultatea de Chimie din Institutul Politehnic din București.
Din păcate mama, care și-a dorit foarte mult să merg pe acest drum nu a mai fost lângă mine cu ochii ei străluncind de bucurie.
Imaginati-vă o copilă de 18 ani (pentru că pe atunci, la 18 ani eram copii) venită cu trenul din Galați la București, în Capitală, singură, dar cu dorința de neclintit de a deveni studentă la Chimie și de a-și urma visul.
Am fost o generatie norocoasă pentru că modelarea noastră ca viitori ingineri chimiști a fost făcută de o pleiadă de profesori eminenti, somități în domeniu care au sădit în noi nu doar cunoaștere ci, mai ales, respectul pentru meserie, respectul pentru munca bine făcută, respectul pentru cei din jurul nostru : Costin D. Nenițescu, Petru G. Spacu, Emilian Bratu, Nicolae Raclis, Serban C. Solacolu, Tudor Ionescu, Victor Părăușeanu, Eugen Pincovschi, Natzie Mendelson (conducatorul meu de Proiect de Diplomă pentru absolvirea facultății).
Am fost căministă (căminul studențesc era în celebra clădire “303“ – fostele Grajduri Regale), am fost bursieră toți anii de facultate iar cursurile și laboratoarele au fost universul meu în toti cei cinci ani de studii.
Nu contau greutățtile cotidiene, nici lipsa banilor, nici mâncarea puțină și proastă de la cantină, nici faptul că spectacolele de teatru și de operă le vedeam doar de la actul 2 (pentru că la pauză puteam intra fără bilete). Nu a contat nici faptul că în sesiune, când învățam până noaptea târziu, ni se făcea foame și mâncam pâine cu sare. Nici că în toată perioada facultății am avut o fustă și 2 pulovere și o pereche de pantofi balerini.
Eram tineri, eram nemuritori, aveam planuri, visam cu ochii deschiși la viitorul nostru.
Chiar dacă Revelioanele le făceam “cu o bere și o prajitură la 303 în bătătură”, dansam până dimineața. La reuniunile de dans (cum se numeau pe-atunci) l-am cunoscut pe cel care, după absolvirea facultății a devenit soțul meu, Nicolae Colios student la Facultatea de Mecanică pentru Industria Chimică tot la Institutului Politehnic București.
Cum erau organizate studiile atunci? Primii 2 ani de facultate erau dedicați culturii generale inginerești (fizică, chimie, matematici superioare, etc.) și din anul III ne alegeam Specializarea. Eu am ales Chimia Anorganică. Încă din primii ani de facultate eram recunoscută pentru acuratețea cu care efectuam analizele de laborator, de unde și porecla de “chimista cu mâinile de aur”.
Activitatea propriu-zisă am început-o în 1956 la Intreprinderea de Prospecțiuni și Laboratoare, secția de Pedologie, în laboratorul de analize chimice ale solurilor. Viața personală a mers și ea înainte așa că în 1957 am fost binecuvântată de Dumnezeu cu o fiică.
Au fost vremuri grele. Lumea postbelică se schimba dramatic și, desigur, acest lucru se reflecta în viețile noastre. Europa postbelică s-a divizat în blocuri politice și România a ajuns în sfera de influență a U.R.S.S. ca membră a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) ce era un răspuns la Planul Marshal american pentru Europa de Vest și membră a Pactului de la Warșovia opusul militar al NATO. Controlul U.R.S.S. asupra României s-a manifestat – printre multe altele – prin desemnarea acesteia ca zonă agricolă din cadrul CAER. Prin urmare, toată activitatea de cercetare și dezvoltare din acea perioadă – deci și a mea – s-a axat pe creșterea suprafețelor agricole și îmbunătățirea solurilor, inclusiv în Delta Dunării.
Și așa, în acea perioadă a fost publicată prima mea lucrare științifică la care am fost coautor: “Solurile Deltei Fluvio Maritime ale Dunării”
În anul 1961 a fost reînființat Institutul Geologic al României iar în anul următor, în 1962, trecând examenului de Cercetător Științific am fost angajată la secția de Chimie a acestuia.
