Redau mai jos discuția pe care am avut-o pe 30 ianuarie cu ChatGPT. Ce m-a frapat a fost că-și dă sursele în caz că vrei să-l urmărești/controlezi și, foarte neașteptat pentru mine, a devenit interactiv. Te-ntreabă ce părere ai, dacă oferi alternative, totul foarte politicos. Presupun că asta este și în funcție de cine pune întrebările și conduce discuția. N-am ajuns încă acolo ca să inițieze el “un taifas”. Deocamdată. Dar cine știe …. Poate mă trezesc în vreo noapte/dimineață că mă întreabă: ai recitit Chira Chiralina. Ce zici? Cum te raportezi la ea din perspectiva anului 2025?
Să sperăm, însă, că mai este până departe!
Deocamdată iată taifasul meu cu ChatGPT.
👇
MN: Bună, ce știm despre Panait Istrati în 2024?
ChatGPT: In 2024, interesul pentru viața și opera lui Panait Istrati a fost revitalizat prin publicarea biografiei „Viața lui Panait Istrati” de Stelian Tănase, apărută la Editura Corint. Cartea explorează complexitatea personalității lui Istrati, evidențiind contradicțiile și pasiunile care i-au marcat existența.utorul îl descrie pe Istrati ca fiind „omul tuturor contradicțiilor imaginabile”, subliniind atât adeziunile sale la diverse cauze, cât și dezicerile frecvente care i-au surprins contemporanii.
De asemenea, în august 2024, revista de cultură universală „Constelații diamantine” a publicat un articol intitulat „Panait Istrati – scriitorul autodidact la școala vieții”, semnat de Mihai Caba.cest articol marchează 140 de ani de la nașterea scriitorului și evidențiază parcursul său literar și dificultățile întâmpinate în recunoașterea valorii operei sale.
În plus, Stelian Tănase a fost invitat la DC News, unde a discutat despre viața și cariera lui Panait Istrati, subliniind transformarea sa de la un susținător al ideilor comuniste la un critic al regimului sovietic, după experiențele trăite în URSS.
Aceste contribuții din 2024 au adus în prim-plan complexitatea personalității și operei lui Panait Istrati, oferind o perspectivă proaspătă asupra unui scriitor care a navigat între multiple identități și convingeri de-a lungul vieții sale.
MN: Mulțumesc. Crezi că Istrati este mai cunoscut internațional decât în România?
ChatGPT: Da, se poate spune că Panait Istrati este mai cunoscut internațional decât în România, mai ales în spațiul francofon. El a fost descoperit și promovat de Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, iar cărțile sale au fost publicate inițial în franceză. În Franța, Istrati este încă apreciat ca un scriitor deosebit al secolului XX, fiind comparat uneori cu Maxim Gorki datorită stilului său narativ și a temelor legate de lumea marginalilor și a celor oprimați.
În România, deși este studiat în școli și are un loc în literatura clasică, nu are aceeași recunoaștere pe care o au alți scriitori interbelici. Imaginea lui a fost afectată și de asocierea cu ideile socialiste și cu perioada în care a fost apropiat de Uniunea Sovietică. Totuși, în ultimii ani, pare să existe o redescoperire a operei sale, în special datorită noilor studii și reeditărilor.
Tu cum vezi lucrurile? Crezi că românii îi acordă atenția pe care o merită?
MN: Mulțumesc. Nu cred că românii îi acordă atenția pe care ar merita-o. Și nu prea mai este studiat în școală. Din păcate.
ChatGPT: Ai dreptate, din păcate, Istrati nu mai are un loc important în programa școlară, deși viața și opera lui ar putea fi extrem de relevante pentru tineri. Povestea lui de autodidact, călătoriile sale prin lume, conflictele de conștiință și stilul său direct ar putea atrage cititori noi, dacă ar fi mai bine promovat.
Poate că și faptul că nu se încadrează perfect în „canonul” literaturii românești – fiind mai apropiat de literatura europeană, dar scriind și despre personaje marginale – l-a făcut să fie neglijat. Totuși, e ironic că un scriitor atât de apreciat în Franța sau în alte țări nu are parte de aceeași recunoaștere acasă.
Dacă s-ar face un film bun despre el sau dacă ar fi inclus în mai multe proiecte culturale, crezi că și-ar recăpăta locul pe care îl merită?
MN: Posibil. Dar ar trebui să fie un film cu buget acceptabil pentru a putea filma splendoarea unora dintre povestirile lui, dar și, desigur, mizeria altora. Un film cu actori excelenți, cu vizibilitate internațională.
ChatGPT: Exact, un film despre Istrati ar trebui să fie ambițios, bine finanțat și să surprindă atât frumusețea aventurilor sale, cât și latura dură, aproape brutală, a realităților pe care le-a descris. Povestirile lui sunt vizuale, pline de peisaje spectaculoase, de la porturile Mării Negre până la Levant și Balcani, dar și de scene dramatice, intense emoțional.
Un astfel de proiect ar putea avea succes internațional, mai ales dacă ar fi realizat într-o coproducție cu Franța – având în vedere că Istrati este foarte apreciat acolo. În plus, dacă ar fi distribuiți actori cu rezonanță globală, filmul ar putea atrage atenția festivalurilor mari precum Cannes, Veneția sau Berlin.
Dacă ar fi să alegi o poveste sau o perioadă din viața lui Istrati care să fie ecranizată, ce ai prefera? Un film biografic complet sau o adaptare a uneia dintre cărțile lui?
MN: Nu știu. Fiecare are avantaje și dezavantaje. Mă mai gândesc.
ChatGPT: E o alegere grea, într-adevăr. Un film biografic ar putea explora personalitatea fascinantă a lui Istrati – aventurier, idealist, dezamăgit de ideologiile timpului său –, dar o adaptare a uneia dintre cărțile lui ar putea aduce în prim-plan atmosfera incredibilă a povestirilor sale.
Dacă îți vin idei sau vrei să le discutăm, sunt aici. Oricum, un astfel de film ar merita să existe! 😊
MN: Mulțumesc frumos pentru discuție.
ChatGPT: Cu mare drag! Mă bucur că am discutat despre Panait Istrati – un scriitor care merită redescoperit. Dacă mai ai vreodată chef de astfel de conversații, sunt aici. O zi frumoasă! 😊📖
În după-amiaza zilei de 20 ianuarie am participat la un eveniment de excepție la Centrul Cultural Mihai Eminescu: lansarea volumului “La porțile neuitării”, al lui Mihai Maxim, doctor în filologie, și al volumului “Cum de vine de se leagă” al Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, ambele apărute la Casa Editorială Floare Albastră.
O sală arhiplină, personalități venite de departe să vorbească despre lucrările celor doi autori, o atmosferă plăcută, discuții nu doar relevante pentru autorii și cărțile în discuție, dar și extrem de interesante pentru fenomene culturale mai ample. Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună în care șampania și urările sclipitoare au curs pentru a-l sărbători pe Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani.