Pentru determinarea compozitiei chimice a rocilor, mineralelor, minereurilor si apelor, în laboratoarele de chimie ale institutului aplicam metode mixte de analize: chimie clasică și metode fizico chimice (colorimetrie, polarografie, spectrometrie, spectrografie în infraroșu sau raze X). Când Institutul Geologic a primit unul dintre primele 3 aparate din România de Spectrometrie în absobție atomică am fost specializati doar 4 chimiști pentru a lucra cu el.
Astfel a inceput călătoria mea în lumea fascinantă a cercetării geochimice.
Studiile de cercetare impuneau participarea a cel putin 3 specialități: chimisti, geologi, geofizicieni. Institutul organiza, în funcție de fonduri, aplicații științifice pe teren în diferite zone ale țării unde geologii prezentau specificul fiecărei zone: sedimentare, tectonice și/sau vulcanice. În aceste aplicații am înțeles legătura dintre fenomenele geologice și analizele chimice dar mai ales am înțeles ce doreau geologii, geofizicienii, fizicienii să afle din rezultatele analizelor efectuate de noi, chimiștii: stabilirea genezei pământului, a tipului de roci, a fenomenelor geologice, a vârstei formațiunilor geologice, a acumulărilor de elemente chimice în diverse roci și minereuri, etc. Cu alte cuvinte echipele de cercetare erau interdisciplinare și era nevoie de multă răbdare și tact pentru a ne asculta unii pe alții și a înțelege nevoile generale ale echipei.
Rezultatul acelor ani de colaborare interdisciplinară l-am concretizat în fundamentarea a 4 metode noi de analize chimice pentru:
1. Microdozarea Polarografică a Seleniului. Seleniul, puțin răspândit în scoarța terestră este parte a elementelor strategice rare la fel ca titanul, vanadiul, cromul, nichelul. Se găsește în unele roci și minerale într-un conținut scăzut, determinarea lui fiind dificilă. Metoda mea Polarografică a lărgit posibilitățile de determinare a acestui element strategic, fiind totodată și mult mai rapidă și mai precisă decât metodele anterioare.
2. Determinarea Aurului din Minereuri prin Spectrofotometrie de absorbție atomică. Metoda permite determinarea cantităților foarte mici de aur astfel încât acesta să poată fi recuperat din minereurile sărace sau deja sărăcite prin uzinarea clasică. Metoda a condus la creșterea productivității recuperărilor de metal prețios și la reducerea timpului de lucru.
3. Dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din Produsele Miniere prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
4. Determinarea Cobaltului și Nichelului din Sulfuri Minerale prin Spectrofotometrie de absorbție atomică.
Spectrofotometria de absorbție atomică permite determinarea cantităților foarte mici de elemente strategice astfel încât acestea să se poată recupera din minereuri. Metoda fundamentată de mine era mult mai rapidă comparativ cu metodele analitice folosite până la acel moment, mult mai simplă și foarte exactă. Aceste metode pentru dozarea Cuprului, Plumbului, Zincului din produse miniere și a Cobaltului și Nichelului din sulfuri minerale au fost aplicate imediat la Întreprinderea Minieră Baia Mare iar odată cu prezentarea lor în publicații de specialitate au devenit de expunere internațională. Am fost foarte mândră că munca mea a condus la astfel de rezultate importante pe plan național și internațional, chiar dacă din motive ce țineau de cutumele vremii, eu nu eram neapărat vizibilă public.
De-a lungul vremii, Academia Română a organizat o serie de schimburi științifice (Knowledge Exchange) cu Institute Geologice din Budapesta, Praga si Bratislava, la care am fost invitată și am participat cu interes.
Pot spune cu recunoștință și fără a greși că drumul meu științific a fost mentorat de Elena Stoica – Doctor în Chimia Solului și de către Chimistul Vasile Iosof, profesioniști de exceptie, cărora în timp le-am devenit colaborator. Este cred important să subliniez că în anii aceia erau puțini doctori în științe în diversele specializări, doctoratul nefiind un ciclu de studii așa cum este în prezent. Cu toate acestea în anul 1972 am sustinut examenul de Doctorat la Facultatea de Geologie din Bucuresti. Titlul Tezei mele era ”STUDIUL GEOCHIMIC SI MINERALOGIC AL FORMATIUNILOR FERUGINOASE DIN MASIVUL PALAZUL MARE, DOBROGEA” iar profesor coordonator mi-a fost academicianul Dan Giușcă. La intervale de timp, am susținut 2 referate științifice în fața comisiilor mixte formate din profesori din specialitățile geochimie și mineralogie. Primul referat l-am susținut după completarea cunoștințelor mele cu studii de geochimie și mineralogie. Al doilea referat consta în prezentarea principiilor de funcționare, metodelor de lucru și interpretarea datelor pentru toate aparatele ce urmau a fi folosite pe tot parcursul studiului. Am pregătit un număr semnificativ de roci din Masivul Palazul Mare, sortate din arhiva geologică a institutului. Am început analizele de laborator, dar, din păcate, cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav clădirea Institutului. Laboratoarele noastre au fost distruse și, o dată cu ele, probele și rezultatele analizelor mele. Poate că găsirea unor noi roci din arhiva institutului și reluarea de la zero a tuturor analizelor nu ar fi fost o problemă, doar că ar fi trebuit să obțin aprobări pentru prelungirea termenului de susținere a tezei. În plus, la scurt timp de la cutremur, a trebuit să ne mutăm laboratoarele în spațiul înghesuit și dificil de folosit în munca de cercetare din cadrul Intreprinderii de Prospecțiuni. Din păcate, în acest timp coordonatorul meu de teză de doctorat, academicianul Dan Giușcă, a murit. Astfel s-a închis cel mai frumos, dar și cel mai dureros capitol din viața mea știintifică.
Întreaga mea activitate de cercetare s-a cristalizat în 19 lucrări științifice publicate în Analele Institutului Geologic, Buletinele de Științe Geologice, Revista Academiei Române, Revista de Chimie, Conferințe și Congrese Naționale și Internationale de Geologie și Chimie.
Iar recunoașterea activității mele a venit și prin acordarea de către Statul Român în anul 1974 a medaliei pentru “Merite Deosebite în Activitatea Profesională”.
Am activat peste 33 ani în profesie. Nu am regretat nici un moment, pentru că meseria am făcut-o cu pasiune și am fost răsplătită cu multe bucurii și satisfacții profesionale.
Vedeți dumneavoastră, este foarte important să subliniez într-o carte ca aceasta că activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie era făcută preponderent de femei. Coordonarea cercetării, a institutelor, a activității din teren era făcută însă de bărbați. Cu toate acestea fără munca noastră, fără meticulozitatea și dedicarea cu care efectuam fiecare analiză știind cât sunt de importante rezultatele, nici unul dintre cei care conduceau activitatea noastră nu ar fi putut să prezinte și să publice lucrări reprezentative de specialitate. Rezultatele obținute de noi în laborator și metodele noi pe care le-am descoperit au făcut ca activitatea de cercetare din laboratoarele de chimie ale Institutului de Geologie și Geofizică să fie cunoscută nu numai în România ci și peste tot în lume, iar studenții și cercetătorii Universităților de profil să aibă șansa să învețe și să lucreze cu metode noi, moderne pentru acele timpuri.
Mi-am pus viața în slujba profesiei care mi-a fost și pasiune: cercetarea științifică în domeniul chimiei anorganice așa cum se făcea în acei ani. Aceasta am fost și sunt eu: Elena Colios.
Elena Colios împreună cu academicianul Nicolae Florea (la 92 și respectiv 100 ani ).
Un eseu interesant despre creșterea continuă și toxică, despre mersul pe bicicletă pentru utilitatea lui și nu pentru a etala exclusivitatea costumului sau a vehiculului, despre prea multa competiție din viețile noastre și altele. Mi-a adus aminte, în alt registru desigur, de Ursula K. Le Guin și eseul ei “Clinging to a metaphor” / Obsesiva metaforă pe care-l discut cu studenții de la master la Comportament organizațional.