Filmul întâlnirii se află pe youtube, prin bunăvoința doamnei Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră, și a domnului Dan Păsărin, realizatorul acestui material. Îl găsiți aici: https://www.youtube.com/watch?v=V29wyQqBnp8&t=3633s, cu posibilitatea de a merge direct la partea care vă interesează pentru că există un tabel cronologic al discuțiilor avute.
Probabil că v-ați putea întreba de ce mai scriu despre această plăcută întâlnire dacă ea poate fi urmărită în întregime pe youtube? Răspunsul este foarte simplu: pentru că oamenii de azi nu au răbdare să urmărească două ore de material filmat, dar sunt fericiți ca cineva să le sintetizeze discuțiile în câteva pilule cât mai ușor de înghițit. Și, sigur, foarte puțini sunt cei care se gândesc că o astfel de sinteză este, de fapt, punctul de vedere personal a celei care face acest exercițiu. Dar, spre conformitate, urmăriți filmul!
Am să mă opresc doar la câteva idei care mi-au plăcut și pe care vreau să le menționez aici.
Vasile Macoviciuc subliniază imposibilitatea sintetizării cărții lui N. Georgescu, dar accentuează calitatea ei de a fi răvășitoare prin multitudinea de informații și conexiuni pe care le propune autorul și captivantă prin nevoia cititorului avizat de a se întoarce la text. Consideră că N. Georgescu este un intelectual de tip clasic descinzând din secolul al XIX-lea.
Ambasadorul Dumitru Preda a subliniat, printre altele, importanța acordată de N. Georgescu construcției cuvântului, dar și a rostirii sale, a modului cum accentuăm sau nu cuvinte, sentimente. Naturalețea prin care autorul ne trece prin mit, mitologie și magie este o calitate apreciată în mod deosebit de vorbitor.
Caligrafia, o pasiune a vorbitorului, este o artă din păcate demult uitată în România. Subliniind importanța culturală a diplomației, ambasadorul D. Preda apreciază valențele limbii materne și capacitatea ei de a transmite informații celor care nu sunt familiarizați cu istoria României.
Despre Mihai Maxim, Dumitru Preda vorbește cu afecțiune, menționând că se cunosc de multă vreme. A fost extrem de impresionat de omagiul adus de Mihai Maxim părinților săi, dar și de modul în care Maxim se raportează la trecerea sa printr-o istorie zbuciumată și neiertătoare. Îi evocă pe Ileana și Romulus Vulpescu. Apreciază nevoia de a cunoaște cultura rusă dincolo de ideologii și politici și contribuția lui Mihai Maxim la această cunoaștere prin numeroasele traduceri făcute din rusă. Apreciază curajul lui Mihai Maxim de a scrie și traduce adesea în contra curentelor și modelor momentului respectiv.
Ana Dobre, citându-l pe N. Georgescu, subliniază importanța scrisului corect și a unui adevăr din păcate tot mai puțin prezent azi în texte și anume că “punctuația este gesticulația minții”.
Peter Sragher s-a referit la activitatea de traducător a lui Mihai Maxim și apoi a citit un fragment din volumul lansat la eveniment pentru a ilustra calitățile remarcabile de prozator ale autorului. De altfel, tot Sragher evocă influența pe care Ileana Vulpescu a avut-o asupra devenirii literare a lui Maxim.
Am spus și eu câteva cuvinte prin care mi-am dorit să atrag atenția asupra disciplinei și rigurozității documentării de arhivă, asupra recursului la textul original ori de câte ori este posibil și asupra respectului celor doi față de textul scris.
Marian Nencescu a vorbit despre jurnalismul cultural în care ambii autori excelează și despre importanța lui pentru o cultură matură. Și a creionat un profil generational larg din care fac parte cei doi autori și o mare parte a publicului prezent, profil caracterizat de dificultățile istoriei sociale, politice și economice prin care au trecut.
Paula Romanescu a brodat sclipitor în jurul titlului CUM DE VINE DE SE LEAGĂ a lui N. Georgescu și a descris elegant cum memorialistica lui Mihai Maxim i-a prilejuit întâlniri culturale remarcabile.
Matematiciana poetă Vilia Banța a vorbit empționant despre cartea lui N. Georgescu întrebându-se de ce autorul nu este în Academia Română. Răspunsul a fost spontan și, ca atare, probabil sincer: “pentru că nu mă interesează!”. Vilia Banța face un frumos compliment cărții lui N. Georgescu spunând că este o carte fermecătoare pe care se întrec s-o citească toți membrii familiei sale de matematicieni.
Doina Ghițescu a citit cu o voce amplă, bogată un fragment din volumul LA PORȚILE NEUITĂRII.
Luările de cuvânt s-au încheiat cu observațiile lui George Corbu care a evitat elegant să le ofere celor doi o epigramă, subliniind că este prezent la eveniment ca cercetător literar, scriitor și bibliofil. L-a întrebat pe N. Georgescu ce crede despre necesitatea reintroducerii apostrofului în gramatica limbii române și a accentului în scris, mai ales, în cazul omonimelor, i-a sugerat Paulei Romanescu să încerce să traducă în franceză titlul CUM DE VINE DE SE LEAGĂ, iar lui Mihai Maxim să-și publice teza de doctorat așa cum a fost ea susținută în 1985.
Într-un gest elegant și necesar ambasadorul și prof. univ. Dumitru Preda a marcat rolul editorului profesionist în apariția cărților, mulțumind astfel Doinei Rizea, directoarea Casei Editoriale Floare Albastră pentru rolul ei important în apariția acestor lucrări.
Cum am mai spus seara s-a încheiat într-o atmosferă destinsă, plină de voie bună. S-a cântat “Mulți ani trăiască!”, s-au ciocnit pahare de șampanie de cei care nu erau cu mașina și s-au făcut urări minunate lui Mihai Maxim care a împlinit chiar pe 20 ianuarie 85 de ani și în avans și lui Nicolae Georgescu pentru o vârstă rotundă, undeva mai spre toamnă.
O seară minunată pentru care mulțumim autorilor și tuturor celor care au făcut-o posibilă!
O idee minunată pe care nu pot să n-o împărtășesc cu cei care ar putea s-o folosească. Sau vor face presiune acolo unde să poată fi folosită și la noi.
Sigur că deja aud voci care-mi vor spune că la noi nu se poate, că este pierdere de vreme sau chiar o prostie și … continuați dumneavoastră cu similare.
Despre ce este vorba?
Despre adoptarea unui obiect dintr-un muzeu. Nu, nu este vorba de Mona Lisa sau de vreo pictură a lui Turner sau mai știu eu ce operă de artă cunoscută din vreun muzeu celebru. Este vorba de adoptarea unor obiecte din muzeele mai degrabă locale, dar foarte semnificative pentru cunoașterea vieții zonei respective sau a unei epoci mai mult sau mai puțin recente.
Da, știu, românii nu prea merg la muzee, mai ales locale. Dar lucrurile se mai schimbă. Și, știți cum se spune “fii parte din schimbarea pe care vrei s-o vezi în jurul tău”.