„O mulțime de sporturi au fost domolite”, mi-a spus Yvon Chouinard, fondatorul Patagoniei. „Oamenii merg cu bicicleta, dar au un motor. Și fac alpinism, dar în interior. Fac schi nautic pe valuri mari, dar purtați de scutere acvatice (Jet Skis). Cu toate acestea, există oameni care se opun acestei tendințe.”
Câteva extrase din text:
Petersen—a “messiah to cycling Luddites”—under the headline “Lead Us Not Into Titanium.” / Petersen – un „mesia al ludiților cicliști” – sub titlul „Și nu ne pe noi duce în titan”. /
“Bikes look very digital these days. (…) Rivendells look very analog.” He joked that the typical Rivendell customer is someone who “maybe still has a flip phone” and listens to vinyl: “They get a feeling when they see something that doesn’t look new.” / „ În zilele noastre bicicletele arată foarte digitale. (…) Bicicletele Rivendell arată foarte analog.” Gluma era că un client tipic de la Rivendell este cineva care „probabil încă folosește un telefon cu clapetă” și ascultă vinil: „Acești oameni simt atracția pentru ceva care nu pare nou”.
The world seemed divided between two types of people: those with a command of the physical world, and everyone else. The former had confidence, skill, and know-how; the rest of us had YouTube tutorials on removing anti-theft skewers. / Lumea părea împărțită în două tipuri de oameni: cei care stăpâneau lumea fizică și toți ceilalți. Primii aveau încredere, pricepere și cunoștințe; ceilalți avem tutorialele de pe YouTube despre îndepărtarea dispozitivelor antifurt.
O idee minunată pe care nu pot să n-o împărtășesc cu cei care ar putea s-o folosească. Sau vor face presiune acolo unde să poată fi folosită și la noi.
Sigur că deja aud voci care-mi vor spune că la noi nu se poate, că este pierdere de vreme sau chiar o prostie și … continuați dumneavoastră cu similare.
Despre ce este vorba?
Despre adoptarea unui obiect dintr-un muzeu. Nu, nu este vorba de Mona Lisa sau de vreo pictură a lui Turner sau mai știu eu ce operă de artă cunoscută din vreun muzeu celebru. Este vorba de adoptarea unor obiecte din muzeele mai degrabă locale, dar foarte semnificative pentru cunoașterea vieții zonei respective sau a unei epoci mai mult sau mai puțin recente.
Da, știu, românii nu prea merg la muzee, mai ales locale. Dar lucrurile se mai schimbă. Și, știți cum se spune “fii parte din schimbarea pe care vrei s-o vezi în jurul tău”.
De ce ar fi adoptarea unui obiect de muzeu importantă? Desigur pentru muzeele mici orice mică donație sau surse de venituri sunt adesea vitale.
Iar pentru cei care adoptă (pentru ei sau pentru prieteni) este o întreagă poveste la care chiar merită să ne gândim. Știți cât de greu este să găsești cadoul potrivit pentru o aniversare, mai ales când este vorba de oameni de o anumită vârstă și condiție socială. Cei care au tot ce le trebuie (sigur, excluzând luna de pe cer sau altele similare) și au deja casa plină de tot felul de obiecte “indispensabile”.
Povestea de mai jos, ne spune cum familia unui domn din Oxford a adoptat o cutie conținând cele necesare jocului foarte popular în Anglia cunoscut sub numele de “Aunt Sally”. Cutia se află la muzeul Cambridge din chiar orășelul universitar respectiv. Aflăm că domnul respectiv era un excelent jucător de “Aunt Sally” și s-a bucurat enorm la primirea Certificatului de adopție. Vă puteți imagina: amintiri, vizita la locul adopției, bucuria de a ști că ai contribuit la binele comunității, etc.
Ni se spune că procesul de adopție a fost ușor și fără durerile atât de obișnuite în adoptarea copiilor! Oricine poate face acest lucru și contribui astfel la susținerea muzeului respectiv. Ca recunoștință muzeul va expune certificatul de adopție timp de un an atașat de obiectul respectiv.
Toată lumea e fericită și câștigă! La ei, în Anglia! Dar la noi?!? Ce va spune legislația românească? Ce va spune babaul șef care în 2024 împlinește 160 de ani – Curtea de Conturi? Ce … V-am spus doar că la noi nu se poate!!! Sper din suflet să mă înșel! N-ar fi prima data! 😉
Ce poate fi mai plăcut decât să te întâlnești cu prieteni de-o viață? Mai ales când viața ne-a dus pe fiecare dintre noi pe căi doar de ea știute. Dar chiar dacă nu mai stăm pe aceeași stradă înțeleaptă din București, chiar dacă nu mai fumăm demult în bucătăriile noastre de pe cele două laturi ale străzii, și, de fapt nu mai fumăm demult, deloc, chiar dacă ne-am retras în colțuri îndepărtate ale țării, chiar dacă nepoții și nepoatele noastre se cunosc prea puțin și vorbesc limbi diferite, nu doar generațional, iată că viața este minunată pentru că ne-a permis să ne revedem scurt, dar intens.
Oricum aș fi scris câteva rânduri aici despre marea bucurie a reîntâlnirii noastre la Curtea de Argeș, dar având și un fotograf precum Lucian Vărzan cu noi, iată că voi folosi cuvinte cât mai puține pentru a face loc imaginilor spectaculoase pe care Lucian le-a surprins în mica noastră călătorie pe valea Argeșului. Și, de fapt, rectific: nu le-a surprins. Le-a pândit, le-a capturat și ni le-a oferit cu generozitate și nouă. Cu acordul de a le face publice. Mulțumesc frumos, Lucian.
Sigur că sunt și câteva imagini făcute de mine, dar nu există nici o primejdie de a le confunda!
Au ajuns spre seara zilei de 12 august și ne-am dus să luăm masa de seară, dar mai ales să respirăm mai în voie în briza serii, La Costică. Și dragele de Ayana și Anais au descoperit un loc plăcut în care să se joace după pofta inimii.
A doua zi am avut o zi plină: de caniculă, 39 de grade, dar și de dorința de a vedea cât mai multe din orașul regal. Așa că ne-am pus pe treabă devreme: la Biserica Domnească, la Mânăstire, cu istorie, legende și versuri spuse mai din memorie, mai cu ajutorul telefonului, apoi cu taxiul de colo-colo.
Am fost să-l vizităm și pe Lulu, care s-a grăbit mult prea tare și ne-a făcut să urcăm dealul ca să-l salutăm. Dar am fost bucuroși că teiul pe care l-a iubit îi ține umbră și, deși nu este foarte comod pentru cei din jur, ne încântă privirile.
Apoi o vizită scurtă la Casa Norocea. Un muzeu care se adaptează societății, o casă superbă, o grădină îngrijită și, sigur, povești fascinante spuse de Lucian Piele, cel care era de serviciu la muzeu.
Seara – grătar în chioșc. Dacă ar fi fost și Lulu … Cu excepția lui Lucian care a fost responsabil cu grătarul, noi ceilalți nici n-am simțit dogoarea focului. Dar ne-am bucurat de deliciile unui grătar făcut nu doar profesionist, ci și cu multă dragoste. A fost o seară minunată care s-a întins până târziu, în noapte.
A doua zi – spre Valea cu Pești, pe Argeș în sus. O altă zi de vis, de la peisajele de film, la bălăceala în piscină, jacuzzi, stat la saună, plimbarea prin prejurul complexului hotelier după ce am asigurați că urșii sunt ținuți la distanță de un gard electric. Să sperăm. Sigur că empatizăm cu dislocarea habitatului urșilor de către umanoizi, dar empatizăm și mai mult cu propria noastră siguranță și, de ce să nu recunoaștem, cu propriul nostru confort.
A doua zi prietenii mei au plecat spre Bâlea lac și de acolo mai departe, iar eu am coborât spre casă. De la Dr Oetker laLidl am făcut o oră, poate chiar mai bine. În condițiile în care pe sensul de urcare era o nebunie!