De ce ar fi adoptarea unui obiect de muzeu importantă? Desigur pentru muzeele mici orice mică donație sau surse de venituri sunt adesea vitale.
Iar pentru cei care adoptă (pentru ei sau pentru prieteni) este o întreagă poveste la care chiar merită să ne gândim. Știți cât de greu este să găsești cadoul potrivit pentru o aniversare, mai ales când este vorba de oameni de o anumită vârstă și condiție socială. Cei care au tot ce le trebuie (sigur, excluzând luna de pe cer sau altele similare) și au deja casa plină de tot felul de obiecte “indispensabile”.
Povestea de mai jos, ne spune cum familia unui domn din Oxford a adoptat o cutie conținând cele necesare jocului foarte popular în Anglia cunoscut sub numele de “Aunt Sally”. Cutia se află la muzeul Cambridge din chiar orășelul universitar respectiv. Aflăm că domnul respectiv era un excelent jucător de “Aunt Sally” și s-a bucurat enorm la primirea Certificatului de adopție. Vă puteți imagina: amintiri, vizita la locul adopției, bucuria de a ști că ai contribuit la binele comunității, etc.
Ni se spune că procesul de adopție a fost ușor și fără durerile atât de obișnuite în adoptarea copiilor! Oricine poate face acest lucru și contribui astfel la susținerea muzeului respectiv. Ca recunoștință muzeul va expune certificatul de adopție timp de un an atașat de obiectul respectiv.
Toată lumea e fericită și câștigă! La ei, în Anglia! Dar la noi?!? Ce va spune legislația românească? Ce va spune babaul șef care în 2024 împlinește 160 de ani – Curtea de Conturi? Ce … V-am spus doar că la noi nu se poate!!! Sper din suflet să mă înșel! N-ar fi prima data! 😉
Probabil că majoritatea celor care frunzăriți această carte v-ați și dus cu gândul la Ana lui Manole. Ce altă femeie s-ar mai fi lăsat zidită ca să plătească cu viața pentru gloria bărbatului ei?
Într-o lume a lor, a bărbaților, pentru că este o lume a bărbaților, așa cum zice și cântecul lui James Brown “it is a man’s world/ este o lume a bărbaților”, femeile au fost întotdeauna îngrădite, obligate să facă lucrurile pentru care au fost destinate de divinitate, obiceiuri și tradiții despre care nu se mai știe, probabil, cum au început, dar sunt folosite și azi pentru a ni se spune că așa e făcută lumea, femeia trebuie să se supună, să fie ascultătoare, răbdătoare și înțelegătoare.
Dar nu despre Ana lui Manole vreau să vorbesc aici în mod deosebit, deși povestea ei este atât de tulburătoare și fascinantă în același timp încât chiar și Carmen Sylva, Regina Elisabeta, a fost impresionată de valențele ei spirituale și de problematica condiției femeii în societate, indiferent de clasă socială, dar și de rolul creatorului sau creatoarei de artă. În epoca în care trăia Carmen Sylva, adică între 1843 – 1916, mișcarea feministă era de abia la început, iar despre studii de gen nu putem vorbim decât de prin 2000 și ceva încoace, deși „women studies” (studii despre femei – sună ușor nefiresc în română) apăruseră ceva mai devreme. Carmen Sylva era o femeie deosebită, cu multiple interese culturale și artistice, dar zidită și ea în rolul ei de „regină”, adică de ceea ce am numi azi de persoană publică. Carmen Sylva a scris drama “Meister Manole” care a fost publicată în 1892 și care, desigur, a creat tot felul de legende fantastice și vânzătoare de tiraje mari despre modul în care chiar Manole i-a dictat-o prin intermediul unui medium. Se pare că marketingul și beneficiile lui nu-i erau străine lui Carmen Sylva.
Dincolo însă de invocări ieftine ale supranaturalului de felul celui la care am făcut referire mai sus, drama scrisă de o regină a stârnit și un interes academic care a făcut mai multe cercetătoare să studieze opera, contextul în care a apărut și, desigur, autoarea prin prisma feminismului. Beth Ann Muellner scrie într-un articol din 2018 subliniind că ‘Situarea piesei în biografia reginei și a contextului ei istoric ne arată că motivul soției zidite capătă un sens figurat. Sylva s-a identificat în mod clar cu o astfel de existență, scriind: „Viața pe tron este o existență stranie de prizonier; ești mereu prizonieră, dar ești și acasă. . .”‘ (p. 246). Pe de altă parte în pofida muncii asidue și exemplare a Reginei Elisabeta / Carmen Sylva care a “supravegheat transcrierea, traducerea și publicarea de legende și basme populare românești”, dar și a propriei ei creații literare, a fost constant privită cu indulgență și considerată ca diletantă.
Unele dintre teoriile feministe actuale luminează mesajul captivității femeilor, al zidirii lor fie în căsătorie, fie în rolul lor social de reproducere sau în orice alt tip de spațiu „construit” care în societatea noastră de azi are nu neapărat ziduri masive, ci plafoane de sticlă care-ți dau sentimentul că ești liberă. Revenind însă la drama scrisă de Carmen Sylva, autoarea Beth Ann Muellner consideră în mod justificat că legenda este și “o metaforă potrivită pentru femeia scriitoare din secolul al XIX-lea care, deși avea ‘o cameră a ei’, era adesea considerată „nebună.” Scriitoarele din secolul al XIX-lea au adoptat frecvent metafore spațiale reflectând preocupările lor față de ‘împuternicirea’ de care aveau nevoie și față de lipsa lor de putere, fie asupra propriului corp, fie asupra spațiului pe care l-au locuit, sau asupra bunurilor pe care le-au dobândit, dar nu puteau să dispună de ele.
Este foarte interesant că activitatea scriitoricească a Reginei Elisabeta era considerată atât de puțin potrivită cu preocupările unei regine, de fapt ale unei femei, încât chiar Carol, soțul ei, i-a sugerat adoptarea unui pseudonim care să despartă cele două laturi ale personalității ei. Bărbații în aceeași situație recurgeau mai rar la astfel de stratageme pentru că un bărbat avea libertatea să “creeze”. Nu este cazul aici din lipsă de spațiu, chiar dacă avem o carte virtuală, să discut despre faptul că femeile n-au avut dreptul să picteze, să sculpteze, să urce pe scenă, să se ocupe de știință – decât, desigur, în secret. Știți foarte bine că rolurile de femei din piesele lui Shakespeare erau jucate de tineri adolescenți. Și era o tradiție care mergea până în antichitatea greacă. De ce? Același simplu motiv că rolurile de gen, chiar dacă nu erau denumite așa, cereau femeii să stea acasă, nu pe scenă, să facă și să crească urmași. Sigur că în majoritatea cazurilor urmașii trebuiau să fie băieți, nu fete.