Ce are sculptura modernă în comun cu arhitectura medievală religioasă? Depinde de deschiderea pe care mintea și sufletul celor care organizează o expoziție ca cea de la Catedrala Ely din apropiere de bine cunoscutul orășel universitar Cambridge o au. Depinde de sculptor, în cazul de față Sean Henry pentru care sculptura este un limbaj nonverbal care se lasă dezvăluit în funcție de capacitatea privitorilor de a interacționa cu personajele propuse.
Nu, n-am avut norocul să vizitez această expoziție pe viu, dar o cred pe buna mea prietenă din Cambridge care mi-a spus cât de impresionată a fost atât de efectul de ansamblu, cât și de calitatea detaliilor.
Curatoarea expoziției Jacquiline Creswell spune că cele 28 de lucrări adunate sub titlul ‘Am I my brother’s keeper?’/”Sunt protectoarea fratelui meu?” invită la meditație asupra nevoii de a ne sprijini unii pe alții, asupra responsabilității morale pe care o avem față de cei din jurul nostru.
Sean Henry subliniază ambiguitatea sculpturilor sale care nu sunt portrete reale și nici nu spun decât frânturi de povești. Privitorii sunt cei care sunt invitați să-și găsească sensurile și semnificațiile proprii pornind de la provocările pe care sculpturile le ridică. Acestea sunt amplificate de fundalul încărcat de istorie și de simbolurile religioase care abundă în catedrală.
Sunt impresionată și de operele lui Sean Henry, dar și de ideea morală pe care arta lui o propune privitorilor și, mai ales, de deschiderea uluitoare pentru mine de care dă dovadă catedrala Ely oferind un spațiu neconvențional unei expoziții de sculptură modernă. În video clipul din pagina expoziției, reverendul Mark Bonney, decanul catedralei, subliniază profunda conexiune dintre toți oamenii (minutul 2:20). El ne amintește că la nivel profund toți, de pretutindeni, formăm umanitatea și ar trebui ca în aceste momente sociale dificile să ne amintim de acest lucru.
Intenția mărturisită a sculptorului este de a nu oferi povești prestabilite, ci de a-și provoca privitorii să interacționeze cu operele respective atunci când sunt gata, când simt că o pot face pentru că rezonează cu propriile lor sensuri.
“Astăzi citim, mâine devenim lideri.” – Margaret Fuller, prima femeie corespondent de război din SUA și recenzentă de cărți cu normă întreagă în jurnalism. Wikipedia ne spune că lucrarea ei „Femeia în secolul XIX” este considerată prima operă feministă majoră din Statele Unite. A murit într-un naufragiu împreună cu familia. Fuller avea 40 de ani.
Contextul pentru citatul referitor la ea: „Dacă ești lider sau dacă vrei să devii lider, trebuie să citești. Nu poți crește ca lider fără a învăța de la alții și asta necesită citit”. Cu alte cuvinte, pentru a putea obține noi perspective, trebuie să citești cât de mult poți.
“Today a reader, tomorrow a leader.” – Margaret Fuller, the first American female war correspondent and full-time book reviewer in journalism. Wikipedia tells us that her book “Woman in the Nineteenth Century” is considered the first major feminist work in the United States. She died in a shipwreck with her family. She was 40.
The context to her quote: “If you are a leader, if you want to be one, you have to read.You cannot grow in your leadership without learning from others and that requires reading”. In other words, to be able to get new insights, you have to read as much as you can.
Sâmbătă 15 iunie l-am comemorat pe Eminescu sau, altfel spus, am recuperat uitările și indiferențele de peste an când din viteza vieții adesea am uitat să-i șoptim sau să-i fredonăm înțelepciunea. Am scris puțin despre asta data trecută.
Apoi, la Biblioteca municipală din Curtea de Argeș, am participat la un impresionant moment de grație menit să recupereze memoria unei scriitoare multivalente, dar și al unui om de cultură remarcabil – Mira Lupeanu. O mare bucurie să fiu prezentă la acest eveniment și întâmplarea să facă să stau alături de fiica și nepoata Mirei Lupeanu. Un amplu și emoționant reportaj despre “renașterea unei voci” a semnat Cristina Mincu în Argeș Expres.
Aici am să fac câteva precizări personale despre ce mi-a plăcut și ce mi-a plăcut mai puțin la întâlnirea de sâmbătă 15 iunie. M-a impresionat sincer dragostea familiei scriitoarei. Eforturile lor de a-i ridica Mirei Lupeanu un monument impresionant făcut din însăși opera scriitoarei. O operă complexă, întinsă pe mai multe decenii, traversând mai multe genuri literare și, desigur, mai multe culturi. Eram relativ familiarizată cu prezența sinologului Constantin Lupeanu în viața culturală argeșană. Și, așa cum se-ntâmplă adesea, am descoperit în biblioteca mea destul de dezordonată cartea de mai jos. Am frunzărit-o doar. Dar … este pe lista de citit. Pe coperta IV ultima frază îmi dă fiori: oare vom învăța vreodată? “În aceasta constă tragedia omenirii, când forța armată este socotită valoare, ignorându-se faptul că tocmai inteligența este deținătoarea adevăratei valori…”
M-au impresionat mărturisirile făcute de fiica, Elena Claudia Napoli, și fiul, Adrian Daniel Lupeanu. Probabil că sunt cele mai importante elemente pe care le voi reține despre Mira Lupeanu. Sigur, dincolo de ceea ce voi reuși să citesc din cărțile ei. Deocamdată mi-am luat de pe internet două volume extraordinare – sunt mai jos. Volumul de poezii din 1985 n-am reușit să-l iau – chestiuni tehnice. Dar ceea ce m-a întristat la evenimentul despre care scriu aici a fost inexistența cărților despre care se vorbea. Sigur că era câte un volum. Dar pentru cei care doreau să le cumpere? Era de față și editoarea. Dacă nu poți cumpăra cărțile pe loc, eventual cu semnătura unuia din co-autori sau a Mihaelei Rădulescu pentru monografia dedicată scriitoarei, atunci când? În lumea nebună de azi marketingul este extrem de important. Nu spun neapărat că este bine, dar trebuie să ținem cont de lumea în care trăim.
Am plecat înaintea finalului evenimentului. Aveam de terminat și predat o lucrare. Pentru evenimentul de sâmbătă mi-am alocat două ore. Am stat aproapre trei. A fost plăcut, dar timpul curge implacabil și … lucrările trebuie predate. M-am rupt cu greu de atmosfera plină de emoții și mă bucur că am citit reportajul Cristinei Mincu despre ce s-a mai întâmplat după plecarea mea.
Am aflat că spectacolul din 17 iunie prezentat de artiști ai Operei din Shanghai a fost adus în Curtea de Argeș tot prin contactele domnului Constantin Lupeanu. O bucurie și o experiență interculturală inedită. O ocazie extraordinară și, presupun, un efort de echipă pentru a aduce o astfel de trupă în orașul regal.
M-am dus împreună cu partenerul meu local, David, 10 ani, din timp să nu avem probleme cu locurile. N-am avut. Păcat. Mă așteptam la mai mult entuziasm local. Și… La mai multă disciplină. Când te duci la un astfel de spectacol ar trebui să mergi pregătit, cu un minim de informație culturală, sau cu deschiderea minții de a accepta ceva nou și diferit. Am fost mândră de David. A stat până la sfârșit cuminte și am discutat despre elemente ale costumelor, ale gesturilor. Despre manșeta de apă (water sleeve). N-a prea înțeles el chineza, 😉, nici eu, dar a înțeles că față de lucrurile diferite pe care le întâlnim trebuie să avem răbdare să le descifrăm.
O seară agreabilă. Și aici fac doar observația că întregul spectacol s-a încadrat perfect în timp.
I-am revăzut la spectacol pe membrii familiei Lupeanu. M-am bucurat că există oameni ca ei. Despre înțeleptul și optimistul domn Lupeanu, co-fondatorul alături de sufletul lui pereche, Mira, a imperiului … găsiți informații aici.