Carmen Sylva a creat, involuntar desigur, un documentar al vieții bogate și variate de zi cu zi al femeilor regale, ne spune studiul lui Beth Ann Muellner (pp. 249, 250) care subliniază că, adesea limitate la spațiile interioare, femeile regale erau observatoare fine ale societății din jur și foarte conștiente de rolul spectacolului în viața lor. Așa cum Carmen Sylva își amintește din copilărie: „toată această viață constant la vedere, parcă, această lipsă de intimitate care ni se părea atunci perfect naturală”. Această conștientizare era împărtășită și de alte femei nobile, cum ar fi prietena Sylvei, Elisabeta a Austriei (Sissi), care comenta și ea: „Adesea în costum de împărăteasă mă simt ca și cum aș fi sub un văl greu, fără a fi cu adevărat așa, ca într-un fel de mascaradă”. Vorbind despre „teatrul în teatru” al lui Shakespeare, Sissi spune „întreaga noastră viață este într-adevăr doar un spectacol. Întotdeauna ne interpretăm pe noi înșine”. Sylva a împărtășit aceste sentimente, comentând: „a zâmbi în permanență este o parte din rolul nostru.”
Este relevant pentru condiția femeii ce spune Carmen Sylva despre soțul ei, când încă nu era rege: „Prințului îi place ca în fiecare clipă liberă pe care o are să mă găsească – așa că sunt mereu acasă. Nu trebuie să observe niciodată că muncesc. Când sună sau îi aud pașii, arunc tocul și pensula până când nu-mi mai solicită prezența.”
În mod cert a fi închisă într-un palat nu se aseamănă cu a fi zidită de vie într-un zid, dar comparația cu o existență pasivă și supusă, departe de societatea cotidiană este ușor de imaginat. Într-adevăr, literatura i-a permis lui Carmen Sylva să supraviețuiască oboselii vieții regale și a ceremonialului de la curte, așa cum ea însăși recunoaște: „mulțumesc lui Dumnezeu, că duhul poeziei mă însoțește în secret la audiențe, în păduri, în școli, la dineuri.”
Pentru că nu trebuie să fii realmente zidită într-un perete pentru a fi lipsită de libertate. Și poate ar trebui să menționez în treacăt că obiceiul zidirii era foarte vechi și destul de extins la creștinii timpurii și apoi în evul mediu. Se zideau, prin opțiune personală nu prin constrângere însă, și femei și bărbați pentru a se izola de lume și a se dedica meditației și unei vieți ascetice. Eremiții sau anahoretele erau considerați oameni sfinți și erau parte integrantă a comunității lor. Făceau parte din viața obișnuită în Europa medievală, sacrificiul lor amintind constant comunității locale despre importanța acțiunii lor pentru lumea muritorilor. Un articol interesant despre acest obicei de neînțeles pentru cultura noastră hedonistă de azi și alergatul după satisfacerea plăcerilor proprii îl găsiți aici.
Revenind însă la simbolismul zidirii sau îngrădirii libertății femeilor probabil că cea mai elocventă și, pentru mine, impresionantă expresie este dată de Ileana Mălăncioiu: “Stau într-un zid ca Ana lui Manole, / Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit / N-a visat nimic niciodată. // El m-a închis într-un zid gata făcut, / În propriul său zid de apărare, / Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui, / Nici în afară.” (Legenda)
Ce se întâmplă azi cu îngrădirea libertății de alegere a femeilor? Și, da, în acest paragraf mă refer la România anilor de la 2000 până azi. Și am să vă spun spre demonstrație o scurtă povestire.
Acum câțiva ani am participat la un proiect având ca temă implicarea mai mare în politicile publice pentru afaceri. Era un proiect derulat de ADAF, o organizație dedicată dezvoltării antreprenoriatului feminin. În proiect eram, conform limbajului birocratic actual, expert în elaborarea unui studiu privitor la capacitatea ONG-urilor și partenerilor sociali pentru creșterea capacității de a formula și dezvolta propuneri alternative la politicile publice inițiate de administrația centrală și locală, pentru crearea și menținerea unui mediu de afaceri cu o birocrație redusă la strictul necesar, cu un climat de afaceri prietenos, transparent și deschis. V-am cam pierdut, nu-i așa?! Revenind însă. La conferința de lansare a proiectului am vorbit în fața unui auditoriu format din oameni educați, obișnuiți cu limbajul și problematica situației descrisă în fraza lungă de mai sus, despre “Egalitatea de șanse și combaterea discriminării” cu referire directă la situația femeilor, generală, dar și specifică din afaceri și administrația publică. Și am pornit de la faptul că egalitatea de gen este un indicator care vorbește despre starea de bine a unei comunități. Indicele analizează situația femeilor și bărbaților – pe piața muncii, resursele financiare, nivelul de educație, sănătate, cum este folosit timpul, puterea de decizie. Am dat câteva date, din surse publice, respectiv că România se află pe locul 25 din 28, în cadrul Uniunii Europene, în ceea ce privește egalitatea de gen – conform Raportului despre Egalitatea de Gen din 2015. Situație care s-a schimbat foarte puțin în 2022 an pentru care avem date care oricum se referă în mare parte la 2020. Cât de puțin? Păi, jonglăm între locul 25 și 26 pe care ni-l disputăm cu vecinii din zonă. Dacă vă interesează detalii le găsiți aici.
Revin însă la povestirea mea. Mi-am terminat prezentarea invitând întrebări sau comentarii. Unul dintre domnii din sală a început să vorbească spunând că prezentarea mea a fost tendențioasă, că realitatea românească este cu totul alta, că la noi în țară femeile au drepturi egale cu bărbații, că legislativ suntem la nivelul UE, că …. Pe măsură ce vorbea observam reacțiile din sală, sigur diversificate în funcție de … gen. I-am răspuns domnului respectiv că nu vorbeam despre starea legislativă, ci despre modalitățile de aplicare ale legilor și, mai ales, despre mentalitățile care sunt încă atât de puternic patriarhale în România. Și, ca exemplu, i-am dat domeniul meu de activitate – învățământul superior. Unde majoritatea cadrelor didactice ca și majoritatea studenților, sigur cu diferențe specifice de la domeniu la domeniu, sunt …. femei. Conducerea însă? Cifrele vorbesc de la sine.
În 2019 existau în România 54 de universități de stat toate conduse de bărbați, cu excepția a trei, dintre care două țin de domeniul artelor. În 2022 numărul universităților de stat este de 53, conform paginii de internet a Ministerului educației, iar numărul rectorilor femei a crescut la 4 prin alegerea primei femei rector la o universitate medicală, cea din Cluj. Oricum cifra femeilor rector la noi este sub media UE.
După ce am dat acest răspuns s-a produs rumoare în sală și mai multe doamne au luat cuvântul povestind din experiențele proprii că situația este dificilă la noi din punctul de vedere al egalității de șanse. Legislativ stăm relativ bine, spuneau ele, dar mentalitățile puternic tradiționale și, adaug eu, o educație precară, mai ales în zonele slab dezvoltate ale țării, contribuie la existența problemelor legate de violența domestică, de o reprezentare mai bună a femeilor în funcțiile publice, de gândirea pe bază de stereotipuri de gen (asta este o activitate doar pentru femei sau, dimpotrivă, doar pentru bărbați). Subiecte importante de discutat în societatea noastră continuă să fie eliminarea diferențelor salariale dintre femei și bărbați pentru aceeași activitate, timpul petrecut în familie față de cel petrecut la serviciu de femei și de bărbați, încurajarea concediului paternal în echilibru cu cel maternal, facilitarea întoarcerii la muncă a tinerelor mame în condiții flexibile astfel încât să se poată ocupa și de copii și familie.
Dar, ca de obicei, discuțiile extrem de interesante au avut loc în pauza de cafea și chiar după terminarea conferinței. Multe dintre femeile prezente au dorit să-și spună fiecare experiența pe care au avut-o adesea într-o lume condusă de bărbați, iar unii dintre domnii prezenți au simțit nevoia să-mi spună, mai în glumă, mai în serios, dar oricum ușor “de sus”, că exagerez.
Convingerea mea este că nu exagerez. De ce? Pentru că România nu este Bucureștiul și nici în București nu putem compara Piața Universității, Piața Romană, Calea Dorobanți cu Rahova, Ferentari sau Berceni. Știu că omul sfințește locul, știu clar că există peste tot și oameni minunați, dar și dintre cei pe care nu dorești să-i cunoști și nici măcar să te intersectezi cu ei. Repet, ca peste tot în lume, ca peste tot în România. Ceea ce ne diferențiază sunt condițiile de viață, de minime condiții de infrastructură și locuințe, de asigurarea sănătății și educației comunității. Și când gândim în acești termeni ne dăm seama, cel puțin așa sper, că nu putem compara egalitatea de șanse din orașele dezvoltate ale României cu cele din satele sau chiar cartierele fără canalizare și apă curentă, uneori chiar și fără curent electric. Internet? Să fim serioși. Poate pe telefon, dar asta este o altă discuție.
Acum, în 2023, femeile nu se mai zidesc. Sunt lăsate, mai mult sau mai puțin transparent în funcție de unde au avut norocul să se nască, să viseze, să se educe, să-și aleagă orice profesie sau meserie își doresc, mă rog mai mult sau mai puțin, bariere existând în continuare, dar mult mai puțin evidente, mai “subtile”. Vorba americanilor “the sky is the limit”. Altfel spus, nimic nu ne oprește decât cerul! Adică, fetelor, nu depinde decât de voi să vă împliniți visele! Și dacă vă loviți și adesea chiar vă zdrobiți de faimosul tavan de sticlă pe care nu-l vedeți în zborul vostru naiv către cer, nu este vina nimănui, decât a voastră! Nu v-ați gestionat bine eforturile, resursele, viața, n-ați știut să jucați jocul care a fost inventat de bărbați, pentru bărbați! Ați avut naivitatea să credeți că dacă munciți mai mult și foarte adesea mai bine, mai conștiincios decât ei, veți avea parte de tratament corect și șanse egale.
Ei bine, ce spun cifrele?
În primul rând că femeile au suferit cel mai mult în timpul pandemiei și psihic, dar și economic. Ne mai spun cifrele și că în prezent există o încetinire vizibilă a susținerii drepturilor femeilor și, în general, a egalității de gen și șanse. Și nu numai în țările nedemocratice gen Iran sau multe din țările arabe pentru a vorbi despre cele mai cunoscute la noi ca problematică, ci chiar în bastioanele lumii democratice. Oare nu SUA este cea care a repornit o incredibilă campanie împotriva drepturilor femeilor de a fi stăpâne pe propriul lor corp și de a decide cum să-și exercite drepturile de reproducere? Și mai aproape de noi nu este avortul interzis în Polonia, cu o legislație mai aspră decât cea de pe vremea lui Ceaușescu la noi? Dar în România, unde nu se prea vorbește despre acest subiect din diverse motive? Sigur că mă refer la sistemul public de sănătate, nu la cel privat.
Se pare că pe măsură ce există o alunecare tot mai accentuată spre autoritarism pe plan mondial, în paralel există și o îngrădire tot mai mare a drepturilor femeilor. Într-un articol care te invită la reflecție din multe puncte de vedere, autoarele Erica Chenoweth și Zoe Marks, ambele cercetătoare la Harvard Kennedy School, subliniază că pandemia de COVID-19 a accentuat aceste tendințe, obligând milioane de femei să-și părăsească serviciile și să-și îngrijească familia, evident fără să fie plătite, doar e datoria lor, cu acces limitat la îngrijire medicală și educație și foarte adesea lipsite de apărare în fața abuzurilor și violenței domestice. Adică să facă o muncă invizibilă și, prin urmare, neplătită. Ca, de exemplu, treburile casnice pe care oamenii adesea nu le recunosc pentru că sunt atât de obișnuite, de comune, dar fără de care nu există familie, cămin, comunitate. Ce-ai făcut azi – este o întrebare obișnuită și adesea răspundem automat – nimic, desigur nimic deosebit. Nu ne-am părăsit locuința, dar am făcut multe dintre activitățile următoare: spălatul vaselor și al rufelor chiar dacă ambele se fac cel mai adesea cu mașina, îngrijirea copiilor, supravegherea lecțiilor, îngrijirea părinților în vârstă, organizarea de întâlniri și programe, cumpărăturile necesare și gătitul meselor zilei. Nu mai vorbim de curățenie, ordine, și câte alte activități de acest gen care apar într-o familie. Și, da, ne ferim să ne punem copiii să ne ajute, de frică să nu muncească, ferească Dumnezeu, uitând că astfel îi deformăm și le micșorăm șansele de a deveni independenți și competitivi.
Erica Chenoweth și Zoe Marks ne aduc aminte că situația femeilor în secolul XX s-a îmbunătățit în multe locuri din lume. Mișcările feministe au câștigat dreptul de vot (sfârșitul secolului XIX și, de la țară la țară, până târziu în secolul XX) care pe vremea aceea se chema sufragiu de unde și mișcarea sufragetelor; au extins accesul femeilor la îngrijirea sănătății reproductive, la educație și la participare pe piața muncii; și au început să facă presiuni pentru a legitima egalitatea de gen pe plan intern și internațional. Dar, spun cele două autoare misoginia și autoritarismul nu dispar cu ușurință, mai ales că există o lungă istorie a discriminării împotriva femeilor peste tot în lume, în pofida unor excepții cunoscute. Și ele dau ca exemple lideri autocrați care erau și sexiști: Napoléon Bonaparte, care a dezincriminat uciderea soțiilor infidele, Benito Mussolini, care susținea că femeile „nu au creat niciodată nimic” și continuă cu cei contemporani cu noi. Cum spuneam articolul este foarte interesant, dar să ne întoarcem la cifre.
Există foarte multe statistici care ne demonstrează ceea ce femeile știu pentru că trăiesc astfel de situații constant deși li se spune la fel de constant că li se pare, că este doar o exagerare, o „fandacsie“ și că, iată, legislația consfințește egalitatea de șanse. Cu toate astea, Forumul Economic Mondial estima în 2017 că pentru a se realiza paritatea de gen va fi nevoie de un interval de timp de 217 ani, iar în 2022 divizia pentru dezvoltare economică a ONU estima că acest interval necesar este de 257 de ani. Cu alte cuvinte efectele pandemiei în primul rând, dar și ale crizelor geopolitice la care asistăm constant, asupra situației femeilor în lume au crescut timpul necesar pentru a reduce diferența globală de remunerare între femei și bărbați cu 40 de ani. Progresele făcute, multe sau puține, dar su siguranță importante, au fost astfel reduse sau chiar eliminate.
În prezent, pentru fiecare dolar pe care îl câștigă bărbații, femeile câștigă 77 de cenți, iar în privința muncilor neremunerate femeile desfășoară de cel puțin 2,5 ori mai multe astfel de activități decât bărbații.
Ce se-ntâmplă însă dincolo de cifre? Sunt femeile într-adevăr respectate și tratate ca egale sau continuă să existe prejudecăți și stereotipuri de care adesea nici nu suntem conștienți sau conștiente, dar care ne influențează în diverse moduri luarea deciziilor și modul cum acționăm?
O cercetare făcută cu ajutorul inteligenței artificiale a analizat 3,5 milioane de cărți de ficțiune și non-ficțiune, scrise în limba engleză între 1900 și 2008, pentru a pune în evidență dacă există vreo diferență între tipurile de cuvinte care descriu bărbații și femeile în literatură. Și au descoperit că femeile sunt în general descrise sub aspect fizic, în timp ce bărbații sunt descriși mai degrabă din punctul de vedere al comportamentului.
Astfel, „frumoasă” și „sexy” sunt două dintre adjectivele cele mai frecvent folosite pentru a descrie femeile. Bărbații, pe de altă parte, sunt descriși adesea ca „integri“, „raționali“ și „curajoși“.
Analiza demonstrează și că verbele negative asociate cu corpul și aspectul apar de cinci ori mai des pentru figurile feminine decât pentru cele masculine. Și dacă vă gândiți că studii din mediul corporatist au pus în evidență în timpul evaluărilor periodice că 66% dintre femei au primit feedback negativ referitor la stilul lor comportamental, comparativ cu doar 1% dintre bărbați și că înlocuirea numelui unei femei cu numele unui bărbat pe un CV a îmbunătățit șansele de angajare cu peste 60% poate vă dați seama ce importanță extraordinară are analizarea prejudecăților, adesea involuntare sau moștenite, ale limbajului pe care-l folosim. În primul rând pentru că există pericolul real ca prejudecățile noastre să fie preluate de diversele programe de inteligență artificială folosite la selecții de personal și care nu sunt sub nici o formă mai obiective ca oamenii. Pentru simplul motiv că sunt programate de … oameni, majoritatea bărbați. Și nu neapărat din cauză că femeile nu știu să scrie programe.
Și pentru că tot vorbim despre inteligența artificială oare ce se-ntâmplă cu femeile în lumea virtuală sau în metavers? Dar ce înseamnă aceste concepte? Și de ce ne-ar interesa? Pentru că ele reprezintă o nouă modalitate de interacțiune în care oamenii acționează prin intermediul avatarurilor. Strict lingvistic „meta“ înseamnă “dincolo de” și „vers“ este prescurtarea de la univers, adică metaversul. Metaversul înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Încă nu există acord asupra înțelesului. Unii cred că este un teren de joacă digital pentru prieteni. Alții cred că are potențialul de a fi un spațiu comercial pentru companii și clienți.
În ambele situații spun oamenii de afaceri, consultanții și analiștii, este o oportunitate care nu poate fi ratată. Firma de consultanță McKinsey arată că metaversul are potențialul de a genera până în 2030 până la 5 trilioane de dolari, o sumă greu de imaginat. Cred că puteți înțelege că este o zonă mai mult decât interesantă și de ce n-am fi curioase să știm ce vor face femeile în metavers.
Se pare că femeile petrec mai mult timp în metavers decât bărbații și au șanse mai mari să conducă și să implementeze inițiative în metavers. Cu toate acestea, la fel ca în sectorul tehnologic în ansamblu, femeile reprezintă o minoritate în economia metaversului. Rolurile de conducere și capitalul antreprenorial în spațiul metaversului le revin cu precădere bărbaților.
Femeile consumatoare și cu roluri executive sunt mai proactive în ceea ce privește utilizarea și inițiativele metaversului decât bărbații cu aceleași roluri. Și totuși femeile sunt încă blocate și nu pot să ajungă în rolurile de conducere din economia metaversului. McKinsey arată că, în ultimii cinci ani, companiile metaverse conduse de bărbați au primit o cotă mai mare din finanțarea totală a antreprenoriatului decât companiile metaverse conduse de femei.
Cu alte cuvinte, în metavers ca și în realitatea în care trăim direct și nemediat, femeile continua să fie discriminate. Poate nu zidite, dar cu siguranță îngrădite în roluri secundare.
Și o să închei această încercare de a vă aminti câteva situații illustrative pentru viața trăită de femei de-a lungul istoriei revenind la cele care au avut șansa de a se naște la vârful societății. Într-un interviu cu Lady Glenconner, în vârstă de 90 de ani, o prietenă apreciată a reginei Elisabeta a Regatului Unit, aceasta discută limitele și constrângerile pe care le aveau femeile față de bărbații din aceleași cercuri sociale. În acest caz elita aristocrată a Marii Britanii cu toate avantajele conferite de avere și titluri nobiliare. Glenconner oferă o perspectivă care ne amintește de Carmen Sylva și Sissi și ne arată limitele libertății pe care femeile aristocrate din generația ei le aveau. Înconjurate de luxul și fastul vieții de curte ele nu aveau decât o educație formală superficială și așteptările societății asupra lor se concentrau pe o căsătorie „bună“, pe abilitatea lor de a gestiona gospodăria sau mai degrabă gospodăriile familiei și, mai ales, pe nașterea unui moștenitor de sex masculin care să asigure continuitatea titlului și ale privilegiilor. Rebeca Mead, autoarea interviului cu Lady Glenconner, ne spune că așteptarea pentru un moștenitor persistă, deși sistemul de „primogenitură absolută“ a fost modificat în 2013 pentru Familia Regală britanică, astfel încât fiicele mai mari să poată avea acces la tron înaintea fraților lor mai mici.
Nu se trăiește ușor ca femeie într-o lume a bărbaților indiferent că te-ai născut într-un bordei sau într-un palat. Sigur că într-un palat este mai ușor, dar efectele lipsei libertății și demnității umane se manifestă la fel. Și sigur că de-a lungul istoriei au existat bărbați iubitori, devotați partenerelor de viață pentru care mulți au renunțat la privilegii și chiar la viață. Îi apreciem și îi iubim. Dar societatea în ansamblul ei a fost gândită și organizată pentru a îngrădi femeile și a le izola în rolurile pe care ei, bărbații, nu întotdeauna iubitori și binevoitori, le-au gândit ca potrivite pentru ele. Deși și James Brown recunoaște în șlagărul lui de succes că “Aceasta este o lume a bărbaților, / Dar nu ar avea nici o valoare fără o femeie sau o fată.“
Ce poate fi mai semnificativ, pentru mine desigur, decât că am început sărbătorirea Zilei Culturii Naționale în 2024 cu opera rock Meșterul Manole? M-am dus la spectacol la invitația fiicei mele și însoțită de cei doi nepoți adolescenți în general blazați în fața spectacolelor clasice. Eu însămi am avut așteptări minimale, spre deosebire de cealaltă bunică prezentă și ea și plină de entuziasm de rockeriță cu state vechi.
De ce acest minimalism? Sincer, probabil, dintr-un complex de situații care se compun din marketingul nu foarte performant care însoțește spectacolele culturale românești, continua și nu totdeauna utila comparație cu spectacole similare internaționale și, da, de ce nu, uneori propria comoditate, năvala vieții peste liniștea noastră dorită, dar rar avută pentru a gusta cum se cuvine un spectacol. În mintea mea s-au întâlnit, nedorit și neprogramatic, piesa Meșterul Manole a lui Lucian Blaga, a cărei lectură am reluat-o de câtva timp, și opera rock Jesus Christ Superstar, pe muzica lui Andrew Lloyd Webber, pe care am avut șansa deosebită s-o văd live în 1973 la Londra.
Probabil puteți înțelege de ce mă așteptam să văd un spectacol pesimist, cu un public probabil de vârsta mea și o muzică … . De fapt n-am avut nici o așteptare cu privire la muzică și bine am făcut! N-am știut că, de fapt, ieri seară a fost premiera la București a operei și am descoperit o sală plină de oameni de toate vârstele, mulți tineri, entuziaști și plini de energie! Ceea ce, desigur, mi s-a transmis și mie.
A fost un spectacol foarte bun, admirabil pentru a sărbători Ziua Culturii Naționale în 2024 și am fost încântată și recunoscătoare că serendipitatea, l-am găsit în DEXoline, dar aș zice mai degrabă pe limba noastră, hazardul a jucat așa un rol minunat. De altfel, în acest sfârșit de săptămână am sărbătorit cultura noastră și prin turul ghidat al expoziției „Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat” și, la invitația uneia din minunatele mele prietene care trăiește în SUA, dar nu se poate rupe de țară, am văzut filmul Patru fiice (Four daughters) care s-a bucurat de recunoaștere ca cel mai bun documentar la Cannes în 2023, cel mai bun documentar, Premiile Gotham 2023; cel mai bun film la Red Sea Film Festival, 2023 și a fost nominalizat la secțiunea Cel mai bun documentar la Premiile Filmului European, 2023. Nu-ți poți sărbători propria cultură fără să știi ce se-ntâmplă în restul lumii, mai ales în restul imensei părți a unei lumi care trăiește dincolo de ceea ce ne imaginăm a fi lumea occidentală pe care ne-am luat-o adesea, dar nu totdeauna, ca reper. Nu este un film confortabil, dar nici viața nu este de cele mai multe ori confortabilă în ciuda presiunilor unui anumit tip de cultură/ideologie de a ne induce dorința de a trăi cât mai protejați de întrebări și situații incomode.
Revenind însă la opera rock Meșterul Manole vreau doar să spun aici, cu speranța că nu vă voi descuraja nevoia de descoperiri internautice proprii, că producția ei a avut o istorie lungă și nu totdeauna fericită, dar în cele din urmă plină de noroc. Libretul a fost scris în anii ‘70 de Victor Cârcu. Muzica a fost compusă într-o perioadă lungă, din 2008 până în 2013, cu o întrerupere de doi ani spune Josef Kappl, fostul membru al trupei Phoenix. De altfel alături de Orchestra Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” condusă de Alexandru Ilie, care a ocupat aproape întreaga scenă, o sonoritate aparte a adus Trupa Rock cu Josef Kappl – chitară bas, Nicu Patoi – chitară și Marcel Moldovan – tobe.
A fost un spectacol impresionant, un adevărat tur de forță demn de Ziua Culturii Naționale în 2024. De altfel întreaga atmosferă de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” a fost, ca de obicei aș zice, vibrantă, interactivă pentru cei care gustă așa ceva, plină de mici surprize și, revigorant pentru mine, cu un personal amabil, politicos și cu zâmbetul pe buze. Adică absolut firesc pentru o seară de duminică petrecută la un spectacol concert.
Mi-aș mai fi dorit și altceva? Probabil că da. Ca de obicei sunt cârcotașă, dar o fac cu dragoste pentru un eveniment minunat. Mi-ar fi plăcut mai multă mișcare pe scenă. Sigur, muzica a ocupat locul central, dar separarea prea vizibilă a planurilor [Manole în prim plan, corul în ultimul plan, Miruna (Ana) într-un prim plan secund] nu cred că a ajutat prea mult receptarea de ansamblu a spectacolului. Sigur că publicul a fost extrem de entuziast. La fel am fost și eu, dar nu pot să nu-mi amintesc, păstrând desigur proporțiile, de Jesus Christ Superstar și enorm de multa mișcare scenică. Știu, știu – costuri, personal etc. etc.
Și mi-am adus aminte că în vara anului trecut mi-a apărut la Editura Biscara cartea electronică Bazar. Unul din eseurile de acolo se intitula “Zidite” și aveți mai jos imaginea care însoțește textul, imagine creată de artista vizuală Ioana-Teodora Duță Schmiedigen. Este plină de optimism și privește spre o lume în care femeile nu mai sunt zidite nici la propriu nici la figurat într-o lume în exclusivitate a bărbaților. De fapt, dacă ne gândim bine toate evenimentele descrise în această postare se referă la această eliberare nu a femeilor, cât a oamenilor. Nu putem trăi într-o lume liberă atâta timp cât suntem încătușați de atâtea prejudecăți de tot felul.
Mâine o să public aici eseul Zidite pentru cei care poate nu au timpul sau abilitățile necesare pentru a-l citi pe pagina de internet a Editurii Biscara.
Și o ultimă remarcă: opera rock Meșterul Manole s-a încheiat cu vocea prezentatorului, aducând voluntar sau poate nu cu Decebal, făcând trimitere la minunea arhitecturală de la Curtea de Argeș.
Trăiască naţia! Sus cu dânsa! apud Curtea de la Argeș îngrijită și ocrotită admirabil de redactorul ei șef.
Sunt doar nomadă digital. Adică nu m-am născut în epoca în care totul (se pare că) este online. Și, pentru cei care înțeleg cu adevărat, totul înseamnă nimic. Da, pentru că avem impresia că totul este la un clic distanță, și descoperim că, dacă nu știm dinainte ce vrem, nu găsim mai nimic. Accentul este pe mai pentru a include și descoperirile întâmplătoare.
Ce mă îndeamnă la aceste cugetări? Citatul zilei din buletinul informativ al The Economist care sună cam așa:
“Some problems are so complex that you have to be highly intelligent and well informed just to be undecided about them.” Laurence Peter, The World in Brief for September 16, 2023.
În traducere:
“Unele probleme sunt atât de complexe încât trebuie să fii foarte inteligent și bine informat doar pentru a fi indecis în privința lor.” Laurence Peter
Cine este acest atât de profund Peter? Pentru cei interesați puteți găsi informații aici, iar pentru cei minimaliști, adică mai puțin interesați, este cel care a emis principiul Peter care spune că în organizații toți angajații sunt promovați până la nivelul lor de incompetență. Altfel spus cei care sunt pe poziții de conducere sunt incompetenți. Dacă vreți un articol academic pe această temă (din Harvard Business Review) îl găsiți aici.
Un alt îndemn la a bate câmpii cu oarecare grație despre nimicuri a fost și cuvântul zilei pe care The Free Dictionary mi l-a trimis ieri: credenza = a buffet, sideboard. Dar mi-am adus aminte de cuvântul pe care l-am învățat în maghiară în modesta casă a bunicilor mei ardeleni kredenz care însemna bufet ca piesă de mobilier. Mi-aduc și acum aminte de bufetul albastru care era una din puținele piese pe care bunicii le aveau în camera pentru toate scopurile pe care o aveau. A rezistat până acum foarte puțini ani, adică până s-a prăpădit mătușa și … de atunci n-am mai fost prin Cecălaca așa că nu știu dacă mai există.
Revenind la „kredenz” însă, iată ce interesant circulă cuvintele prin diverse limbi aparent neînrudite și cât de greu se lasă ele descoperite pentru cei care n-au răbdarea și curiozitatea să le caute. Azi când (aproape) totul există online.
Și ce este fericirea în cele din urmă? Nu știm, adesea nici măcar intuitiv, desi sigur intuiția ne ajută și ne luminează drumul. Stephanie Studer, redactor digital pentru SUA al publicației The Economist, ne propune pentru lecturile de vară, adică mai ușurele și, probabil, mai plăcute, să recitim articole despre ce ne face fericiți publicate de-a lungul timpului (relativ recent) în mult citata publicație.
“Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la …” Lăsând la o parte referințele clasice oricum aproape necunoscute azi de o majoritate îngrijorătoare, când mă gândesc la termenii pe care-i folosim azi îmi dau seama cât de incerți și ambigui sunt. Și nu neapărat din cauza mea, eu folosesc constant dicționarele, cât mai ales din cauza modului rapid în care se schimbă realitatea/realitățile noastre.
Revenind, ce este fericirea? Cine poate să răspundă? Iată că Studer ne spune că, fie că știm sau nu, cei interesați au descoperit că fericirea este în formă de U, adică scade la vârsta mijlocie și revine la bătrânețe. Se pare că banii o pot cumpăra, în ciuda unor păreri contrare, dar devine din ce în ce mai scumpă cu cât vrei să ai mai multă. Copiii îi fac pe părinți mai fericiți decât se credea cândva, mai ales înainte de adolescență. Ha ha!!!
S-a dovedit că lumea a fost la fel de fericită în timpul pandemiei ca și înainte, dar bucuria lumii a fost redistribuită, între grupuri de vârstă și între țări. Cercetarea poate documenta tot felul de chestiuni care pentru unii dintre noi erau observabile cu ochiul liber și fără modelări matematice sofisticate. Ca de exemplu, că o plimbare pe afară, prin natură, poate să ne ajute, să ne ridice încrederea în noi și, pentru cei care nu cred decât ceea ce li se spune de către voci autorizate, oare ce-or fi ele???, cercetarea academică poate să susțină și acest lucru.
Mi-a apărut în revista Litere la pagina 42 articolul pe care-l găsiți în josul acestei pagini.
Vi-l recomand. Este un articol pe care-l puteți citi și în concediu. Războaiele despre care scriu și vi le propun sunt diverse și le purtăm constant fiecare dintre noi.
Se pare că azi a fost ziua internațională a bunicilor. De ce se pare? Pentru că în afară de câteva postări de pe Facebook, n-am mai citit/auzit nimic despre asta. Ei și? Cui îi pasă de bunici și, mai ales, de ziua lor? Iar eu trăiesc în bula mea, în care mai important este să-mi sărbătoresc virtual nepoțelul care azi a împlinit doi ani fermecători, decât să caut/ascult ce zice presa.
Nu vreau să lungesc prea mult acest text, dar mi se pare că îmi confirmă, din nou, rolul pe care-l au bunicii sau vârstnicii în general la noi. Sunt aproape invizibili, cu excepția momentelor când este nevoie practică/urgentă/stringentă de ei. Ca atunci când vă sună copiii și doar faptul că vă sună ei, fără a fi ziua voastră, sau vreo onomastică sau … vă pune în mișcare neuronii și vă întrebați oare ce s-o fi întâmplat? Și tonul vocii?
Și mi-aduc aminte de o poveste din copilărie pe care cred că am întâlnit-o într-un manual de citire. Se numea funia de nisip. Am și folosit-o la un moment dat într-un articol despre ceea ce acum numim prețios “dialogul intergenerațional”. N-o s-o reiau aici pentru că, între timp, am găsit suficiente referiri la ea pe net. Căutați-o pe Google.
O menționez aici pentru că adesea uităm, și cei tineri și cei mai puțin tineri, că lumea este deplină și frumoasă doar cu noi toți împreună. Așa cum spunea Coleridge “cât de tristă ar fi lumea asta fără copii și cât de inumană fără bătrâni”.
Și de ce trebuie să vorbim despre asta, să avem o zi care să ne amintească de un lucru firesc? Pentru că trăim într-o lume care-și pierde tot mai repede reperele. Pentru că fiind constant sub avalanșa momentului, a prezentului, nu mai avem timp să ne gândim la cum am ajuns aici și, mai ales, cine a avut grijă să ne arate și poate uneori să ne ușureze calea.
Da, uităm adesea. Poate de asta Confucius vorbea despre respectul pentru vârstnici ca despre una din virtuțile esențiale ale unei guvernări corecte. Și, probabil, tot din cauza asta întreaga Asie are un cult, adesea bazat pe legislație, pentru părinți, bunici și respectul față de tradiție.
O mare bucurie să primesc volumul Simpozionul Internațional Urmuz 149 – 100 la care n-am putut fi prezentă decât cu sufletul. Simpozionul s-a desfășurat între 17 – 19 martie în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut cel care purta numele “civil” de Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.
Sigur că vreau să-mi public aici articolul apărut în acest volum sub titlul “Urmuz – un trecut imprevizibil”. De ce ar fi trecutul imprevizibil? Sunt multe explicații, de la metaversuri la cel din articolul meu.
